Mihaela Oancea

 

Camera de reflecţie


Dincolo de peretele de sare,

se scutură un cnut de flăcări

zămislit de gnomi.

Treptat, defilează

amfore,

sculpturi ronde-bosse,

străzi înguste, pavate cu piatră,

cântăreţi cu lăute,

obuze,

paturi de arme,

rândunele.

Nu s-a dizolvat

nicio serie de întâmplări

datate azi cu radiocarbon,

însă noi,

pelerini cu visuri fulguinde,

am renunţat

a mai aştepta.

N-am uitat, dar am ales

să mergem mai departe.

 


Paşi de balet celest


Bulgări de scântei

cu braţe de cinabru,

verde-jad şi ametist,

păşesc sensibil,

pe coridoare de-azur.

Fuioare de lumini

nedesluşite

năvălesc

prin hubloul nopţii

întocmai cum narvalii

despică apele arctice;

fildeşii uriaşilor nordului,

splendide săbii de os,

împing întunericul,

acel boem

ce-şi poartă cu graţie

coroana de imortele.

Departe,

diapazonul e lovit

pentru obţinerea

tonalităţii perfecte.

 


Concert amânat


Se-amână azi concertul.

Îngenunchează pe pământ,

umilă,

luna din sonată.

Coboară sănii de vise

pe calda zăpadă a trupului ei

şi ninge,

tot ninge cu-absenţe.

Miop, gândul se-adăposteşte,

într-o firidă a nopţii,

tăcut ca un mormânt

sălăşluind în noi.

Nu ne mai putem întoarce

acasă.

Luntraşul e chemat să moară,

chiar azi,

când vânătorii de iluzii

se-nghesuie flămânzi

la ţărmul lui.

 


Dezmărginire în ecouri de strană


Din văi senine,

Zvâcnesc tăceri ce-adună zâne

Cu tainic grai

Ivit din fagure de ornic.

Agilă ca un ibex, clipa

Se-nţepeneşte pe picioare,

Scrutând

Depărtările cu coapse de albastru.

Mai sus,

O despletire de fluturi

Pe trepte ninse de înnoptări

Încremeneşte-n alb.

Doar blajinii bujori de munte

Cu arome seducătoare

Mai freamătă-n ţinutul alpin,

În acea magică risipă de culoare,

Când, de veghe ispitirilor mele,

Pe pisc,

Muguri de lumină

Tot răsfoiesc petale de cer,

În ecouri de strană.

 


Dincolo de vălul Mayei


Luna s-a înfipt în bucata ei de noapte,

dar a trasat un cerc deschis

şi-a tânjit după doza ideală de analeptic,

după o altă normalitate

la fel de periculoasă.

Dimineaţa, holda de cleştar

prinsă în privirea râului,

era orgă şerpuindă de tăceri

izvorâte din clipe de fauni.

Deodată,

m-am întrebat

dacă aş putea merge

într-o ipotetică zi de duminică

pe linia verde

până la intersecţia ocrului cu albastrul,

în seara aceea

unde mi-ar fi începutul?