PAUL GOMA, Roman intim
 
Curtea Veche, Bucureşti, 2009
– fragment –
(Nr. 4 în Seria de autor „Paul Goma”, îngrijită de Flori Bălănescu)




ah, femeile noastre

Peste un ceas ori două, mor — dacă nu mă găseşte, nu mă aude cineva când strig după ajutor.
Nu se poate, nu trebuie.
Dacă nu mor, scriu totul.
Deci, nu trebuie să mă las mort.

Mi-a zburat vişina, îmi cade-n cap ca o pietricică, pasărea.
Le-am încurcat, le-am inversat, nu contează; contează că nu mă mai doare capul.
În schimb, mă doare frigul.
Pentru-contra durerilor de cap omul a inventat leacuri, dar nici un leac de-frig. Îngheţi fără speranţă, dârdâi, urmăreşti din privire cum vine dègerul şi nu poţi face nimic împotrivă-i dacă te opui; măcar să fugi. În concluzie, frigul: cel mai mare duşman al omenirii. Nu mi-e cu adevărat frig, aşa cum ţi-e frig când te cuprinde frigul; acum mi-e frig din acela, de amintire. Amintirea unui frig îmi dă frig — aşa-s eu, şi în privinţa fetelor, când îmi aduc aminte de câte una, mi-o aduc aici, proaspătă, vie — odorositoare. Am multe amintiri cu frig; de frig.
Astă-iarnă, la Făgăraş, pe strada din stânga liceului de fete, pe „Strada cu Securitatea” — am mai povestit asta, nu-i nimic, am s-o mai povestesc, iar când am să mă ridic de-aici, pre mulţi am să-i scriu eu, negru pe alb, în caietele mele: cinci, cu care m-a bătut în cap pizdgoalita, floacspârcâita, colega mea de la a-ntâia, Rodica, doapa voluntară la futaiorganizat de organe, în odaia mea! în cearceafurile mele!

Încă nu crăpase Stalin, era prin februarie, ningea grozav, ningea uriaş, ar fi zis Bacovia, şi în acea seară o condusesem pe Lavinia la internat — şi mă întreb: de ce şi la Sibiu şi la Făgăraş Securitatea se încoţopenise lângă liceul de fete (Domniţa Ileana la Sibiu, Doamna Stanca la Făgăraş)? Au bestiile ceva cu fetele noastre, nu ştiu ce, dar ceva urât, le pregătesc viitorul-de-aur comunist: destinderea tovarăşilor; ceva murdar: zăpada albă nu albeşte necurăţia căcănarilor ucigaşi.
Din strada principală se vede bine strada cu Securitatea, în unghi drept: are de trei ori mai multe felinare decât principala şi decât Corso-ul la un loc. Felinare fixe, dar şi reflectoare mişcabile, amândouă la balconul casei în care fostul proprietar va fi ieşit să stropească florile, să bea cafeaua — acum slujea doar la suportarea reflectoarelor, două.
Am condus-o pe Lavinia, ea a intrat pe poarta liceului, eu am rămas pe loc: se pregătea ceva, pe stradă.
Brusc, strada cu Securitatea s-a umplut de maşini şi uniforme şi câini, securiştii nu mai lăsau lumea să treacă pe trotuarul liceului de fete, prin dreptul gurii străzii lor, o dirijau de ceastălaltă parte — oamenii se supuneau fără crâcnire, ba cu un fel de bucurie a supunerii şi dintr-o dată m-am întrebat dacă mă aflu în „Făgăraş, cuibul rezistenţei antiruseşti” ori în altă parte, unde nu existau partizani în munţi, nici mii de oameni la Canal, ningea, ningea, ningea, golanii în uniforme alungau trecătorii pe trotuarul nostru cu strigăte-în-şoaptă:
— Circulaţi, circulaţi! Nu-i voie să staţionaţi!
Pentru tineri nu era greu să treacă dincoace, dar pentru vârstnici, mai ales pentru femei era un chin traversarea străzii, nu atât lată, cât înzăpezită şi cu şanţuri de la roţile camioanelor, dar se supuneau, nu protesta nimeni, nimeni nu întreba măcar de ce aşa şi nu altfel, jumătate din femeile bucuros-ascultătoare cădeau pe timpul traversării, însă cuprinse de aceeaşi jubilaţie, de parcă răcanii din Trupele de Intervenţie nu le-ar fi ordonat să facă ceea ce nu voiau — pentru că erau făgărăşence: bărbaţii, fraţi, taţii, unchii lor erau, fie sus, la munte, fie jos, la Canal.
Circulatorii circulau cu grabă sporită, traversantele traversau din toată inima, staţionanţii nu staţionau mai mult de o secundă-două: în Făgăraş, capitală a partizanilor anticomunişti, pe Strada Principală de lângă Liceul de Fete Doamna Stanca domnea cea mai deplină armonie între masele largi de trecători ai patriei noastre dragi şi socialiste şi dragele, aproape tot atât de largi, mase ale ordonatorilor în uniforme de căcănari; de belitori; de sub-tătari regulatori ai noştri (care nu iertăm nimica: râul, ramul — ne regulează ei, apoi ne obligă să-l regulăm pe aproapele nostru — fie-ne-ar de cap!).
Eu fierbeam: „Dar cum îndrăznesc aceste putori uniformate, leneşii satelor, golanii oraşelor, pleava-plevii să ne dea ordine, ca unor subalterni de-ai lor?” — m-am întrebat, împrumutînd intonaţia lui Septimiu. Apoi, cu a lui Octavian am răspuns: „No, păi di ce să nu-ndrăznească, dacă-s de la ei?” „Bine, domnule”, am admis, „Ei ne dau ordine, dar noi? Noi de ce ne supunem, de ce ascultăm ordinele unor ciobani d-ai noştri, din bobor, puşi în slujba Ruşilor? Cum adică: nu sânt acuzat de nimic, nu sânt arestat, mă aflu liber, la aerul lui Dumnezeu, pe strada lui Dumnezeu, dar şi-acolo-mi dă mârla, mojicul, ţopârla, neamprostul de securist ordine — interzicîndu-mi să, dragă doamne, sta-ţi-o-nez?, poruncindu-mi să circul?”
Hătu-vă-n tămâie, de ardeleni vânjoşi, viteji, anticomunezi din tată-n fiu!, am reactualizat o înjurătură de-a tatei de prin ’46-’47, când pe noi ne acuzau că sântem oamenii Ruşilor, dar ei erau cu-Groza. Uite-aici o să stau, nu mă mişc de pe marginea trotuarului, chiar în gura străzii cu Securitate — să văd ce-or să-mi facă: or să strige-în-şoaptă (mă cac pe şoapta strigătului lor de securişti-din-popor). Stau aici, uite-aşa, cu mâinile încrucişate pe piept, să mă vază gunoierii cu pistoale şi cuşme ruseşti — să vină să-mi spună mie, personal, să circul!
Ţâţâia inima-n mine de frică — dar nu mă mişcam. Numai că belitorii pizdelor mă-sii de securiţi se răsteau în şoapta lor împuţită, năclăită, năclăitoare (şi puturoasă: puţea a căcat gura uniformelor, dar puţea şi mai a căcat urechea în civil): nu se apropiau de mine, deşi le stăteam drept în ochi. Nu m-or fi văzînd, mi-am zis.
Nu mă vedeau securiştii — mă vedeau pietonii: de asta mă şi încoţopenisem acolo, la buza trotuarului: să mă vadă, să vadă că nu li se-ntâmplă nimic dacă ignoră ordinul de a cir-cu-la... şi, observînd că secii nu trag în mine, să facă şi ei... Nu trăgeau în mine, aveau altă treabă: să zbiere-şoptit la mioritici, nu la mine, ştiind de-acas’ că pe oaia răzleţită o întoarce la turmă câinele — nu lupul; şi că la măgar nu zbieri, nici măcar în şoaptă: îl laşi în plata domnului (eu fiind măgarul); şi că, dacă eu stăteam acolo, în ciuda ordinelor lor de a nu sta — înseamnă că voi fi avînd spate-gros... Ei, uite, nu ştiam asta, atunci — şi unde anume nu-ştiam: în inima Rezistenţei Armate!; în Făgăraş!
N-am înţeles nici când careva mi-a şoptit, din mers:
— Circulă, domnule, că ăştia ne-mpuşcă una-două!
M-am răsucit să-i răspund că ăştia nu mă-mpuşcă nici una, nici două, pentru că ne aflam cu toţii în plină lumină a reflectoarelor, în plină stradă — dar n-am avut cui să-i spun, o ştersese. Asta în primul rând, în a doua: de ce vorbea la plural: dacă-i pe-mpuşcate, doar eu o să fiu — fiindcă numai eu nu circul. M-am întors iar cu faţa spre stradă — de astă dată o femeie m-a apucat de cot: Şi nu era bătrână, de să zici.
Şi nu era tânără, ca să zici.
Ningea, ningea, nu cu fulgi, cu lopeţi de zăpadă. Vedeam gurile oamenilor, nu auzeam nimic. Mi se făcuse greaţă de lipsă de sunete. Dacă nu m-aş fi apucat de stâlp, aş fi căzut, nu m-ar fi observat nimeni, mai ales că ieşisem din mine, mă despărţisem de trup, muream de tot, de tot, ca atunci când moare omul iar sufletul îşi ia zborul cum scrie în romanele — bune — ruseşti.
N-am murit: apăruse camionul. Iar reflectoarele de la balcon se aprinseseră. Camionul era trei, dar se vedea numai cel cu fundul încoace, spre noi, cei opriţi pe trotuarul din faţă.
Femeia mă certa, mă blestema, mă acuza că, din cauza unui inconştient (aşa zicea mereu, mereu: inconştient) ca mine, au să aibă de suferit toţi ceilalţi.
— Eu am copii, nu ca tine ! Şi-s văduvă, nu ca tine, mie nu-mi dă nimeni o cană cu apă!
— Încercaţi puţină zăpadă, ţine de sete, am zis cu toată bunacredinţă, dar femeia s-a năpustit la mine, cu pumnii.
— Na, na, na! Să te-nveţi minte al’dat’!
O ţineam de coate, nu putea lovi. A început să dea cu picioarele. Am trecut de cealaltă parte a stâlpului.

Din primul camion — cel cu fundul spre noi — o pereche de uniforme au dat-la-mână altei perechi de uniforme, neuniforme: două, trei, patru, cinci. Neuniformele erau duse de cap şi de picioare, ca nişte buşteni, undeva în dreapta, în întunericul de-acolo; erau de mai demult, altfel n-ar fi fost atât de uşor de dus, în doi — adevărat, doi duceau, patru supravegheau.
Începuse să numere: unu, doi, trei..., însă treiul lui era cinciul femeii de dincolo de stâlp. La şaptele ei fusese întâmplarea: perechii de uniforme de sus, din camion, îi scăpase din mâini neuniforma, iar perechea de jos nu o putuse opri, ori nu voise, oricum, un reflector păruse a trage cu tunul într-o pereche de aripi albe cu vârfurile negre — pasărea se prăbuşise, fulgerată, în zăpadă şi, în ciuda ninsorii groase, stârnise pulbere de zăpadă ca de praf.
O uniformă superioară strigase ceva; apoi altceva: o înjurătură şi un râs hăhăit. Dar tremurat.
Au râs şi alte uniforme — a behăit şi muierea de dincolo de stâlp, privind în jur, ca să vază ea dacă fusese văzută (dacă nu, să şi-o mai râză o dată). De aici se vedea bine de tot cum râd uniformele, după mânecile măntăilor agitate; atât că, nu se mai vedea neuniforma: o astupau cizmele adunate. Negre. Ca parii unui gard de pari — negri.
Cizmele s-au rărit, s-au destrămat parii gardului — s-au dat în părţi — jos, pe alb, ceva negru. Când reflectorul a tras din nou, el a văzut-văzut-văzut. Aripile albe erau ale unei femei, vârfurile negre: încălţările. Nu era ţeapănă, o văzuse cum scăpătase din mâinile neuniformaţilor: se prelăsase, cursese — va fi fost caldă încă? Sigur, caldă.
Uniforma superioară a făcut un semn din mânecă. A zis ceva, până aici a ajuns numai un cuvânt: curvă.
Femeia de dincolo de stâlp a chicotit şi a început să repete:
— Curvă, curvă, curvă! Aşa e, cum aţi spus, tovarăşe colonel: curvăcurvă!
Colonelul nu era colonel, oricum, nu se vedea ce grad are.
Reflectorul nu s-a mai mişcat: nu s-a îndreptat încoace, spre strada principală, a urmărit, încolo, cale de patru-cinci metri, de la spatele camionului până la buza întunericului.
A văzut, prin stâlpul ţinut cu amândouă mâinile: a văzut cum o uniformă din perechea de jos a acoperit albul cu negru; cum cealaltă uniformă din pereche s-a aplecat; a dezvelit la loc, de negru, albul. Şi a râs. A chicotit femeia de-alături. Au râs şi cei din perechea de sus, din camion.
— Curvă-curvă-curvă! Aşa-ţi trebuie!
Îmi venea să — nu ştiu ce-mi venea.
Şi a mai văzut: cum cealaltă uniformă a acoperit iar albul, dar râzătorul de-alături l-a descoperit la loc, atât de tare, de acea dată, încât a văzut bine de tot negrul dintre alburi.
Nu m-am mai uitat.
Când s-a uitat iar, uniformele inferioare trăgeau de negru, iar superiorul, ţinînd aripile ca pe nişte braţe de roabă, împingea, ritmic, din mijlocul măntăii, la spate, în rădăcina albelor.
Râdea.
Femeia de la stâlp gemea. Poate plângea.
Râdeau cu toţii-toatele.
Cel mai tare râdea Naşu’: cu o mână mă stăpânea de păr, la ceafă, cu cealaltă mă-mbrâncea, mă băga în alb-neagră şi zicea că, gata, acum sânt ca ei, fiindcă am făcut ca ei
Cu ele.
Şi râdea.
Şi râdea.
Şi râdea.
De acolo de sus, din tavan, mă vedeam jos, desfăcut, pătruns, străpuns, străbătut de primul, de-al doilea, de-al treilea, de-al — ştiam că mor, muream, iată-mă, moart’, dar ei continuau să mă umple, să mă umfle şi degeaba m-am răsturnat pe-o parte, ca să se verse umplutura şi să răsuflu puţin, a venit şi el, al nuştiucâtulea şi l-am recunoscut: era cel care mai fusese la mine, ieşise în urmă cu optsprezece ani, crezusem că vrea să intre la loc, în adăpost, am vrut să spun că asta nu se mai poate: nu te naşti chiar când vrei tu — dar nu puteam: eram plin pân-la gură.

Şi-atunci m-am hotărît: nu mai cobor la loc, în trup. Nu mai am un trup al meu.

Şi ningea şi ningea. Şi ninge, ca la Începutul Lumii. Să ne cureţe.

Şi de am să mă scol — tot mă scol eu de-aici — pre mulţi am să scriu eu.
 
sfârşit