„Adevărata libertate este cea interioară”,
interviu cu Harry Tavitian,
realizat de Mihail Vakulovski
 

- Domnule Harry Tavitian, aveţi o serie de concerte de jazz care se înscriu în cadrul „cursurilor de limbă, cultură şi civilizaţie românească”... Despre ce e vorba, mai concret?

- Acest concert este al patrulea, dintr-o serie de şase concerte numite „Teach Me Tonight”, pe care le fac în colaborare cu Institutul Cultural Român în acest an. Ideea acestui proiect este că prin ceea ce istorisesc despre jazz, dar şi prin muzica pe care o oferim – eu, împreună cu invitaţii mei – să împărtăşim publicului ce înseamnă jazz-ul ca fenomen viu, ca artă care a marcat secolul 20. Elementul de bază al acestei muzici, improvizaţia, este sublimarea ideii de libertate. A singurei libertăţi adevărate - cea din tine. Nu fac o prezentare exhaustivă, cronologică, dând informaţii care acum se pot găsi uşor pe internet, ci împărtăşesc din experienţa mea personală, rezultatul a aproape 40 de ani de jazz. Pentru a te îndrăgosti de jazz, e esenţială participarea la concerte. Există o idee preconcepută: că jazzul e doar pentru iniţiaţi. Da! Jazzul este pentru nişte elite. Cele ale oamenilor normali, deschişi. Omul firesc, natural, este astăzi din ce în ce mai rar, devenind, fără voia lui, o elită. Asta este elita jazzului. Comunicarea în jazz, între scenă şi sală, este de un tip special. Jazzul este improvizaţie. Muzica se naşte acolo, în faţa publicului. Participarea muzicantului este totală, dăruirea lui este totală. Publicul simte lucrul acesta şi legătura se realizează de la sine. Prin felul în care se bucură de clipa aceea irepetabilă, de muzica născută spontan în faţa lui, publicul e împreună-creator cu cel de pe scenă. Acest concert este prilejuit, de asemeni, de cursurile de limbă, cultură şi civilizaţie românească organizate vara de ICR în Braşov. Cred că muzica pe care o facem eu şi invitatul meu, percuţionistul Cserey Csaba - în care încercăm o sinteză între free-jazz şi muzica de cameră contemporană, pe de o parte, folclor şi muzica medievală, pe de altă parte - poate fi foarte sugestivă pentru participanţii la cursurile de limbă, cultură şi civilizaţie, pentru ce înseamnă azi identitatea culturală românească.

 

- Aceste concerte pe care le susţineţi cu Cserey Csaba sînt foarte spectaculoase, ţin minte că la Peninsula aţi avut concert în acelaşi timp cu capul de afiş al festivalului, dar la scena unde cîntaţi dvs. nu era loc de respirat, deşi concertul e în natură, nu exagerez deloc... Cum reuşiţi să vă apropiaţi atît de tare publicul?

- Prin simplul fapt că noi nu mergem la concert ca birocraţii la birou. Noi mergem la concert ca să cântăm. Fiecare concert înseamnă noi poveşti pe care le spunem amândoi. Sacul ăsta este cam fără fund, pentru că noi nu ştim aceste poveşti pe din afară, ci le scornim. Apropierea noastră cu publicul se face de la sine, pentru că suntem toţi oameni deschişi, calzi, dornici de a da şi de a primi, ziditori (chiar dacă uneori mai dărâmăm, punem altceva în loc) şi încă multe altele. Ăştia sunt oamenii jazzului... o lume aparte care ştie că se trage din suferinţă şi că este datoare cu o suferinţă. De aici vine bucuria acestei muzici. Care, de fapt, nici nu mai este muzică... este Jazz.

 

- Pe 17 iulie vă întoarceţi la Braşov. Cum vă pare publicul de la Braşov, unde vă întoarceţi din cînd în cînd cu concerte? Cum vă pare Braşovul ca oraş?

- Aştept cu nerăbdare să mă reîntâlnesc cu publicul din Braşov, oraş cu tradiţie jazzistică, în care mi-am petrecut studenţia şi unde s-a născut şi prima mea formaţie de jazz. Povestea este cam aşa: în Braşov trăia unchiul meu Aram – Dumnezeu să-l ierte – farmacist cu renume, văr cu tata. În 1973, după ce dădusem 2 ani la rând la engleză la IP3 la Constanţa şi picasem, unchiu’ Aram mi-a zis să încerc la Braşov, la Pedagogie muzicală. Era cam greu... Eu făcusem doar 8 ani la şcoala de muzică şi, deşi în primele clase eram socotit un fenomen, din clasa a cincea îmi intrase engleza în cap, iar cu pianul ajunsesem o fosilă. Prin clasa a 11-a descoperisem blues-ul, care fusese ca un cataclism pentru mine. Cu chiu, cu vai, am intrat, în 1973, la Braşov, la Facultate – la examen am cântat comisiei (de oameni foarte deschişi) Bach, Beethoven, câteva bluesuri şi o prelucrare proprie după o romanţă armenească. Îmi amintesc cu plăcere de profesorii şi de colegii de la Braşov. Camera de cămin din Memorandului a fost martora multor nopţi nedormite la partide de pocker... Vărul meu, Mihai – băiatul lui Aram, cânta şi el la chitară bas şi în 1975 am făcut prima mea formaţie de jazz, cu care am participat la Festivalul de la Sibiu. Multe ar mai fi de povestit despre Braşov, dar să dăm seama măcar pentru Festivalurile de jazz „de dinainte”, de fanii care, chiar dacă în anii din urmă concertele mele la Braşov nu au mai fost aşa de numeroase, îmi sunt la fel de apropiaţi.

 

- Puteţi să ne povestiţi despre concertul legat de revolta anticomunistă de la Braşov din 1987? E un eveniment despre care nu se prea ştie...

- Cu peste 10 ani în urmă, într-o emisiune de televiziune, spuneam că «au fost foarte multe lucruri pentru care eu nu am aşteptat o revoluţie ca să le fac». Toată lumea spune că la Revoluţie ne-am câştigat libertatea. Eu ştiu dacă o fi adevărat sau nu? Adevărata libertate este cea interioară. Fusesem invitat la emisiune după Concertul de Crăciun, un Atelier de improvizaţie memorabil, care se numise „Praznic”; printre invitaţi fuseseră pianistul Lucian Ban, saxofonistul Edi Neumann, basistul Vlaicu Golcea. Avusesem şi o scenografie extraordinară – o instalaţie cinetică a lui Mugur Grosu, cu câteva sute de linguri de lemn. Pot să spun că sunt „un veteran” al concertelor de Crăciun (am organizat la Constanţa ani de-a rândul asemenea concerte, primul in 1982) şi al prelucrărilor după colinde româneşti şi armeneşti (pe prima am făcut-o în 1983). Pentru suitele de Crăciun pe care le prezentam în anii ’87-’89 am studiat obiceiurile legate de această mare sărbătoare. Apăream cu texte de colinde, costumaţie, instrumentaţie adecvată, tot ce trebuie pentru a crea atmosfera de ritual. Partea de teatru instrumental era importantă în acele suite. Cu puţinele mijloace pe care le aveam, încercam să aducem puţină lumină în suflete. Pe 20 decembrie se împlinesc 22 de ani de la concertul nostru de la Festivalul de jazz Braşov din 1987, în care am cântat prima oară Suita de colinde româneşti pe teme de Bela Bartok; la trei săptămâni după Revolta de la Braşov - când în oraş încă mai era o atmosferă atât de apăsătoare cum nu am mai văzut niciodată, nicăieri - am început suita cu textul "Sculaţi, sculaţi, boieri mari, sculaţi voi români plugari!" Cu toate că era o suită de colinde, păstrasem dramatismul muzicii lui Bartok. Nu pot să uit starea de spirit din sală şi cum au venit la sfârşit oameni în toată firea la mine, cu lacrimi în ochi, şi mi-au zis: „Nu vă daţi seama ce aţi făcut pentru noi, în seara asta”. Imediat după concert, în cabina artiştilor, a trebuit „să dau explicaţii”, ce semnificaţie a avut suita. Mă aşteptam la asta şi venisem blindat: „Păi eu, armean, să vă explic dumneavoastră tradiţiile populare româneşti? Nu ştiţi că se pleacă la colindat, în noaptea de ajun? Deci, gazdele trebuie să se trezească din somn. Textul pe care l-am spus e unul publicat în Anuarul Maramureşului”. Aveam anuarul la mine, le-am arătat şi cartea „Colinda românească” a Monicăi Bratulescu, din care citase şi Mircea Eliade. Le-am vorbit despre sincretismul artelor în teatrul popular, pe care încercam să-l recreăm în limbajul jazzului. M-au lăsat în pace. Şi chiar se bucurau ca au ce raporta “mai sus”.

 

- Ce program aveţi în vara asta? Unde vă mai putem asculta/vedea?

- Dumbrăveni, Gmunden, Vălenii de Munte, Frankfurt...

 

- Unde putem să vă găsim albumele? Lucraţi la un nou album? Mai reeditaţi din cele mai „vechi”?

- Următorul trebuie să iasă în septembrie. Este un duo cu clarinetistul german Hans Kumpf - „Live at Comburg Castle”, înregistrat în Germania acum un an.

 

- Să vă întreb şi cîte ceva mai... uman...

- Jazzul e mai uman ca noi. Aşa ca... ce sa mă mai întrebaţi?

 

- Ceai sau cafea?

- Ceai negru cu miere şi rom.

 

- Fotbal sau hochei?

- Rugby, hockey, snooker.

 

- Literatură sau pictură?

- Totul ca o poezie.

 

- Rock sau pop? Manelele au dreptul la existenţă?

- Mi-am luat raţia de rock la vremea cuvenită, între 1965-’75. Oricine are drept la existenţă, pe riscul lui. Manelele şi-au atins vârful în epoca lui Anton Pann. Cele de astăzi sunt un revival trist şi vulgar.

 

- Ce hobby-uri are Harry Tavitian? Ce vă place să faceţi în timpul liber?

- Să stau în pijamale şi papuci. Până acum câţiva ani jucam table masiv. Dar bătrânii armeni din Constanţa au cam murit şi nu prea mai am adversari.