Tatuaje

 

Mihail Vakulovski

 

Kinderland

„jocul de-a kinderlandul,

adică cei mici se joacă de-a cei mari”

 

„Kinderland” de Liliana Corobca e o istorie foarte dureroasă, chiar dacă e un produs artistic, nu unul documentar. Dar e o nuvelă inspirată din realitate, despre o situaţie dramatică de aici şi acum care numai indiferenţi nu ar trebui să ne lase. Acţiunea are loc în prezent, într-un sat din R. Moldova, iar narator e o fetiţă de 12 ani, Cristina, care rămîne acasă cu cei doi fraţi ai ei de grădiniţă, Dan (6 ani) şi Marcel (şi mai mic), pe care-i educă şi de care are grijă şi pentru care e şi mamă, şi tată, deşi şi ea e încă un copil, chiar dacă deja poate să spună că are amintiri, adică… experienţă de viaţă („Îmi amintesc cum era cu mama şi cu tata acasă. Dimineaţa mama lucra, atunci cînd mă trezeam, făcea de mîncare, tata se uita la televizor. Îmi pare că a fost atît de demult, ca într-o altă viaţă. Îmi pare rău că Dan nu-şi aminteşte nimic, iar Marcel nici nu a cunoscut ce înseamnă să trăieşti în familie, să ai alături tată şi mamă”). Această situaţie social-existenţială e văzută prin ochii acestei fetiţe, de aceea „Kinderland” nu e o carte atît de dură cum ar fi putut fi, dacă acelaşi subiect ar fi fost văzut de-un personaj matur, dar aşa Liliana Corobca a putut să creeze o lume aparte, a copiilor care se joacă de-a maturii pentru că trebuie să joace rolurile astea, distribuite chiar de părinţii lor, nu „de-a mama şi de-a tata”, cum se jucau copiii din generaţia scriitoarei. Tatăl copiilor lucrează în Rusia, iar mama – în Italia, ca şi mulţi alţi părinţi din satul care seamănă cu orice alt sat din Moldova actuală, care în realitate e şi mai părăsită decît cum o vedem în „Kinderland”, în sate mai rămînînd doar bătrînii (dar ăsta e un alt… roman)… Un loc în care soţii îşi bat soţiile (şi viceversa) pînă vine Salvarea, băieţii mai mari îi bat pe cei mai mici, un vecin le aruncă pisica în foc, altul le fură nisipul de la poartă, un prof libidinos pipăie fetele, ştiind că-s lipsite de apărare, rămînînd fără părinţii care s-au cărat la făcut „bani lungi” ş.a.m.d. Dar cea mai mare problemă şi durere a copiilor este dorul de părinţi. Cum meditează fetiţa, „suntem nişte copii ofiliţi, uscaţi de dor. Ca albia rîului fără apă. Suntem îmbătrîniţi de atîta aşteptare responsabilă şi matură şi redevenim copii cînd vine mama”. Cristina se ţine tare şi încearcă să-i scutească şi pe frăţiorii mai mici să nu sufere din cauza asta, spunîndu-le că toţi taţii sunt beţivi şi-şi bat copiii, iar argumentele nu erau nişte excepţii, puţinii bărbaţi rămaşi în sat susţinîndu-i foarte activ spusele („Exemple cu taţi răi găseşti cîte vrei, că-s cam toţi beţivi şi toţi îşi bat copiii. Ba chiar şi tatăl nostru ne bate cînd stă mai mult pe acasă. Pe mine m-a tras de ureche de faţă cu fetele, iar pe Dan l-a fugărit cu o scîndură, strigînd la el, deşi nu făcuse nimic rău”). Totuşi, dorul de părinţi (în primul rînd de mamă) îi mistuie şi iese mereu la suprafaţă, unele scene, cinematografice şi fotografice, fiind foarte sensibile. Naraţiunea e ca o poveste spusă mamei, uneori epistolară, alteori asemănătoare cu convorbirile telefonice sau simple monologuri ale fetiţei, dar tot mamei i se adresează. Copiii îşi re-construiesc părinţii din hainele lor, vorbesc cu „ei”, care-i şi pedepsesc (ca să fie şi mai veridici, probabil). Puii de rîndunici „clănţăneau din ciocuri a foame, chemîndu-şi părinţii”, iar un aricel rămîne fără mamă-sa, mîncată de cîinele care tot urlă. Cristina face vrăji la răscruce, ritualuri magice în care se roagă ca gîndul revenirii să zboare la mama sa, pe care „s-o cuprindă dorul de copii”. Iar scena de pe la sfîrşitul cărţii, cînd fratele mai mic „se pune pe aşteptat” şi nu-l mai interesează nimic altceva e deosebit de reuşită şi ar cam trebui să-i pună pe gînduri şi pe părinţii care şi-au abandonat copiii şi au plecat în lume, nu numai pe scriitoare & cititori („Acum cîteva zile, Marcel şi-a adus scăunelul, l-a pus în pragul casei cu faţa spre poartă, s-a aşezat cu mîinile pe genunchi, ca la grădiniţă, şi s-a pus pe aşteptat. Iar mama cu tata pot veni peste o lună, poate chiar mai tîrziu, depinde cînd moare bunica. Un film cu desene animate la televizor, hai să ne uităm, îl îndeamnă Dan. Uite ce caisă rumenă, vezi cum a încăput în remorca tractoraşului şi i-o aducem lui Marcel, uite ce frumos ne jucăm cu maşinuţele tale! Iar Marcel nu ne aude, nu ne vede, de parcă a prins rădăcini cu tot cu scaun, acolo în prag, priveşte în zare cu ochi pierduţi şi creşte în el şi în jurul lui o lume la care noi nu avem acces”).

Plecarea părinţilor la „bani lungi” şi abandonarea copiilor e un fenomen foarte frecvent î societatea actuală şi deosebit de periculos, atrăgînd după el şi alte dureri – divorţuri, abandonuri, trădări, fraţi vitregi („Acum ştie toată lumea ce înseamnă „Al tău, al meu, al nostru”. Copilul tău dintr-o căsătorie anterioară, copilul meu dintr-o căsătorie anterioară, copilul nostru, din căsătoria noastră, acum. Tot mai mulţi asemenea copii la noi în sat, de pildă, băieţelul lui Costică, făcut cu Zmeoaica, după ce prima lui soţie l-a părăsit. L-a lăsat cu doi copii, doi băieţei, să aibă singur grijă de ei, drept pedeapsă pentru tot ce ea a îndurat cît au trăit împreună”). Iar copiii rămaşi acasă se descurcă (sau nu) cum pot. Unii, mai norocoşi, sunt ajutaţi de bunici (bunica protagoniştilor cărţii a ajuns în mintea copiilor şi nici măcar nu-i mai cunoaşte), restul o duc de pe-o zi pe alta (ca şi maturii rămaşi acasă, fără serviciu, de altfel). Grigoraş nu primeşte bani de la ai lui şi e nevoit să fure, ca să nu moară de foame (la propriu), iar Ştefănel a înnebunit (tot la propriu) şi vorbeşte cu un cîine (deja) inexistent...

„Kinderland” de Liliana Corobca e o carte eveniment, care cuprinde o perioadă istorică foarte complicată, de criză şi de (continuă şi interminabilă) tranziţie, şi care are în centru o temă foarte sensibilă, cu personaje copii, cu un subiect care nu te prea poate lăsa „nemuritor şi rece”. O carte de citit neapărat! Lectură utilă!


Liliana Corobca, „Kinderland”, Editura Cartea Românească, 2013