„Nu orice zi e un prilej de poezie”,
interviu cu Şerban FOARŢĂ,
realizat de Mihail VAKULOVSKI

Domnule Şerban FOARŢĂ, ultima dvs. carte care face valuri în lumea culturală este „Mic tratat de pisicologie. Bucăţi feline în felii strînse la un loc de Şerban Foarţă”. Demult adunaţi această antologie pisicoasă? A fost grea traducerea sau aţi re-creat cu plăcere?

 

– Domnule VAKULOVSKI, dorogoi Mihail Alexeevici, fără să mă dau mare motan (adică unul încălţat!), trebuie să (vă) mărturisesc că „antologia pisicoasă”, de cum am început a o transcrie, din cap, pe site-urile pisicescului P.C., a curs/decurs aproape de la sine. „Din cap” nu vrea sa spună că o aveam în cap, antologia, din capul locului şi pe de-a-ntregul; ci doar că numeroase texte... mîţofere [sic!] mi se strînseseră în cap, – altele urmînd să mi le-ofere computerul sau biblioteca, iar, cînd şi cînd (accidental, de obicei) cîte un interlocutor. Un florilegiu, dacă vreţi, tematic (aducînd cu ceea ce, în muzică, se cheamă variaţiunile pe-o temă dată) declanşează mecanismele dorinţei şi, dorind din răsputeri, găseşti. Păstrînd fireştile proporţii, eşti în situaţia lui Columb, căruia Isabella de Castillia îi va fi menit descoperirea unor tărîmuri fie şi inexistente, dar materializabile spontan, din voia Domnului, ca recompensă a unei mistice ardori... Mult mai multe „munci şi zile” s-au pierdut cu şicanele birocraţiei meschine copyright-ereşti (ba chiar şi            co-piratereşti!). Cum, iniţial, antologia urma să fie ilustrată cu reproduceri după o mulţime de plasticieni pisicofili, am agrementat-o cu acestea. Mi s-a atras atenţia, însă, cum că ele costă cu mult mai mulţi $-i sau €-i decît un text al unui autor... nemort cu 70 de ani în urmă! Pinacotecile cer bani frumoşi pentru că ţin în custodie o, de pildă, majestuoasă zeitate Mau, ce-i va fi prins, pe vremuri, şoareci cutărui mare faraon: Ramses al II-lea, să zicem. Prezenţa unor astfel de imagini, în paginile cărţii, n-ar fi fost una gratuită. Iată, sub zicerea lui Giacometti, şi anume: „Într-un incendiu, – între un Rembrandt   şi-o pisică, eu aş salva pisica”, ar fi fost să fie inserată reproducerea sculpturii sale ce reprezintă, arhetipalmente, Felinitatea (cu F mare), esenţa căreia constă în pasul ei inaudibil, – în vreme ce Caninitatea va fi constînd, la el, în simţul olfactiv: faimosu-i Cîine, pe de-a-ntregul, nu e decât un vigilent adulmec! Numai că rău-i, uneori, spre bine: fără draconicul impediment contabil, ilustraţia cărţii n-ar fi fost, fireşte, una atît de unitară, cum e, din fericire, ea, acum, graţie dlui Andrei Gamarţ, grafician pe cît de inspirat, tot pe atît de umbratil: n-a apărut, pentru autografe (căci e, de fapt, coautor al cărţii), la absolut nicio lansare... În ceea ce priveşte ©-ul inconturnabilului mîţofil Tudor Arghezi, acesta a fost cu neputinţă de obţinut din vina cutărei fiice abuzive, care va fi instituit un embargou asupra scrierilor propriului părinte la fel, aproape, de inept ca şi acela din zilele tovarăşilor Toma, Sorin & A., fantoma cărora, se pare, bîntuie încă în olatul arghezian! Cu ©-urile (şi cu... irascibilul de mine!) se vor fi chinuit... zeiţa Diana, Diana Georgescu pe întregu-i nume, şi doamna Lidia Bodea, cărora le foarte mulţumesc. – Cît despre tălmăcirile, destule, le-am făcut, în mare parte, eu, din motivul, pentru mine imperios, al unui ton, pe cît posibil, unitar.

 

V-aţi distrat adunînd tratatul sau... v-aţi chinuit? Cum aţi legat cartea, cum aţi ales autorii, ordinea textelor? Mie mi-au plăcut jocurile pisiceşti, legăturile între texte aşa cum doar o pisică îi poate lega pe oameni, ca, de exemplu, în povestea Simonei Popescu despre pisicile lui Gellu Naum, text care vine chiar după „Japonica” lui Naum, iar după „regenerarea nevăzută” a Simonei Popescu e un poem de-al dvs. (dedicat Simonei Popescu) despre Japonica lui Gellu Naum...

 

– Începînd cu începutul întrebării: m-aş fi distrat şi mai dihai, de n-ar fi fost... ©oşmarul cu ©-urile astea... Mai ales că-s, cam ca Nenea Iancu, un incurabil nevricos! În rest, mă bucur foarte mult că aţi băgat de seamă, de la sine, că textele, în carte, se leagă unele cu altele sau se înnoadă, aţa cu care-s însăilate fiind vizibilă doar rar. O antologie nu e, totuşi, o adunătură de texte disparate; acestea, textele, ce, fatalmente-s, totuşi, disparate (neavînd un unic semnatar), trebuie să dea, pe cât posibil, impresia că decurg unul dintr-altul, că se înlănţuie în chip firesc, că autorul lor e unul singur. Discreţia pisicii, bunăoară, sonetul m.ivănescian, are, pe verso, textul Denisei Comănescu, intitulat Unui poet, care „are 13 pisici/ şi nu-i spun numele...” Numele acestuia e, însă, chiar M. Ivănescu. Acelaşi pe care, după 20 de pagini, Simona Popescu i-l recomanda, nenumindu-l, lui Gellu Naum: „E un poet adevărat [...]. Are acasă multe pisici.” După care, cum aţi remarcat, urmează alt text al Simonei, pe care îl... continui eu, care o leg pe Japonica de faimoasa Sei Şōnagon; pentru ca, după un scurt intermezzo „japonard” (constînd într-un catren de M.R.P.), să trec la o zicală chinezească, ce-anunţă o parabolă budistă, ce precedă nişte aşa-zise Precepte taoiste. Ş.a.m.d. O antologie, pentru mine, este un „lanţ al slăbiciunilor”, să zicem; „bilanţul slăbiciunilor”, apoi, intră în sarcina celui ce o citeşte. Şi e o mare bucurie să tot „înlănţui slăbiciuni”  dintr-astea, ca, între altele, o poezie a multiplului Fernando Pessoa cu poezia Pessoa a Denisei, – al cărei titlu e, altminteri, numele unei pisici ce va să moară. Şi cum să nu te bucuri, oare, când ai norocul să „continui” o poezie a lui Eliot, anume Nume pisiceşti, cu una, Portretul pisicii la tinereţe, a lui Romulus Bucur, epigraful căreia constă în tocmai ultimele trei versuri ale primei: „His ineffable effable/ Effanineffable/ Deep and inscrutable Singular Name...” Nu vreau să vă flatarisesc, dar bucuratu-m-am nespus, descoperindu-vă, în urma unui periplu internautic de rutină, frumosul poem în care empatizaţi cu o pisică defenestrabilă (căci fenestrantă!): „să fii mîţă să stai la fereastra de la etajul 11/ şi să priveşti în jos...” – Să nu uit un lucru capital: modelu-mi propriu, în privinţa antologiilor cu temă, este aceea, de prin ’72, „a Inocenţei”, alcătuită de Iordan Chimet, ce ne-a deschis şi mie, şi altora, apetitul unor cărţi de o asemenea factură. Am proiectat, în acei ani, o Antologie a Circului, din care, după tot felul de demersuri editoriale fără şansă, a rămas un singur lung capitol: Manualul (im)perfectului funambul.  Este în stadiul de „bun de tipar”; numai că mi se face lehamite să-l public, când mă gândesc la ©-uri, adică la raidurile sau la raitele pe care le implică acest C încercuit!  

 

Publicaţi multe cărţi; scrieţi mult sau aveţi un sertar fooooooarte adînc? Scrieţi greu poezie? Refaceţi de multe ori textul ca să sune şerbanic? Cînd consideraţi că un text e gata şi merită semnat?

 

– N-am un sertar „fooooooarte adînc” (căci nu mă cheamă, totuşi, Şerban Fooooooarţă!). L-am cam avut, pînă în ’90, când cenzorii au devenit directori de edituri „serelizate”, profunivi de antropologie, chiar religie, apropitari de ziare şi reviste, moderatori TV, i proci, i proci... Multe pagini au rămas acolo, îngălbenindu-se treptat. Cam tot ce public azi este de azi, iar nu de răsalaltăieri, alaltăieri sau ieri... În fine, dacă „scriu greu poezie”? Nici, dacă vreţi, prea-prea, nici foarte-foarte. Improvizez cu mare uşurinţă versuri ce se zic „de circumstanţă”. Ceea ce nu e, totuşi, poezie: nu orice zi e un prilej de poezie! Prea marea uşurinţă, însă, mă face, uneori, volubil. De pe la 9 seara pînă la miezul nopţii, am improvizat, la Madam Candrea, acum vreo 40 de ani, à la Dimov. Nu, neapărat, de dragul lui Robescu, ce, din juma-n juma de oră, mă (răs)plătea cu cîte un „visiki”, ci de dorul marelui Dimov, ce nu era, cu noi, la masă... Am exersat, de altfel, îndelung. Ani de zile, un întreg deceniu, – pînă a zice „în sfîrşit!”. Nu s-a sfîrşit, însă, nimic; şi, în afara unei tehnici fără greş (o spun cu toată modestia!), indispensabilă oricărui bun tălmaci, nu ştiu, nicicând, dacă ce fac e poezie sau... neant. Dar să continui: refac „de multe ori” un text, dar nu spre a „suna şerbanic”, ci, dacă e în proză, mai cu seamă, pentru a-i da un ritm lăuntric, insesizabil pentru cei mai mulţi. E o deformare de versificator. În ceea ce priveşte „gătarea” unui text, – dacă aş fi Paul Valéry,  v-aş spune că atunci când nu mai are urme de degete (amprente digitale), de rindea, în caz că-l geluieşti, sau fire de pensulă, ca unele tablouri. E vorba, însă,-n cazul ăsta, de un deziderat al unui lucru nu doar bine făcut, ci şi, la limită, impersonal. Or, atunci, se cade să te resemnezi să nu-l semnezi! Fireşte, o asemenea viziune asupra scrisului e, oarecum, artizanală, – arta, ea însăşi, ca techné, ca meşteşug şi perfecţiune, ajungând un biet anacronism, într-o epoca în care se preferă „cubul” cu un colţ „spart”, al lui Nichita... De un secol şi mai bine, de altminteri, un incompiuto michelangiolesc este mai bine preţuit, la bursa artelor, decât la Pietà, – stilului închis, aşa-zicând, la toţi nasturii (de aur, de argint sau, baremi, de sidef cu ape!) fiindu-i preferat acela déboutonné, spontan şi neglijent. Totul a început cu simboliştii, care n-au mai mizat pe perfecţiunea de ordin plastic, statuară şi frigidă, ci, „mai presus de toate”, pe muzică (vorba lui Verlaine), pe muzicalitatea „solubilă în aer”, volatilă, fluă, mereu evanescentă, ca o Frumoasă fără corp! Nu intru în alte amănunte, punînd accentul pe un singur fapt: „muzica” simboliştilor, ea însăşi, avea să evolueze,-n poezie, de la disonant la atonal, de la atonal la vacarmatic, de la vacarmatic la tăcere (de unde şi minimalismul, – nu fără legături, se înţelege, cu acela al Orientului extrem). Să mai spun doar că, după anarhia Dada-ului suicidar, nu alţii decît suprarealiştii vor reabilita vizualul, în dauna muzicii dezavuate de Breton. În rest, procesul de delincvescenţă al artei este unul lung, fie şi dacă-n permanent accelerando, şi, mai cu seamă, previzibil. 

 

– Cum faceţi cărţile de poezie? Aveţi o teorie aparte despre facerea unei cărţi sau în poezie e destul să aduni texte bune între două coperte?

 

– Dacă nici, baremi, o antologie, adică, după Éluard, o „carte a ta scrisă de către alţii”, nu trebuie să fie o stivă (vag festivă!) de texte disparate, a căror noimă e aceea a simplei contiguităţi, iar nu, să zicem, a „suitei muzicale”, –cum ar putea fi cartea astfel?!   

 

 

– Aţi scris versurile la un album al trupei Phoenix, pe atunci o super formaţie rock, texte publicate în 1976 în cartea dvs. de debut. V-a plăcut interpretarea? Versurile dvs. sînt foarte muzicale, au o muzicalitate şi ritmicitate unică în literatura română, asta vi se trage din copilărie, de la profesia mamei dvs.? Ce formaţie actuală de rock vă place? Cine dintre noii cîntăreţi/formaţii v-ar plăcea să vă cînte versurile?

 

– Mi-a plăcut interpretarea unor texte, anume Muzica şi muzichia, Anule-hanule sau Mica ţiganiadă; apoi, în Cantafabule, dublul LP, din care eu nu mai am niciun exemplar,  Invocaţie (cu magistrala intervenţie, în parlando, a glasului unic al lui Florin Pittiş), Scara Scarabeului, Sirena, Vasiliscul şi Aspida, Norocul Inorogului (prin excelenţă, – cu franceza lui de secol XII) şi alte câteva, care nu cad (sau se ridică?!) în larma fără noimă a moog-ului lui Günther Reiniger, ca în, bunăoară, Pasărea Rock... and Roll. Cu care, poate, am şi dat de înţeles că nu sunt un fan al rock-ului, – scuzaţi! Colaborarea mea cu trupa Phoenix a fost una, iniţial, aleatorie, eu (interpret, la pian, pasabil, de Bach, de Beethoven sau de Chopin) neavînd afinităţi... rockiste. (Cu o excepţie, totuşi: anume corurile din The Rock!) Drept care, n-am niciun habar despre formaţia rock, actuală, ce mi-ar plăcea cu precădere. Profesionist al versului fiind, le-am dat o mînă, celor de la Phoenix, de ajutor şi de... coautor. Ca să înţelegeţi realmente relaţia mea cu trupa respectivă, îngăduiţi-mi să vă spun o anecdotă despre cutare ucrainian, călugăr, cred, benedictin, – de rit catolic, aşadar, care, ani şi ani de zile, în scriptorium, va fi descifrat, la Vatican, nu mai ştiu ce manuscript leonardesc. Întrebat, la capătul acestei munci iscusite şi istovitoare, ce crede despre cele scrise în maldărul de pagini descifrate, a răspuns (paradoxal?): „Nimic! N-am făcut alta decît să le desluşesc...” Acordaţi-mi, rogu-vă, prezumţia de, eventual, neprezumţiozitate!    

 

– În 1979 aţi publicat o carte cu denumirea „Copyright”. Copyright nu era un cuvînt... interzis? Ce însemna pentru dvs. acest cuvînt atunci şi ce înseamnă acum? Ce părere aveţi despre literatura de pe internet; de altfel, aţi publicat trei volume pe internet?...

 

– Placheta invocată s-a publicat la editura Litera, în „regie proprie”, pe banii clientului, adică. Dată fiind situaţia respectivă şi faptul că tirajul era minim (la epoca aceea), 500 de exemplare, cenzura era oleacă mai blajină (ca să nu spun că bunii noştri cenzori nu pricepeau, din carte, mare lucru). Oricum, nu cred că termenul acesta, anume copyright, va fi fost unul „interzis”, cum spuneţi, – în, baremi, 1979... Ce înţelegeam prin el, atunci? Nu drepturi financiare,-n primul rînd: eu, în definitiv, îi acordasem editurii ©-ul, nu ea mie! Aşadar, înţelegeam, prin copyright, un fel de drept de autor asupra scriiturii proprii, asupra, dacă vreţi, unicităţii sau „făr’-de-precedenţei” sale. Dar nu la modul infatuat, ci la acela strictamente obiectiv! – Cred, azi, că zisul © este un „rău”, să spunem, „necesar”. Uneori, e o... răutate, un abuz, o afacere sau un şantaj, din partea unor vagi moştenitori ai unei opere pe care, îndeobşte, o minimalizează sau ignoră. În sensul ăsta, spuneam „vagi”. Adesea sunt şi vagi la propriu, adică la a şpe-a mînă! Oricum, să te înfrupţi, şapte decenii, din scrierile unui străbunic ce-a răposat cînd tu aveai un an sau doi, e cam grotesc şi,-adesea, anticultural... În ceea ce priveşte literatura „internetizată”, bîntuie, printre antedeluvieni, temerea că aceasta va uzurpa hîrtia, – cartea. E drept că ultima îşi are imprescriptibilele-i avantaje: foşnetul paginii, mirosul său, lesnicioasa-i portabilitate, practica semnului de carte, ce se mai cheamă şi zăloagă: „Se-nchide înseararea ca o carte/ Şi sufleul în foi, ca o zăloagă”  (cf. Tîrziu de toamnă de Arghezi), ex-librisul sau filigrana şi alte accesorii bibliofile. Internetul, însă, în principiu, e mai încăpător decît faimoasa Bibliotecă din Alexandria, e cvasigratuit şi unanim... Nu ştiu, încă, dacă-ţi strică ochii mai abitir decît o carte sau un ziar; sigur e că generează dependenţă (adicţie, care va să zică, – de care nu-s scutiţi nici bibliofagii) şi are, deocamdată, buricul netăiat!         

 

 – În „Mãrtzi$oare necomertzi$oare”, una din cărţile de la editura electronică LiterNet, folosiţi multe semne, simboluri şi desene. Aţi simţit de multe ori graniţele/limitele literaturii? Literatura are prea puţine mijloace pentru a vă exprima sau, din contra, v-aţi simţit liber în interiorul literaturii?

 

– Mãrtzi$oare-le sînt o „carte de vacanţă”, una ce frizează chiciul pur, de la (m)ortografia-i cîşă la ilustraţiile cu inimioare, cu „ancore şi cu sirene” (ca-n nu mai ştiu ce vers al lui Nichita). Este o carte, dacă vreţi, cu poze, – cum, fie tălmăciri, fie cărţi proprii, am publicat o droaie. Sensul acestor poze e cînd documentar, cînd ludic. În Un castel în Spania pentru Annia, este şi ludic, şi documentar, ilustrativ, deci, ca al unei planşe din tomurile de specialitate sau din BD-urile infantile. În Micul Print, pe lîngă unul ludic, sensul lor e şi, la propriu, pictografic sau, la rigoare, ideogramatic... Nu „graniţele”, însă, ale literaturii vreau să le transgresez, în ocurenţă, – ci pe acelea ale... literalităţii! Pragmaticul nostru alfabet fonetic e, îndeobşte, neevocator, fie şi dacă, la origini, va fi fost, de fapt, figurativ. Cifrele, ce par foarte abstracte, derivă din semne (şi desemne), – 5-ul sau V-ul, bunăoară, reprezentând, primul,  pumnul mîinii stîngi, cu policarul, însă, răsfirat; al doilea, unghiul dintre acelaşi deget opozabil şi celelalte patru, alipite. (O reminiscenţă de pe vremea numărătorii, ca şi astăzi, digitale!) Absenţa unor diacritice, în Outlook, a stimulat diverse inovaţii, ca şi un soi de steganografie: kc, pentru capace, sau k, în loc de ca; perlueta, &, în loc de şi, – deşi se potriveşte numai în limbile, latină sau franceză, în care şi-ul este et. Ceea ce nu mă prea împiedică să scriu k(i)& d k‰ sau k(i)& d dsn(e). Ş.a.m.d. Oroarea de descrieri a lui André Breton l-a făcut ca, într-o scriere, Nadja, să apeleze la clişee foto. (L-am imititat, la p. 168, în „palindromanul” Roşul uşor e rozul iluzor , – pe care nu l-a înţeles decît un tînăr critic, anume Alex Budac, din Timişoara, căruia ţin să-i mulţumesc şi public.) Literatura are tot ce-i trebuie, în rest, pentru o exprimare 8imă, să zicem, chiar în absenţa unor jocuri de ordin, mai cu seamă, 8ic!  

 

– Aţi primit multe premii literare, care dintre ele v-a bucurat pe bune şi care v-a părut cam aiurea? Cu vreun premiu mai ciudat fost-aţi onorat?

 

– N-aş vrea să-i jignesc pe toţi aceia ce mi-au acordat diverse premii. Cel mai „aiurea” dintre ele, însă, a fost primul, şi anume pentru Simpleroze, la secţia de Literatură pentru copii şi tineret! Nu l-am refuzat, cu toate astea, – căci, de refuzat, nu se refuză decât premiul părintelui blajinei dinamite... Trăsesem la o prietenă a mamei, ajunsă, de pe fostul Splai al Dâmboviţei, în Băltoaca Albă. Am invitat-o, în premieră, la premiere. După ce-am găsit, cu chiu, cu vai, un automobil din interbelic (cum se exprimă criticii, doctissim), i-am spus şoferului aşa: „Domnule, vă rog să mergeţi molcom, căci n-aş vrea să-mi dau duhul pînă nu le pap banii!” „Ce bani?” „Secret de stat!” – S-a lăsat (după discursuri şi agapă, la care cei mai mulţi premia[n]ţi n-avut-au parte nici, baremi, de-un pişcot bătrîn şi de o gură de şampanie) cu lungi libaţii la Berlin (braseria, nu metropola germană).  

 

 În afară de literatură vă place pictura şi muzica. Aţi descoperit nume noi din aceste domenii în ultima vreme care să vă placă?

 

– I-aş pomeni, ca artişti plastici, pe (în apogeul unei creaţii prodigioase) Silviu Oravitzan, care mi-e prien şi coetaneu. Unul, cu mult mai tînăr, e graficianul Részegh Botond. Ar mai fi sculptorul Ştefan Călărăşanu, – numai că mă cunosc cu el din cea mai fragedă copilărie... Îmi place,-n muzică, grupul Archaeus, de sub bagheta lui Liviu Dănceanu (despre care, în 1988, am scris, în „Orizont”, un mic serial). Violonistul grupului, I.M. Lăcraru, e unul dintre magicienii viorii, – mai puţin spectaculos decît un Nigel Kennedy, să zicem, dar, pe cît cred, mult mai profund. În 1986, am avut plăcerea şi surpriza ca un încă tănăr compozitor, Mihai Vîrtosu, să-mi pună pe muzică o holorimă: „Parfumurile unor crinoline/ par fumurile unor crini.../ O, line/ par fumurile unor crinoline!” Compoziţia a fost interpretată pe scena Ateneului român. Pe lîngă „Texte pentru Phoenix”, am scris şi altele, pentru Ilie Stepan, din Timişoara. Printr-însul, rock-ul capătă valenţe de o remarcabilă distincţie. (E drept că inşii amintiţi aici nu sînt din chiar „ultima vreme”.) Am îndrăgit-o, evident, pe Ada Milea, cu care mă văd şi o ascult destul de des. Numele Ada vine din a da! Căci asta face Ada: dă în dar. Dăruie şi se dăruie cu totul. Dă recitale te miri unde: pe stradă,-n cîte-o pivniţă, prin curţi. Ai face bine s-o asculţi. Sunt anii scurţi, sunt anii scurţi. Ascult-o,-n stradă,-n pod, prin curţi. Cei ce-o ascultă-s oameni culţi, întîi puţini, apoi mai mulţi, dar culţi, iar unii foarte culţi. Nu trebui’, totuşi, s-o asculţi de parc-ar da, doar pentru culţi, concerte-n stradă, beciuri, curţi: ea cîntă şi pentru desculţi. Atîta numai: s-o asculţi, cîntînd pe străzi, în pod, prin curţi; şi, ascultînd-o, să exulţi, – căci ai motive să exulţi, cînd cîntă pentru-ăi mici şi-adulţi, pentru desculţi şi pentru culţi; şi-atuncea vremea „face burţi” şi se dilată,-n străzi, prin curţi, în ciuda anilor prea scurţi, şi ţi-ar surîde s-o asculţi un sfert şi-o zi din viaţa ta, pe Ada, ce-i un fel de-a da; a da în dar, a da... Ei, da!

  

-  Excelent poem! Păcat că n-o să-l cînte Ada Milea...

Aţi tradus foarte mult. Cum e traducerea în comparaţie cu scrierea literaturii? Vă provoacă aceleaşi stări, aceeaşi oboseală?

 

– Simplificând, traducătorul, el, e un „servitore di due padroni”, limba în care tălmăceşte şi autorul tălmăcit. (Ca să nu spun „tradus”, ca Nenea Iancu!) Celălalt, pînă la un punct, îşi este „slugă” numai sieşi.