George Mureşan


Farewell pentru o pohetă – clasic în viaţă


În definitiv, poeta era – şi este – căci poeţii nu mor niciodată – o femeie urâtă. Avea gâtul lung şi gros – şi asta e suficient pentru o descriere fizică absolut completă, iar cum în cazul ei fizicul avea o influenţă preponderentă şi masivă asupra psihicului, am putea spune că această descriere e tot ce ar fi de spus sintetic despre ea, mai concis decât zecile de volume de antologii, analize, cronici şi zgândărire pe care i le-au dedicat alţii şi ea însăşi. În pofida a ceea ce s-ar fi putut crede cu tărie de neclintit, era o femeie (şi încă una muiercioasă) – de bună seamă, sexul nu trebuie confundat cu genul, dar în cazul ei chiar că era o femeie de tip feminin, dacă nu altceva. De unde impostura ei pe care nu avea cum să o înţeleagă – ceea ce, totuşi, lăsa o senzaţie de jenă inefabilă în jur – o femeie care când voia să pară feminină, cu volanele ei de nurcă, răspândea în jur un miros de carne proaspătă şi congelator de măcelărie.

Poeta se iubea pe sine cu disperare – în mai multe rânduri, în discuţii de alcov, i-am mărturisit sub o formă sau alta că eu nu o voi putea iubi niciodată din răsputeri aşa cum o făcea ea însăşi – un lucru foarte evident, mai ales pentru o persoană aşa inteligentă ca ea, dar m-a urât sincer şi meschin pentru că m-am hotărât (cu greu, dar fără mustrări de conştiinţă) să înţeleg şi formulez acest adevăr de bun simţ şi limpede ca lumina zilei.

Poeta se iubea atât de tare, că nu putea decât să se facă să sufere – din punct de vedere estetic, fericirea i se părea o trivialitate burgheză, ea înţelesese lucrurile astea şi toate lucrurile de la vârsta de cinci ani, de la care nu mai evoluase până astăzi, nemaiavând cum – ceea ce a produs o stagnare conceptuală şi de expresie pe care a cultivat-o asiduu şi cu graţie morbidă până în zilele noastre – producând pe alocuri bijuterii de automazochism în faţa cărora rămânea în extaz – ceea ce îi producea o greaţă de calitate superioară faţă de noi, proştii.

Se ducea la biserică de fiecare dată când avea ocazia şi se bisericea acolo între curvele de babe evlavioase cu basmale negre prejudecăţi atavice şi muci în nas ca tot atâtea streşini sub care creşte ori de câte ori cu smerenie şi miros de ţuică destinul Neamului – se ducea, aşadar, se ducea la biserică şi se iubea, se iubea, se iubea cu putere / dar cu indecenţa aceleia care are tupeul să afirme că s-a dus acolo pentru observarea strictă a ritului, că e acolo pentru Dumnezeu chiar, că aşa se face – în faţa atâtei neobrăzări, ar fi meritat să o pocnesc cu latul palmei, era singurul bine pe care i l-aş fi putut face şi n-am făcut-o, chipurile pentru că nu-mi stă în caracter – dar nu despre defectele mele vorbeam eu aici –, se ducea la biserică ca un gest stângaci şi studiat de extrem ultrasuprarealism pe care ea pretindea că singură îl înţelege şi preţuieşte şi restul scursura latinităţii las-o baltă, se subînţelegea şi eu tot tăcut cu supraînţelesele o priveam las-o baltă, nu ne înţelegeam. Totuşi, cu atâta iubire de sine ar fi putut fi atee budistă sau ceva de mai joasă speţă de genul ăsta, vorbea de plante medicinale dacice, urină magică, cum să tricotezi pentru dumneavoastră, doamnă, secretul tenului sănătos, cum să ne protejăm pancreasul şi alte băbisme, era o femeie care a suferit, o, cât a suferit, dar ce vină avem noi, iar dacă nu suferea tot ar fi găsit ea o modalitate să deranjeze pe toată lumea de la care cerea recunoaştere şi nerecunoştinţă, aşa era ea şi în definitiv de aia m-am enervat, că nu înţelegea nimic, genialitatea mă lasă rece, distribuind atâtea perle cu ipocrizie pe ascuns în dreapta şi în stânga le faci să se sterpezească, devin simple bile de sticlă, dar ea nu voia să înţeleagă, aşa atotştiutoare cum era, era capabilă să înţeleagă perfect absolut totul şi disponibilă să o facă taman pe dos, prefera pedosul, nu foloseşte la nimic să amintesc de chestia asta.

Bătea apa în piuă şi se iubea în oglindă într-un mod atât de scandalos, de brutal şi pornografic, că, îndurerat de soarta ei, am vrut s-o salvez spurcând-o, urinând pe oglinda ei neprihănită ca un ochi de lună, ştergându-mi pe cristalul acela mâinile pline cu grăsime, m-a privit cu ochi dureroşi, m-a subestimat şi m-a scuipat între sprincene după cum obişnuia, fără să acorde circumstanţe atenuante, şi asta m-a făcut să iau aminte din nou la gâtul ei cel lung şi gros şi să mă simt împresurat de mirosul ei de măcelar gostat bucăţi de carne giuvaergicale, prostii şi leacuri băbeşti, hlamide, corbi, statui pederaste, entertainment through pain decât o biată femeie.

Aş putea să închei taman aici, dar ar fi prea crud, eu nu sunt ea, mai trebuie să adaug ceva de formă, pentru a nu ne ascunde cu capul, ci şi cu trupul în nisip, să ne mângâie algele, nu, plaja nu e poluată, lumea e cum e, dar omul e un revoltat, un accident genetic, nu poţi fi consensual, dar asta nu înseamnă, nu poate fi o scuză ca să nu cauţi fericirea, Dumnezeu e un meteor mititel care a trecut sfârâind ca un fir de ac luminos prin bezna acestei lumi de tenebre făurită cu stângace şi brutală nepăsare de princeps huius mundi, Dumnezeu e republican, n-aţi ştiut, mai există plaje curate, avem dreptul să sperăm la fericire, chiar dacă împărăţia Lui, a noastră, nu-i din această lume.


Uitarea


Mă uit la această faţă din oglindă,

pe care n-aş fi recunoscut-o, dacă n-ar fi fost a mea.

Mă uit la această port-jartieră de femeie,

care m-ar fi intrigat atâta, dacă n-ar fi fost a mea.

Mă uit la această pagină cu o povestire,

care m-ar fi lucrat atâta, dacă n-ar fi fost a mea

(dar se vede semnătura),

Mă uit la aceşti copii

ai mei

Copiii cresc, lumea lor intră la apă

The possibilities are really endless (bullshit – sau nu)

Eu cresc pe dinăuntru, mă umplu de afunduri în care îmi plantez rădăcinile

Ca o planetă pe dos

Aici înăuntru e linişte şi cald

Se visează la plaje cu palmieri

Aici înăuntru se lucrează

Ex machina

Ce păcat că nu suntem struţocanguri de nisip

Să ne băgăm mâinile de frig în buzunarul nostru de nisip cald

Să ne băgăm capul nostru de nisip în buzunarul nostru de nisip

Să ne băgăm în noi până ce devine ceea ce este înăuntru ceea ce este pe dinafară

Plaje cu palmieri

Copii precoce care ne promit un prezent de aur etern

Mărul lui Adam nedureros suspendat de aur într-un palmier de aur pe o plajă cu nisip de aur

Unde timpul scorţos s-a scufundat ca un mesaj într-o sticlă prea grea

Înăuntrul meu nu-l ştiu pe dinafară

Dar ştiu că ştie că este o plajă cu palmieri şi mere de aur

Hesperus, hesperus, hesperide

trebuie ajuns la ea, rămas acolo şi nemaiplecat înapoi

opriţi timpul, mă vreau în peisaj, unde eternitatea nemestecată miroase-a miere

No future

No future

No future