Constantin Cheianu

Marcela Bevziconi descinde la Uniunea Teatrală

  Partea I.

 

 

În sfârşit, ajungem la Marcela mea!

Hai, Marcela! Forza, Marcela! Arată ce ştii, Marcela!

În aplauzele voastre, femeia aceasta legendară intră în acţiune.

În una din binecuvântatele zile ale primăverii lui 1989, cu vreo zece-cincisprezece minute înainte să înceapă încă una din căcaturile de şedinţe oficiale dedicate actului presurării, de către conducerea Uniunii Teatrale, a porţiei trimestriale  de cenuşă pe cap, Marcela Bevziconi se înfiinţează într-o vizită informală la noul meu birou de la Uniunea Teatrală.

Proaspăt născuta opinie publică a republicii este bântuită în aceste zile de aşa zisele „Teze ale Comitetului Central al PCM, ale Prezidiului Sovietului Suprem şi ale Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti” care le fac morală celor ce ies, ca şi mine, la mitinguri neautorizate (autorizate nici nu există ca noţiune)  punând, în piaţă, tot felul de probleme sâcâitoare, gen „limbă de stat”, „democraţie”, „alfabet latin” etc. Aşadar, toate uniunile de creaţie au fost somate să ia în discuţie „Tezele...” cu pricina în prezenţa unui om de la CC, să-i dea dreptate CC-ului şi să-şi inventeze ad hoc aspecte negative în activitate.

Dulceaţa de Marcela Bevziconi se înfăţişează aşadar în biroul meu cu zece minute înaintea reprezentantului CC, un interval ce va pecetlui destinul şi imaginea Uniunii Teatrale pentru următoarele două ore. Acestea urmează să fie terfelite şi tăvălite bine pe parchetul nou-nouţ. 

Marcela mea nu este la fel de patrioată ca alte tipe, în schimb ea adoră cinstit sexul. S-a înfiinţat intempestiv la Uniunea Teatrală dintr-un motiv oarecum de înţeles, s-a săturat să mă mai cheme în culcuşul ei de-acasă.

„Porcule, cât o să te mai aştept?!” începe ea atât de promiţător.

Este femeia de care mă leagă cinci ani de sex variat şi dezinteresat, o tipă penibilă şi adorabilă, în acelaşi timp, o femeie nesăţioasă de amor dar în fond curată şi înduioşătoare, pe cât de moartă după sex, pe atât de incapabilă să facă rău cuiva chiar şi de dragul sexului, având, deci o moralitate mult superioară unor aşa-zise patrioate cu sexapil. O tipă, într-un cuvânt, din familia de spirite a lui „Bouille de suiffe” a lui Mopassant, mai ales că era şi ea durdulie şi apetisantă peste tot.

Doamne, era atât de stupidă şi de simpatică, încât uneori mă gândeam că mi-aş da şi viaţa pentru ea!

Lucrul pentru care, însă, o preţuiesc poate cel mai mult este că oriunde ne-am fi iubit cu Marcela Bevziconi – la Uniunea Teatrală, la Teatrul Naţional ori la Ministerul Culturii (m-a urmat peste tot ca o fidelă tovarăşă de luptă) – în clipele cele mai delicate, când, de pildă, burticile goale ni se atingeau una de alta şi ea făcea înfiorată „M-m-ah!”, ori când prindea câte un orgasm reuşit şi se cufunda într-o tăcere profundă-profundă, niciodată Marcela nu uita unde ne aflăm şi ce bine că ne aflăm anume acolo!

Vreau să spun că un fel de atitudine civică nu îi lipsea nici Marcelei Bevziconi. Mai mult, protestul ei avea, pot zice, o dimensiune poate chiar mai profundă decât al meu, una, dacă vreţi, existenţială. Dumnezeu în colaborare cu părinţii ei puseseră în Marcela poftă de sex cam cât pentru  vreo cincizeci de femei. După care o aruncaseră într-o societate frigidă, plină de prejudecăţi şi invidie, gata să-i numere toate orgasmele şi să-i dea câte un an de puşcărie pentru fiecare. Cum, cu asemenea temperament şi destin, să nu ajungi să faci sex la Uniunea Teatrală şi la Ministerul Culturii?!

Aş fi înţeles-o perfect dacă alegea să practice amorul chiar şi la Consiliul Europei!

Mă întreb dacă nu cumva Marcela Bevziconi era mai motivată decât mine şi dacă nu îmi era superioară în protestul ei.   

Este, într-un cuvânt, femeia căreia îi voi înălţa cu siguranţă un monument. Poate chiar în  paginile acestui volum.

Când o văd intrând pe uşă, oh, cât regret inconvenientul vecinătăţii cu biroul şefului, unde urmează să aibă loc nesuferita adunare!

Împreună cu Marcela, însă, vom descoperi că, din contră, e o poziţionare neaşteptat de ofertantă.

Marcelei i-a plăcut întotdeauna să îmbrace ceva nou pentru vizitele pe care mi le face la birou, aşa cum crede că s-a întâmplat şi astăzi, drept care îmi cere părerea. Cel mai des mă întreabă opinia despre ţinute pe care mi le-a arătat deja. Pur şi simplu ea reuşeşte să uite. În două domenii memoria Marcelei îşi denotă mereu fragilitatea: ea uită când mi-a demonstrat pentru prima dată o  ţinută nouă şi când am făcut ultima dată sex. Mai ales la sex este foarte uitucă.

„Nici nu observi că am o bluză nouă! Îţi place?”.

Traduc din limbajul Marcelei: „Chiar nu e bună să o smulgi de pe mine?...”

„Super”, zic.

Nu exclud, însă, nici probabilitatea că Marcela mă confundă mereu cu cineva căruia chiar a putut să nu-i arate ţinuta în cauză. Ştiu să înţeleg că un singur birou nu este în stare să stingă imensa sete de protest ontologic ce o animă pe Marcela Bevziconi. Pot doar să-mi închipui cât de mirat este acela, pus în situaţia să confirme că i-a fost arătată cutare ţinută, prezentată, de fapt, mie.

Nu apuc să rostesc până la capăt cuvântul magic „Super” apropo de fermecătoarea bluziţă văzută cu o altă ocazie că Marcela începe să şi-o scoată.

Am rămas mască.

Să fi avut „super”-ul meu dintotdeauna atâta efect astăzi? Alteori mă chinuiam minute bune să o determin pe Marcela să mă lase, de pildă, să mă bag sub halatul ei şi încă în condiţii de budoar. Nu ajungeam la ţintă decât cu preţul unor eforturi notabile. Astăzi, poftim ce figuri arată!

Brusc, realizez ce genială e găselniţa Marcelei!

Mă arunc să încui uşa ca şi Matrosov asupra ambrazurii.

„Super!”, îi salut gestul temerar în drum spre uşă, descheindu-mi din mers şliţul. Priveliştea ar merita să fie văzută, nu-i aşa, de cineva care ar deschide acum brusc uşa şi m-ar vedea cu cheia întinsă, şliţul descheiat, iar în planul doi pe Marcela, dezvăluind jumătate din cel mai fabulos cur al Buiucanilor.

De pildă, să-l vadă reprezentantul Comitetului Central.

Făcând cale întoarsă spre bucile înfloritoare...

(Sfârşitul Părţii I)

 

Marcela Bevziconi descinde la Uniunea Teatrală. Partea II.

(Scurt rezumat explicativ al Părţii I:

Printr-o coincidenţă istorică, Marcela Bevziconi vine într-o vizită neanunţată la noul meu birou de la Uniunea Teatrală odată cu reprezentantul Comitetului Central. Înainte ca ultimul să deschidă gura, Marcela începe să-şi scoată chiloţii. După o secundă de sfâşiere, eu aleg cu bucurie să petrec două ore anti-totalitariste la curul prietenei Bevziconi.)

 

Făcând cale întoarsă spre bucile înfloritoare, nu le mai pierd din priviri.

Iată de ce, scoţându-mi din mers sacoul, uit de controlul asupra pantalonilor descheiaţi care, căzuţi pe vine, sunt pe punctul să mă proiecteze la picioarele Marcelei, ceea ce ei, fireşte, nu i-ar displace deloc. În ultimul moment, mă repliez.

Scoţându-şi sutienul, Marcela mă pune în faţa faptului că, pe astăzi, meteorologii au prezis vreme în general frumoasă.

„Super!” salut prognoza încurajatoare. (Vă rog insistent să vă obişnuiţi cu ideea că pe parcursul scenei aflate în derulare, altceva nu voi fi în stare să articulez.)

Ca orice bărbat, nu agreez preludiile lungi, dar repeziciunea Marcelei mă dezarmează. Anume părţi ale constituţiei mele fizice le simt de-a dreptul exasperate.

Trebuie să începem prin a face abstracţie de repetatele bătăi în uşă, cărora Marcela le arată limba şi le adresează gesturi indecente, încurajându-mă să procedez de aceiaşi manieră. De un tratament similar se bucură şi insistentele sonerii de telefon.

Pot doar să-mi închipui cât de neliniştiţi sunt colegii mei. Cu zece minute în urmă eram aşa de prezent pe acolo, pregătit să asist la adunare şi poate să comit mutre comice, cu care să-i distrez, cum obişnuiam. Şi de-odată, na, m-am fofilat, lipsindu-i de distracţie! Cum am înţeles mai târziu, comunistul m-a căutat mai insistent decât toţi. Oh, dacă ar fi ştiut, licheaua, cu ce am de gând să mă ocup în plină adunare, precis nu s-ar fi calmat până nu mă smulgea din braţele extazului.

„Şeful secţiei „critică” absent la aşa şedinţă vajnică, se strâmbă de râs Marcela, scuturându-şi bucile, vai de mine, vai de mine!... Oh, oh, oh!... Mamă-mamă, ce scandal!... Ce scăndăloi!”

Ultimele bătăi, disperate, în uşă se aud când îmi înfig, lacom, mâinile în fesele acelea trandafirii.

Şi gata, nu mai sunt de recuperat! Puteţi să daţi şi cu tunul în uşă, să mă concediaţi, să mă arestaţi, să trimiteţi KGB-ul peste mine!!

După câteva momente de linişte, de după perete se aude o voce pe care nu o recunosc şi presupun că e a omului de la Comitetul Central.

„Stimaţi tovarăşi”, zice glasul şi simt că e momentul să pun ferm mâna Marcelei pe membrul meu preocupat să se facă din ce în ce mai atent la cele întâmplate.

„În republică, spune oratorul, se desfăşoară o activitate practică pentru realizarea liniei strategice a partidului spre accelerarea dezvoltării social-economice.”

Greu de inventat o linie de start mai bună, chiar dacă Marcela începuse accelerarea ceva mai devreme. De ce naiba ăştia au aşternut mătase pe pereţi şi nu pe podea?! Chiar dacă parchetul luceşte ademenitor, tot mai prevăzător este să-mi aştern sacoul pe el. Cu faţa în sus.

După o clipă de reflecţie găsesc mai rezonabil, totuşi, să-l întorc cu faţa în jos.

„În ultimul timp se pune problema de a conferi limbii moldoveneşti statutul limbii de stat. Dar să nu uităm nici o clipă că problema limbii este extrem de delicată şi complicată.”

Limba perfect moldovenească a Marcelei îi demonstrează glumeţului meu din ce în ce mai încurajat, că, din contră, problema nu că este complicată, este savuroasă, de-a dreptul, eu aş pune-o imediat să fie „limbă de stat”... eu, cum să spun... 

Pentru o fracţiune de secundă, regret că peretele acesta mă împiedică să le prezint vorbitorului şi asistenţei argumentul meu forte.

Fraza oratorului „E necesar să dezvoltăm în fel şi chip bilingvismul naţional-rus” mă determină să-mi imaginez de urgenţă că Marcela reprezintă  marele popor rus, mai ales că mi se lăudase cândva cu nişte strămoşi în acest sens. În acelaşi moment simt inspiraţia să fac ceea ce nu mai încercasem niciodată, o chestie citită în cărţile de specialitate, apărute în ultimul timp datorită, iarăşi, perestroicăi. „A-ha, îmi zic, după ce mi-o aburc nu fără efort pe Marcela peste mine, asta trebuie să fie ceea ce se cheamă poziţia „69”!”

Încântată de improvizaţie, Marcela se grăbeşte să mă ajute să dezvoltăm minute bune, în paralel, un bilingvism de invidiat, cred, pentru toate naţiunile conlocuitoare din RSS Moldovenească.

Este, observ, o acrobaţie sexuală aşa de revigorantă. Nelipsită, totuşi, de un mic inconvenient. Prins între excitaţii alternative, ajungi să fii sfâşiat între bucuriile oferite de limba partenerei şi cele primite de propria limbă. Niciodată nu ai parte de o distribuţie mulţumitoare, întotdeauna una din părţi este mai nedreptăţită. 

Dacă vorbitorul ar fi tăcut în acele momente, măcar o clipă, ce tulburător duet de plescăituri ar fi ajuns la urechile asistenţei! Bărbaţii, neliniştiţi, l-ar fi identificat numaidecât pe al Marcelei, uşor de asociat suptului spaghetelor, femeile, ameţite, pe cel gen „bla-bla-bla” operat de mine.

Poate mai mult decât activitatea limbilor noastre, m-a umplut de extaz să văd cum curul Marcelei umpluse de-asupra nasului meu trei sferturi din biroul nomenclaturist. Iată, vedeam cu ochii mei cum bucile fantastice dezlocuiau, aşa cum visam, trei sferturi din cei 45 de ani de comunism moldovenesc! Ce mult aş fi vrut să nu fie totul doar o iluzie optică, să rămân pentru totdeauna cu un birou ocupat pe trei sferturi de nişte podoabe ca şi acelea!

Dar bucile Marcelei nu se rezumau doar la atât, ele dărâmau peretele şi avansau impetuos în Piaţa Biruinţei, acolo unde curul drag va fi ocupat tot spaţiul, Lenin ajungând astfel, ca şi mine, cu nasul între fesele giganteşti.

A lipsit puţin să ejaculez, ameţit de panorama imaginată. M-am putut stăpâni numai pentru că m-am concentrat pe durerile provocate de nasturii de la mâneca sacoului meu, înfipţi perfid într-o vertebră.

Sunt atât de mândru pentru noutatea curajoasă în materie de poziţii sexuale pe care mi-a inspirat-o şedinţa oficială, încât aştept plin de mirare ce alte surprize a adus cu sine omul de la CC.

„Trebuie să spunem de-a dreptul, tovarăşi, că restructurarea fără întărirea hozrasciotului este imposibilă”.

Oh, nici de tăria hozrasciotului noi cu Marcela nu ne mai putem plânge! Simţim numaidecât amândoi că e momentul să atacăm poziţia de luptă preferată. „În genunchiuţi?” întreabă Marcela.

Nici nu apuc să-mi cânt refrenul „super”, şi ea e în patru labe!

„Atmosfera din republică se caracterizează prin adâncirea democraţiei, prin lărgirea transparenţei, prin afirmarea tot mai mult a pluralismului de păreri.”

Am o bănuială. Încep să fiu tot mai convins de faptul că omul de la Comitetul Central a venit la Uniunea Teatrală nu atât pentru nişte nefericite de „Teze...”, cât pentru a comenta – şi încă aşa de  inspirat! - meciul, care ne are ca participanţi pe mine cu Marcela. Simt cum devin dependent de superbele intervenţii ale demnitarului.

Intuiam că sexul la Uniunea Teatrală poate avea ceva foarte special, nu aveam idee însă de proporţiile deliciilor pe care le furnizează atunci când are, ca ingredient, un comentator de la Comitetul Central. Am mulţumit o dată în plus providenţei şi partidului pentru cooperarea atât de fructuoasă întru configurarea acestei coincidenţe istorice.

În timp, nu am mai putut să ne iubim cu Marcela la Uniunea Teatrală altfel decât în prezenţa unui înalt invitat. Am chemat-o după aceea la birou doar atunci când ştiam sigur că urmează o şedinţă gravă cu o prezenţă obligatorie de la Comitetul Central. A trebuit să operez, însă, o selecţie din ce în ce mai riguroasă, mereu era nevoie de reuniuni tot mai ameninţătoare şi mai isterice, vroiam, ca narcomanii, doze de excitant crescânde. Dacă problemele discutate nu erau suficient de periculoase, ne mulţumeam să alegem demnitari de rang din ce în ce mai înalt.

 

Marcela Bevziconi descinde la Uniunea Teatrală.  Partea a III.

(Scurt rezumat explicativ al Părţi a II-a:

Discursul sever al reprezentantului Comitetului Central se profilează, prin contrast, ca un fundal cu virtuţi accentuate de libido. Preocuparea ostentativă a partidului pentru probleme de limbă şi mai ales poziţia sa inflexibilă în acest domeniu, declanşează, prin compensare, un aflux de  pulsiuni erotice, toate eliberate printr-o vivace varietate de mişcări de limbi operate de noi cu Marcela.

Cândva o construcţie indestructibilă, partidul, odată cu perestroica, a ajuns să fie  sfâşiat de contradicţii, divizându-se în două tabere: în conservatori şi în adepţii schimbării. Prin voia împrejurărilor, noi cu Marcela Bevziconi ajungem să întruchipăm, în biroul de la Uniunea Teatrală, volens-nolens, cele două aripi ale partidului.

Ilustrăm, de fapt, subconştientul scindat al partidului comunist.

Ceea ce nu pot să spună partidului în cuvinte, limbile noastre îi adresează clitorisului („conservatorilor”), într-un caz,  şi glandului („revoluţionarilor”), în celălalt caz. Îmblânzirea celor două tabere prin limba argumentelor este sugerată - şi substituită - prin îmbunarea clitorisului şi a glandului pur şi simplu prin limbă.

Fiindcă partidul nu se poate împăca cu starea sa scindată, el este în căutarea integrităţii pierdute, deci a împreunării.

Organism prin excelenţă hermafrodit, Partidul Comunist îşi redobândeşte integritatea (iar odată cu ea şi sfârşitul) doar atunci când se fute pe sine însuşi.)

 

Oricât aş fi de cucerit de proces, nu sunt chiar atât de nesimţit să nu remarc că, deşi participă la un sport care i-a plăcut întotdeauna, Marcela îl practică astăzi cu un entuziasm oarecum fără foc. E cam indispusă, Marceluşa mea, simt asta, dar nu o întreb în momentul acesta nimic, vă rog să mă credeţi, chiar nu sunt în stare!... Poate mai încolo... mai târziu... după...

Cum aş întreba-o ceva când ador s-o văd aşa, în patru labe, lăsându-mă în voie să „adâncesc democraţia şi lărgesc transparenţa”. O fac fără să vreau cu pioşenie, fiindcă stau în genunchi, şi e clar că sacou pentru picioarele mele nu ajunge.

Sunt cavaler, ce naiba!

Marcela mi-a livrat fundul, de parcă mi-ar fi spus: „Na-ţi-l, fă ce doreşti, nu îmi mai aparţine!...” De fiecare dată când curul acesta suprarealist ajunge la discreţia mea, leşin un pic.

Parcă asta am vrut, spre asta am tins, mereu vreau să ajung aici!... La fundul acesta visez când încep să-i deschei Marcelei bluzele, halatele, fustele, pantalonii, sutienele. Spre el mi se îndreaptă gândurile când tatonez cu limba buzele Marcelei, iar ea mi-o aspiră până în laringe, pe el îl visez când aspir la rândul meu trei sferturi din sânul ei de adolescentă. Mereu am pe ecranul conştiinţei mele tulburi, ca un far în ceaţă, cele două culmi gemene cu curbura lor dulce-dulce.

Şi de fiecare dată când ajung acolo, recompensa îmi covârşeşte aşteptările, iar imaginaţia mea clachează, nefiind în stare să cuprindă necuprinsul.

Întotdeauna e mai mult!

Astăzi, la Uniunea Teatrală mai nu mi-am pierdut conştiinţa.

Este ca şi cum noi, moldovenii, am cere, în 1989, alfabetul latin şi am primi, de fapt, unirea cu România. Sau aderarea la NATO.

Atâta îmi oferă curul Marcelei Bevziconi!

Sunt invitat în NATO.

Şi încă cu un fel de binecuvântare din partea Comitetului Central. 

Relaţia mea cu cele mai rotunzi părţi ale Marcelei o aminteşte, totodată, izbitor de mult pe cea a moldovenilor cu mişcarea de eliberare naţională. În 1989 am adoptat Legea privind Limba de Stat şi nu a început aceasta să funcţioneze ca lumea, că ne-am şi grăbit să facem alegeri libere. Nu am obţinut tot ce puteam de la ele, şi ne-am declarat suveranitatea. După care, brusc, ne-am repezit la Declaraţia de Independenţă. Aşa am ajuns astăzi să regretăm că nu am făcut destul pentru funcţionarea Legii Limbii de Stat.

Fix cum mi se întâmplă mie lângă curul Marcelei. În loc să iau tot ce pot de la el, să-l admir cât de mult sunt în stare, să-l mângâi până la turbare, să-l sărut pe săturate eu mă grăbesc să termin. După care, ajung să fiu devastat de regretul că nu am luat tot ce se putea lua de la fundul Marcelei, că atâtea mai erau de simţit şi de trăit. Iată de ce şi orgasmul este aproape întotdeauna înjumătăţit.

Moldovenii se uită astăzi la Declaraţia de Independenţă tot astfel cum mă uit eu la curul Marcelei după orgasm. Nici mie, nici moldovenilor nu ni se mai scoală.

În procesul de eliberare naţională noi, moldovenii, am suferit în mod evident de ejaculatio praecox.

 ...Încă un lucru care nu poate să nu te încânte la Marcela mea este complexa  complementaritate existentă între ea şi propriul fund. Puţine tipe ştiu să se  compatibilzeze cu partea aceasta a trupului lor într-un mod atât de special.

Aş diviza femeile din acest punct de vedere în două categorii: în cele care ar vrea să uite că anatomia lor cuprinde şi aşa ceva, aşteptând ca bărbaţii să le aprecieze ochii, sufletul şi nu în ultimul rând genialul borş pe care ştiu să-l prepare, curul trebuind cel mult să le fie perceput ca un rău necesar. Altele, din contră, par să nu reprezinte nimic în afara acestui atribut, întreaga lor personalitate se concentrează în cur, acesta este atât de prezent peste tot, în ochi, în urechi, pe degetele de la picioare, toate sunt un cur imens, încât în pat nici nu mai ai ce descoperi de cele mai multe ori.

Marcela mea este cu totul specială, fiindcă întruchipează un al treilea tip care este şi  idealul meu. La statura şi silueta ei de minionă, fundul generos apare ca o jenantă proieminenţă şi posesoarea ei nu pare deloc mândră de aşa cocoaşe. Chiar se sfieşte, le ascunde şi le camuflează cum poate. Iată primul lucru care te înnebuneşte la ea. După care vine cel mai mare, pentru că în sex Marcela îşi bagă fundul acolo unde focul luptei este cel mai încins, ca să zic aşa.

Cu o năprasnică îndrăzneală şi neruşinare!

Mă consider un tip deştept şi ştiu să ţin, orgolios, la inteligenţa mea. Marcela este printre puţinele tipe care mă face să renunţ cu eliberatoare iresponsabilitate la tot spiritul critic pe care îl am, cufundându-mă în starea aceea de beatitudine când te faci prost ca noaptea. 

...Fiindcă o simt, cum vă spuneam, un pic abătută pe Marceluşa, este aşa de reconfortant să am de a face cu un popou, totuşi, binedispus. Linia oblică ce desparte bucile bucălate îi dă posteriorului mitic un aer zâmbăreţ, e zâmbetul acela binecunoscut despre care se spune că e până la urechi.

Privim cu Marcela, concentraţi, în aceiaşi direcţie, şi deşi ne zdruncinăm un pic, încercăm cu toate acestea să ne focalizăm privirile în acelaşi punct de pe perete, pe care, străpungându-l, ajungem să întâlnim privirea oratorului.

Acolo e localizat, simţim, orgasmul nostru!

Omul simte asta, el vede mai întâi cum privirea imploratoare a Marcelei sparge peretele făcând ferfeniţă mătasea, apoi îşi ridică ochii la celelalte două găuri, la nivelul privirii mele. Nu, eu nu-l interesez, aşa că revine la Marcela.

Îl derutăm, vedem bine că se opune, nu vrea, scârba, să ne dea ce-i al nostru. Începe să se agite, să se bâlbâie, nu mai poate face faţă situaţiei de a fi privit cu atâta intensitate, prin perete.

Tovarăşul nu are cum să observe, totuşi, că avem cu Marcela privirile complet saşii, că de fapt nu vedem nimic. Vederile ne sunt întoarse înăuntru şi se întâlnesc într-un singur punct, acolo, de unde vrem să ne stoarcem bucuria.

Mai e nevoie, totuşi, de ceva ca zăgazul să fie spart!...

Ah, da, în acest punct Marcela mă întreabă întotdeauna, „Ţi-e bine?”, la care eu bâigui ineditul „Super” şi ea termină. După care pot s-o urmez şi eu.

Nu mă întreabă. Şi eu zic „Super”.

„Termină, zice Marcela, nu mă aştepta...”

Sacoul meu s-a strâns în două moviliţe în jurul genunchilor Marcelei şi încerc în paralel cu vânatul frenetic al orgasmului să netezesc cutele puţin, poate mai apuc, nu? ceva din şedinţa conducerii Uniunii Teatrale.

Din biroul preşedintelui, oratorul de la CC se uită prin perete şi vede cum privirea îmi urcă în cap, ca a unui muribund.

Comitetul Central tresare, eu termin.

(Sfârşitul Părţii III.)  

 

Marcela Bevziconi descinde la Uniunea Teatrală. Partea IV.

(Scurt rezumat explicativ al Părţi a III:

Sexul a fost dintotdeauna sursa celor mai mari revelaţii sociale, politice, filozofice şi noi cu Marcela Bevziconi confirmăm pe parchetul de la Uniunea Teatrală o dată în plus lucrul acesta. Totu-i plin de metafore, intuiţii, clarviziune. Curul Marcelei ajunge să simbolizeze cauza naţională şi doar în atingere cu el eu ajung să realizez ceea ce nu eram în stare să explic în sute de articole şi cărţi şi anume că noi, moldovenii, am  ratat lupta pentru valorile naţionale din cauză că suferim de ejaculatio praecox.)

 

Comitetul Central tresare, eu termin.  

„Gata?” întreabă Marcela.

„Super”, zic.

 „Ţi-a plăcut?”

„Super! Ţie?”

În acelaşi moment ochii Marcelei se umezesc. „Când te chem să ne iubim la mine, nu vii!... Sau îmi promiţi că vii, iar eu stau şi te aştept ca idioata!... De câte ori mi-ai făgăduit, ştii cât de tare vroiam sex, muream şi tu nu veneai!... Vii numai când îţi este ţie!... Ce, vrei să recurg la morcov?!”

La soţ Marcela nu mai recurge de ani buni de zile.

„Porcule, cât o să te mai aştept?!”

Deci, acesta era motivul tristeţii ei.

Nu am cum să stric, doamne fereşte, acest splendid eveniment. E o premieră, oameni buni, primul meu sex la birou! În realitate, nici Marcela nu vrea scandal, e mai mult aşa un ciob al acelui protest existenţial despre care vă vorbeam. Acum, când mă are la mână şi ştie că nu pot să scap cu una cu două, mai ales în plinul unei şedinţe aşa de serioase, o ceartă adevărată este ultimul lucru la care se gândeşte.

În plus, astăzi sunt teribil de inspirat. Şedinţa de după perete îmi transmite un noian de entuziasm, dar unul adevărat, nu sictireala care îi munceşte pe colegii mei. Îmi închipui cu ce mutre posace stau acolo. Când, în asistenţă, mi-l imaginez pe comunist stând pleoştit lângă naţionalista lui înăcrită, îmi vine o idee! 

„Marceluş, vrei cu degetele?...”

Se luminează. Am dat-o gata. De obicei, invitaţia aceasta mi-o făcea întotdeauna ea. Când survenea pauza de după primul orgasm şi mă pregăteam să mă bucur de  răgazul meritat, Marcela mă chema, de obicei, la respect: „Şi eu?” Ea abia dacă simţise ceva. Degeaba încercam să o fac atentă la starea hozrasciotului meu, Marcela îmi amintea pe loc de unul din aspectele esenţiale ale anatomiei mele: „Doar mai ai degete!”

Astăzi, atâta creativitate şi spirit de iniţiativă din partea mea au topit-o. Ce înseamnă să faci sex la o uniune, totuşi, de creaţie!

„Cu câte?” întreabă intrigată Marcela.

„Cu câte vrei!... Cu două, cu trei...”

„Începe cu unul...”

Marcela este o amantă ideală. Nu există bărbat pe lume care să nu o poată face fericită în sex. Pentru asta ar trebui să nu aibă nici unul din cele zece degete. De fapt, chiar şi fără ele, un ciot de mână pentru Marcela tot nu ar fi de lepădat.

„Alfabetul chirilic, aud de după perete, deserveşte de veacuri cultura poporului moldovenesc, este obişnuit pentru el, corespunde în ansamblu naturii fonetice a limbii moldoveneşti.”

Cum nu pot să-i replic direct tovarăşului, recurg la limbajul internaţional al gesturilor, adică îmi folosesc, drept argument, degetul mijlociu.

„Ce fain!” suspină Marcela.

„Trecerea la alfabetul latin va necesita cheltuieli de miliarde...”

Aici simt nevoia să protestez mai hotărât, cu două degete. Împreunez, deci, arătătorul şi mijlociul. Cum individul de la CC bate câmpii în continuare cu miliardele pentru alfabetul latin, mişcările mâinii mele devin vehemente.

Ca să fiu şi mai explicit, trebuie să dau dovadă de o mai mare supleţe a argumentelor şi unul dintre ele este să-mi încrucişez cele două degete, acolo, în profunzimile Marcelei. Încă un simbol internaţional, nu aţi uitat, acela al şansei?! Mişcarea de încrucişare urmată de pompări alerte chiar îi aduc Marcelei mult noroc.

(Uneori o umplu cu aer şi atunci păsărica Marcelei face urât, iar posesoarea ei se îmbujorează.)

Marcela a trecut, simt, de mijlocul distanţei spre extaz şi trebuie să inventez de urgenţă ceva ca să menţin această evoluţie ascendentă. O mână de ajutor oportună vine tot de la Comitetul Central.

„Afirmaţiile ce pun la îndoială faptul că poporul moldovenesc îşi are limba sa maternă sunt ştiinţific nefundamentate şi jignitoare pentru popor.”

Comitetul Central îmi oferă, fără să vrea, pretextul să-mi folosesc, inevitabil, şi  inelarul. 

„Ce bi-i-i-ne-ne-ne!...” face Marcela în ritmul mişcărilor mele pline de revoltă.

Câ-â-â-te-e-e-s-s-s?”

„Trei...”

„Ză-ă-ă-ău?...”

„Da!...”

„Nu te cred, arată-mi!...”

Se opreşte brusc şi-mi scoate mâna din păsărică pentru a se convinge... „Unu, doi, trei... O-ho!” exclamă fascinată.

Marcela nu ştie să numere cu pizda.

Apoi îmi repune mâna la loc.

„Noi trebuie să saturăm şi de acum înainte atmosfera vieţii societăţii sovietice cu oxigenul sincerităţii şi transparenţei, criticii şi autocriticii.”

„Acum câte sunt? strigă la un moment dat Marcela zvârcolindu-se. Tot trei?”

„Nu, strig autocritic, două!”

„E fix ca şi cu trei!” ţipă...

(sfârşitul Părţii IV)

 

Marcela Bevziconi descinde la Uniunea Teatrală. Partea V.

(Scurt rezumat explicativ al Părţii IV:

Partea a patra s-a configurat ca o dispută principială  între două discursuri antagoniste: cel al Partidului Comunist, conţinut în „Tezele Comitetului Central al PCM, ale Prezidiului Sovietului Suprem şi ale Consiliului de Ministru al RSS Moldoveneşti”, adresat colectivului de colaboratori ai Uniunii Teatrale, pe de o parte, şi cel al comentariilor parodice pe marginea „Tezelor...” în cauză exprimate de degetele mele şi transmise vaginului Marcelei Bevziconi, pe de altă parte.

Mesajul dur al partidului este demistificat prin intervenţiile degetelor, care nu fac altceva decât să ne trimită, metaforic, la ideea viciului congenital de care este marcat partidul comunist, acela exprimat în sugestiva expresie uzuală  „a fi făcut cu degetul”.

Ceea ce altă dată Lenin „a făcut cu degetul”, adică Partidul Comunist, cu consecinţe monstruoase pentru omenire, are ca efect, în cazul nostru cu Marcela Bevziconi, prin acţiunea parodică a degetelor, un debordant orgasm, cum se va vedea în chiar debutul părţii a V.)

 

Este foarte uşor să deduci accederea Marcelei către orgasm...

Brusc, se opreşte din zvârcolirea ei şi se grăbeşte să-şi încrucişeze picioarele, fix cum fac eu cu degetele. Vă închipuiţi ce amploare a şansei vrea să sugereze? E cu mai puţin noroc, însă, pentru degetele mele, care sunt acaparate, brusc, ca într-un angrenaj de oţel. Uneori pocnesc.

Marcela m-a ameninţat în repetate rânduri, în plin extaz: „Doamne fereşte să le scoţi de acolo, te omor!!!”.

Aşa că rămân cuminte cu combinaţia din trei degete în menghina aceea fierbinte şi umedă pentru a prelungi cât pot fericirea Marcelei.

Urmează obligatoriile zece secunde postcoitale de tăcere profundă. Rari gânditori i-am văzut atât de prăbuşiţi în ei cum e Marcela acum, încremenită în patru labe.

Este o pauză oarecum odihnitoare şi pentru degetele mele. N-o să vă vină să credeţi, dar degetele ajung să te doară în timpul actului mai rău decât penisul. Acesta nici nu simte, de fapt, durerile din cauza excitaţiei. Degetele, am observat, nu se excită deloc.

Membrul se înşeală uşor, habar nu are cât de profund a pătruns, spre deosebire de falangele-speologe care simt reliefuri, suprafeţe, guri de tunele, texturi, „stalactite & stalagmite”, adică o lume, în comparaţie cu vidul amorţit-euforic ce învăluie penisul.

Degetele simt foarte bine unde se opresc în ceva şi unde-i abis. Ajuns cu ele deasupra hăului, ai tentaţia firească să ţi le întinzi, să le faci mai lungi, poate-poate dai de fundul peşterii. 

Orice ar spune unii, lungimea, totuşi, contează.

Când Marcela îşi redescleaştă picioarele, vine adevăratul moment de respiro pentru multîncercatele degete.

Marcela şi le-a redescleştat, întrucât este gata pentru runda următoare.

„Da-a-a-r ţie-e-e nu-ţi pla-a-a-ce să-mi faci aşa-a-a, cu de-ge-ge-te-te-le-e, ştiu-u-u că nu-ţi place-e-e, ţi-e greaţă-ă-ă!...” 

De cinci ani ne iubim cu degetele, şi de cinci ani Marcela zice că mi-e greaţă!

Dar eu ştiu cuvântul magic, care o consolează de fiecare dată.

„Super!”

Instantaneu, termină a doua oară. 

Marcela nu are orgasme mari sau mici, toate sunt oarecum la fel. Iată de ce pe ea nu o poate mulţumi cu adevărat decât cantitatea lor. De regulă, undeva pe la al patrulea atinge primul prag al bucuriei adevărate şi îmi dăruie pauza mult aşteptată, deşi uneori are nevoie de şase. Pe zi, ar putea escalada câte două-trei astfel de praguri. Când e într-o formă foarte bună, poate face faţă şi la patru.

Încă un aspect care o face interesantă la pat este că pe când Marcela va fi ajuns pe la al cincilea orgasm, hop! că şi tu eşti gata pentru al doilea! S-ar părea că după ce au operat pe acolo trei degete ciolănoase, un membru, oricât de înrăit ar fi el, nu mai are ce căuta. Eroare! Acum păsărica Marcelei, de o elasticitate mult îmbunătăţită, se face foarte atentă la nuanţe şi este pregătită să savureze delicata diversitate indusă de un penis chiar un pic mai relaxat. Uneori, atât de relaxat, încât poate fi uşor evacuat printr-o contracţie a vaginului.

Marcela îl evacuează, el reintră, ea îl dă afară, el iar se insinuează!

O amuză atât de tare jocul acesta, încât la un moment dat izbucneşte în râs şi atunci penisul ajunge să fie catapultat prin contracţia indusă de hohote. Spre hazul şi mai mare al Marcelei!

Aici ajungem să ne tăvălim de râs amândoi, fiindcă ne amintim de fiecare dată de recomandările citite într-o altă carte de sexologie, adresate femeilor ce nu se pot apropia de himera orgasmului. Soluţia, spunea acea carte, sunt nişte exerciţii speciale pentru muşchii vaginului, în măsură să-i mărească aderenţa la mădularul masculin. Pe noi cu  Marcela ne dărâmă ideea cu exerciţiile speciale, când ştim că ea poate să ridice, fără nici un exerciţiu, lejer, cu vaginul, o banană, de pildă.

Sau telefonul mobil.

Şi aşa, după ce Marcela s-a înfruptat dintr-o halcă de berbec copt, brânză de oaie, mujdei şi mămăligă, penisul relaxat vine ca un  foie gras.

Madam Bevziconi îşi trece în cont, cu succes, un orgasm franţuzesc!

Şi iarăşi vine rândul bucatelor autohtone, căci numai cu ele te ţii cu adevărat sătul. Degetele mele complet refăcute reiau cursa. Cu mult noroc, când Marcela ajunge pe la orgasmul cu numărul unsprezece, eu s-ar putea să-l prind câine-câineşte pe al treilea.

Multe femei îşi văd în fantasmele lor bărbaţii adoraţi, am citit undeva, ca pe nişte penisuri pe picioare. În visele ei Marcela sigur mă vede ca pe un imens deget ambulant. Precis are şi o poreclă pentru acesta: „Domnul Super”!

Îi sfătuiesc prieteneşte pe tipii care citesc aceste rânduri să nu repete greşeala pe care am comis-o şi eu. Fascinat de posibilităţile vaginului Marcelei, am crezut că este tot ce poate să-şi dorească o femeie. Am dat în bară, fireşte. Nici una nu s-a arătat încântată, iar unele, scandalizate, pur şi simplu nu au mai fost în stare să continue amorul din pricina traumelor cauzate. De unde eu am dedus, fără să fi operat o statistică riguroasă,  că pizde ca a Marcelei se întâlnesc cam câte una la suta de femei. Poate chiar mai rar.

Înţelegând treaba aceasta, am pus şi mai mare preţ pe vaginul culturist al prietenei Bevziconi.

Întotdeauna când mă întâlneşte, Marcela nu mă ascultă, pentru că este atentă la gesticulaţia mea. Se umezeşte pe loc. De fapt, femeea aceasta este umedă şi fără să mă vadă pe mine. Problema ei nu e, cum li se întâmplă tuturor celorlalte femei, să se umezească, ci cum să se usuce cât mai repede. Iată de ce poartă întotdeauna cu ea nu doar şerveţele, ci chiar un prosop întreg.

Cu unul a venit şi la Uniunea Teatrală. Îşi va aduce mereu câte unul peste tot unde voi activa. Şi nu numai prosoape.

Deja simte că gradul de aderenţă nu este satisfăcător. „Stai să şterg”, zice. Începe prin a-mi înfăşa membrul. Supărarea din debut s-a evaporat fără urmă, acum e aşa de veselă şi dezinhibată, dornică de amuzamente, de pildă acela de a lăsa atârnat prosopul ca într-un cuier. Moare de râs văzând că nu se ţine.

Nu uită să şteargă, bineînţeles, partea cea mai importantă, degetele mele.

Altruistă, păsărica ei o lasă la urmă.

Soarta de mai departe a prosopului este cunoscută, va rămâne la Uniunea Teatrală pentru alte întâlniri, fiind înlocuit în timp cu altele curate. În cele din urmă, când mă voi concedia de acolo, voi uita să iau bineînţeles acest talisman al iubirii vinovate, iar succesorul meu va da, bulversat, de el între mape burduşite cu dramaturgie naţională şi decupaje din ziare.

„Sarcina constă, îşi încheia discursul, pe o notă majoră, omul de la CC, în faptul ca acest mecanism să funcţioneze din plin, să li se opună proceselor stihiinice, aşa-zisei „democraţii a mitingurilor”, care îi abat pe oamenii muncii de la rezolvarea sarcinilor arzătoare ale restructurării.”

Pentru prima dată în cursul acelei reuniuni suntem cu Marcela în asentimentul deplin al  vorbitorului. Chiar aşa, „mecanismul urma să funcţioneze din plin”, gata „cu procesele stihiinice şi cu „democraţia mitingurilor”, iar noi cu ea, ca „oameni ai muncii”, nu mai trebuia „să ne abatem de la rezolvarea sarcinilor arzătoare ale restructurării.”

Aici da, eram de acord! 

„Ştii ce cred eu?” mi-a zis Marcela pe când se închina în aplauzele din finalul şedinţei de după perete.

„Ce?” o întreb intrigat.

„Să-ţi spun?”

 „Sigur!” îi zic şi mai provocat.

„Nu-ţi spun!”

„Marcela, nu mă chinui!”

O sâcâi să-mi spună pe când ne îmbrăcăm, o sâcâi când îşi reface machiajul.

Când o văd bine împachetată şi fardată, nu mă pot abţine să nu-i dau numaidecât chiloţii în jos. Bineînţeles, diferenţa de înălţime de vreo treizeci de centimetri ce ne desparte poate face irealizabil amorul în picioare. Nu însă şi acum, când Marcela e încălţată în cizme cu tocuri înalte, iar eu îi prevăd, în plus, sub tălpi, o colecţie de „Literatura şi Arta”, vara-toamna, 1988. Cu unul din numere găzduind chiar „Tezele...” proaspăt prezentate de omul de la CC.  

În final, descui uşa şi mă prefac, răutăcios, că o las să plece fără să-mi spună ce mi-a ascuns atât.

Zice:

„Data viitoare îţi dau voie să încerci cu patru degete...”