Pictez pe pagină speranţele şi bucuriile mele”,

interviu cu Dumitru CRUDU,

realizat de Mihail VAKULOVSKI

 

- Dumitru, abia ai publicat romanul „Măcel în Georgia”, care e debutul tău în proză. Eşti mulţumit de cum arată cartea ca obiect, coperta? Ce-ai schimba la o nouă ediţie?

- Mai întîi şi întîi, Mihai, vreau să spun că da, Măcel în Georgia reprezintă debutul meu în proză, fiind primul meu roman publicat, dar, cu toate astea, nu este primul scris. Am mai avut un roman - Un englez în Chişinău - pe care l-am scris în 1994, într-o vară, la Flutura, după ce m-am întors din Braşov. Din păcate, ulterior, acel text de proporţii s-a pierdut. Mai bine zis, iată cum s-a întîmplat: pe atunci eu lucram ziarist la un cotidian de mare tiraj din Braşov. „Trudeam” ca reporter special, adică nu aveam un departament anume şi nu aveam voie să scriu despre primărie, tribunal, poliţie, spitale, ca să nu calc pe teritoriul colegilor mei, ci puteam să scriu doar despre ceea despre ce nu scria nimeni. O, ce frumoase timpuri au fost atunci, cînd se făcea ora două sau trei de zi şi eu încă mai băteam străzile în căutarea subiectelor mai săltate şi personajelor duşi pe ulei. Şi tot vînînd aşa subiecte trăsnite, într-o bună zi l-am călcat pe gheată chiar pe şeful ăla mare, căci, fără să vreau, am tras muşamaua de pe o clădire abandonată, devastată, fără ferestre şi uşi din inima Braşovului, al cărei administrator fusese pe timpuri, nici mai mult, dar nici mai puţin, chiar unchiul bosului meu. Fireşte că am scris despre ea şi cum directorul nostru era plecat într-o delegaţie hăt în Bucureşti, articolul a apărut a doua zi în ziar. Drept urmare, am fost concediat imediat cum au răsuflat încrengăturile de rudenie. Şi, devenind, brusc, şomer nu am mai avut grăunţe ca să-mi plătesc gazda. Iar proprietarul mă ameninţa că mă zboară în stradă. I-am zis că plec la Flutura ca să iau bani de la părinţii mei, dar el insista să-i las ceva drept gaj, ceva la care ţin foarte mult. I-am lăsat romanul meu, dar cînd m-am întors, m-am întors cam peste vreo două luni, nu l-am mai găsit nicăieri: vînduse apartamentul şi se cărase în Italia, cu tot cu manuscrisul meu.

Mă mai întrebi de copertă. Da, eu însumi am ales desenul, întrucît e una dintre  cele mai teribile mărturii despre gulag din cîte am văzut eu vreodată. E de un dramatism autentic, făcut chiar în lagăr. Toate personajele alea de pe coperta cărţii mele chiar au existat. Iar pictorul era colegul lor de baracă. Nimic nu e trucat. Căci, Leonid Nedov, aşa îl cheamă pe autorul desenului, a fost şi el închis şi a cunoscut din interior tot ceea ce înseamnă iadul închisorilor sovietice. Şi acolo, în lagăr, a făcut o serie de peste 40 de lucrări despre colegii săi de detenţie. Păcat că aceste lucrări mucegăiesc într-o mansardă din Chişinău şi nu au fost achiziţionate de muzeu. Dar ar trebui, întrucît reprezintă o mărturie înfiorătoare despre trecut.

Pe Leonid Nedov l-am cunoscut foarte bine, avea peste 85 de ani, cînd mă vizita la Europa Liberă, rugîndu-mă să-i găsesc ceva de lucru. De altfel, acesta apare şi ca personaj în textul meu, e prieten cu scriitorul proletcultist Nicolai Ivanovici, cu care au stat împreună în acelaşi lagăr. Leonid Nedov i-a desenat pe piept şi pe spate lui Nicolai Ivanovici figurile lui Lenin şi Stalin, ca în caz dacă va fi scos să fie împuşcat, să-şi scoată haina şi să strige: „Dacă trageţi, trageţi în Lenin!”, iar daca soldaţii nu se vor lăsa convinşi, să se întoarcă şi să urle: „Nu-l împuşcaţi pe Stalin!” Deci, desenul respectiv de pe corpul scriitorului Nicolai Ivanovici îi aparţine lui Leonid Nedov, un artist din Chişinău pe care l-a scos Soljeniţin din lagăr, dar care a murit în urmă cu cîţiva ani, uitat de toată lumea, într-o sărăcie cumplită. Anume lui Nedov îi aparţine cea mai veridică mărturie despre ceea ce a fost cu adevărat Uniunea Sovietică: o galerie de portrete ale puşcăriaşilor încadrate cu sîrmă ghimpată. Ce poate fi mai înspăimîntător decît să vezi nişte deţinuţi, forţaţi de gardieni să izbească cu nişte ciocane uriaşe în capetele unor puşcăriaşi... decedaţi. Actele de tortură aplicate unor cadavre... Ce poate să fie mai absurd decît aceasta? Un mort ucis şi pentru a doua oară. De ce să-i sfarmi capul unui deţinut care era deja mort? Cu ce scop? La ce bun? Şi, totuşi, o explicaţie există. Paznicii înrăiţi din gulag voiau să fie mai mult decît siguri că, odată aruncaţi în afara lagărului, morţii nu vor încerca să evadeze. Aceste scene, pe care nu reuşise să şi le imagineze nici măcar Bosch, le-a văzut cu ochii săi Nedov şi le-a înfăţişat pe una dintre cele mai cutremurătoare lucrări ale sale, unde deţinuţii sînt siliţi să tragă cu ciocanele în capetele unor morţi. Ei bine, Leonid Nedov e un personaj secundar în romanul meu şi e bun prieten cu Nicolai Ivanovici, care e un personaj principal.

- Personajul principal, Angelo, seamănă cu tine, iar multe personaje ale cărţii sînt reale, inclusiv alea cu pseudonime. Te enervează întrebările de genul cine e Efim Iosifici Menic sau dacă Georgiana e chiar fiica lui Nicolae Costenco şi dacă l-ai cunoscut pe maestrul poeziei Şota?

- Da, romanul meu e şi autobiografic, dar în acelaşi timp e şi multă ficţiune în el. Adică nu chiar toate viciile personajelor mele sînt şi ale mele. Da, fireşte că nu mă cruţ nici pe mine, mai ales că apare şi un personaj cu numele Dumitru Crudu, adică apar eu în roman şi povestesc despre cît de chinuite şi confuze au fost începuturile mele literare, cînd voiam foarte tare să scriu, dar nu puteam scrie nimic şi, ca să-mi descopăr vocea mea literară, am copiat tone şi hectare de poezii ale altora, dar, cu toate astea, repet, romanul meu aparţine teritoriului ficţiunii. Da, bineînţeles că îmi torn cenuşă în cap şi îmi recunosc toate culpele mele adevărate sau imaginare, dar, în acelaşi timp, pictez pe pagină speranţele şi bucuriile mele, întrucît am avut şi din acestea foarte multe în tinereţea mea. În acest roman mi-am propus să nu ascund nimic şi să povestesc totul, dar, pe de altă parte, repet, e un roman unde amănuntul biografic e doar un punct de plecare pentru construirea personajelor. Am încercat, bineînţeles, să înţeleg şi eu ce s-a întîmplat cu mine, la vîrsta de 16-19 ani, cînd am făcut atîtea şi atîtea lucruri cu totul şi cu totul inexplicabile, dar am sfirşit prin a deveni altcineva, adică un personaj fictiv. Am scris acest roman sperînd că mă voi înţelege mai bine şi îmi voi accepta biografia, trecutul şi pe mine însumi, dar am ajuns să scriu un roman despre lucruri pe care nu le ştiam. Căci, trebuie să recunosc, atunci cînd am scris primele pagini, aveam o altă fabulă în minte, adică iniţial romanul meu trebuia să fie despre cu totul şi cu totul altceva. Şi începea cam aşa: personajul meu se afla pe peron, în Gara de Nord din Bucureşti. Nu avea bilet şi într-un tren naşul îl prindea şi-l dădea jos într-un oraş din România zilelor noastre. Dar după ce Angelo a urcat în tren, acesta nu ştiu de ce s-a îndreptat spre...Tbilisi şi personajul meu s-a trezit că păşeşte pe peronul gării din capitala gruzină în vara lui 1988. La început, eu nici măcar nu mi-am propus să vorbesc despre acea epocă a declinului Uniunii Sovietice, dar personajul meu, oarecum fără voia mea, s-a trezit înotînd în una dintre cele mai agitate şi mai întortocheate perioade istorice, cînd revoluţia şi diversiunea se contopeau şi nu mai ştiai unde începe una şi unde se termină alta.

Cît despre cine e Angelo, Menic sau Georgiana... Unele dintre aceste personaje există doar între copertele romanului meu, iar altele apar aşa cum au fost sau sînt în realitate - Vladimir Voronin, Iurie Roşca, Leonida Lari, Grigore Vieru, Andrei Burac, Vladimir Beşleagă, Petru Cruceniuc şi, în sfîrşit, sînt şi cîteva persoane reale care mi-au servit ca prototipuri: profesorii universitari Valeriu Senic şi Gheorghe Mazilu, scriitorii Nicolai Costenco, Pavel Boţu şi... lista e cu mult mai lungă şi mai spectaculoasă.

Apropo de asemănări, doi dintre cei mai faimoşi scriitori din Chişinău mi-au citit romanul şi mi-au făcut un scandal monstru. M-au acostat la o lansare de carte şi au încercat să dea cu mine de pămînt că, cum aşa, i-am luat în balon în textul meu. Da, eu am o galerie vastă de scriitori, o faună foarte diversă, de la scriitori proletcultişti pînă la scriitori turnători, nu ştiu în care personaj anume s-au văzut oglindiţi, căci chiar nici nu mă gîndisem la ei atunci cînd mi-am construit personajele.

- Deci în romanul tău mişună personaje despre care chiar nu ştiai...

Au apărut cronici la carte, discuţii pe site-uri sau bloguri? Cum ţi se par primele reacţii?

- Printre cronicile despre carte am dat şi de unele aparţinîndu-i unui critic foarte important care a avut vreo patru reacţii la cartea mea, şi toate se băteau cap în cap, încît nu mai ştiai ce să crezi: cînd minţea şi cînd spunea adevărul? În rest, mă bucur că nu-i cunosc pe cei mai mulţi dintre cei care au scris despre mine. Ba chiar mai mult decît atît, nici nu ştiam că vor scrie.

- La întrebarea „Cine crezi că face rău muzicii în zilele noastre?” Dianne Reeves spune: „Cred că de multe ori cei care fac rău muzicii sunt cei care vorbesc în jurul muzicii. Tot felul de critici care spun ce e bun şi ce e rău, fără să fie direct implicaţi. Ei nu fac muzică, ei vorbesc despre muzică. Uneori ei au tendinţa de a vorbi fără să ştie exact despre ce vorbesc. Uneori criticii sunt cei care pot afecta negativ viaţa muzicală”.
E o judecată valabilă şi pentru literatură? Cînd, în ce situaţii criticii literari pot manipula şi  influenţa negativ literatura sau viaţa literară?

- În literatură e ca şi în fotbal. Criticul e şi el un fel de arbitru, cum ar zice cineva, adică e şi el om şi are şi el anumite slăbiciuni şi simpatii... pentru anumite echipe literare. Cu toate astea, sînt foarte mulţi critici pe care-i admir, întrucît se pot ridica deasupra acestor lucruri. Eu însumi am avut o surpriză foarte mare să descopăr că un critic cu care mă certasem la cuţite a scris foarte aplicat despre romanul meu. Deci, nu aş vrea să simplific datele problemei. De aceea, important e să scriem, iar clopotul va alege.