Tudor CHIRILĂ

Manelişti şi fotbalişti

 

Cineva m-a întrebat ieri într-un interviu despre manele şi fotbalişti! Am evitat să răspund. Pe urmă m-am gândit mai bine şi mi-am dat seama de ce nu am făcut-o. Pentru mine muzica modernă, de la rock la tot ce vreţi voi, vine cu atitudine. Mi-a plăcut Queen şi pentru că simţeai cum crăpa podeaua sub greutatea energetică a lui Freddy Mercury, îmi place Rolling Stones pentru că Mick Jagger pare un descendent al lui Brummel însuşi, iar Keith Richard poartă cu sine toată boema Parisului şi Londrei la un loc.

Îmi place Rammstein şi pentru că văd în atitudinea lor legendele germanice şi romantismul lui Goethe. Îmi place Metallica pentru că sunt vikingi rău de tot şi nimic nu pare să zdruncine mersul corabiei lor, iar AC/DC rămâne întruchiparea libertăţii şi a viselor uscate de vânt pe o autostradă care se îndreaptă spre vest. U2 este povestea irlandeză născuta din eterna revoltă sociala, iar Beatles înseamnă pentru Anglia exact ce a însemnat Byron după ce a vizitat Grecia.

Toate numele înşiruite mai sus propun o atitudine şi o să-mi spuneţi că sunt preţios dacă nu cumva şi ridicol. Iar eu o să vă mai spun ceva. O să vă rog să ascultaţi un disc al lui Fărâmiţă Lambru cu Dumitru Dona Siminică şi o să ascultaţi atitudine. Şi este muzică lăutărească. Pentru că lăutarii sunt aceia care ostoiesc durerea nesfârşită din pieptul lui Mitea Karamazov sau chiar a lui Lică Sămădău. Asta sunt lăutarii. Nimic altceva decât perpetuarea muzicală a nostalgiei noastre. Iar asta e al dracului de atitudine.

Maneliştii, însă, ei nu sunt nimic. Ei rătăcesc printre sute de euro transpirate.