Parghie Cosmin

 

Moartea aduce și fericire... dada!

 

Bogdan doarme dus. Parcă râde. Toată noaptea a băut. A băut ca vaca. A băut de fericire că mă-sa a dat ortul popii. În sfârșit – a zis el... Pe mă-sa au îngropat-o alaltăieri. Noroc de lumea din sat că au pus mână de la mâna și au putut s-o înmormânteze cum trebuie... creștinește, domnilor, da, creștinește... La groapă n-a plâns nimeni. Mai puțin Bogdan, căruia mă-sa îi dădea tot timpul bani de țigări, de bere, de fufe. Vezi? – au zis câteva băbuțe parcă pișcate de limbă. N-a plâns. Și n-a plâns nimeni, ceea ce la o înmormântare e oarecum dubios lucru. Măi, nici măcar acolo o lacrimă amărâtă... doar suntem oameni, nu?

Trecând peste asta, acum Bogdan e în culmea fericirii. De dimineață îl vezi pe ulița pietruită a satului cu sticla în mână... Puah, scuipă el unde apucă, și își face de nu știu câte ori cruce, de parcă l-ar vedea pe dracu în persoană. Își face cu ambele mâini cruce de față cu lumea. Și lumea, știi tu cum e... într-atâta te face nebun cu acte în regulă. Și de fiecare dată, rânjetul lui de fericire se mărește și mai tare.

- Uită-te la el cum radiază de fericire – zice Ioana, fătuca de peste drum cu care și-o mai trage Bogdan al nostru din când în când. Uită-te la el. Nu-i pasă. Așa-i, Bogdane? Nu-ți pasă că a murit mă-ta. Și Bogdan dă din cap, că da, așa-i. Și din sticla pe care o gâtuie în mână mai trage la măsea.

Și cum orice alcoolic nu se oprește (din sorbit, domnilor... din sorbit) până nu vede sticla secată și apoi alta în loc, toată ziua a făcut-o în felul lui, adică puturos de beat. Bucuros că mă-sa a murit și că au murit odată cu ea și acele adjective care-l loveau mereu pe Bogdan al nostru ca din praștie, seara a petrecut în continuare de unul singur cu muzică proastă, băutură rusească ce îți încâlcește mațele și mult fum de țigară.

Era trecut de miezul nopții când l-a ajuns băutura și somnul l-a pălit ca de bardă. În sfârșit, au zis vecinii iubăreți de liniște.

Ora 8 dimineața. Ceasul începe să ragă de disperare. Și rage și rage și iar rage cât o turmă de vaci la un loc. Bogdan sare ca fript din pat (crezând că-l strigă mă-sa). Se încâlcește în cearceaf și trântește un cap de perete... da’ nu așa... un cap zdravăn...

- Da, mamă. Acum. Sunt treaz, mamă. Acum mă duc să adap vacile, să scot gunoiul.

Și Bogdan, sprijinindu-se de marginea patului, nu știu cum și-a tras pantalonii și bluza și a ieșit valvârtej pe ușă. S-a dus direct în grajd și a adăpat vacile, a scos gunoiul și pe urmă a venit, gâfâind, în casă.

- Gata, mamă, am terminat...

Și-n următoarea secundă, conștientizând că mă-sa a murit, face un gest teatral de mai mare figura, își trage o palmă zdravănă peste frunte și se trântește pe un scaun cojit de vopsea. Își aprinde o țigară și de nervi scoate fum amestecat cu înjurături cât îl țin fălcile.