Concert de jazz duo Harry Tavitian (pian) - Cserey Csaba (percuţie) la Braşov, vineri, 17 iulie, sala Reduta, ora 20 (Intrare liberă)
 
„Adevărata libertate este cea interioară”,
interviu cu Harry Tavitian,
realizat de Mihail Vakulovski


- Domnule Harry Tavitian, aveţi o serie de concerte de jazz care se înscriu în cadrul „cursurilor de limbă, cultură şi civilizaţie românească”... Despre ce e vorba, mai concret?
- Acest concert este al patrulea, dintr-o serie de şase concerte numite „Teach Me Tonight”, pe care le fac în colaborare cu ICR în acest an. Ideea acestui proiect este că prin ceea ce istorisesc despre jazz, dar şi prin muzica pe care o oferim – eu, împreună cu invitaţii mei – să împărtăşim publicului ce înseamnă jazz-ul ca fenomen viu, ca artă care a marcat secolul 20. Elementul de bază al acestei muzici, improvizaţia, este sublimarea ideii de libertate. A singurei libertăţi adevărate - cea din tine. Nu fac o prezentare exhaustivă, cronologică, dând informaţii care acum se pot găsi uşor pe internet, ci împărtăşesc din experienţa mea personală, rezultatul a aproape 40 de ani de jazz. Pentru a te îndrăgosti de jazz, e esenţială participarea la concerte. Există o idee preconcepută: că jazzul e doar pentru iniţiaţi. Da! Jazzul este pentru nişte elite. Cele ale oamenilor normali, deschişi. Omul firesc, natural, este astăzi din ce în ce mai rar, devenind, fără voia lui, o elită. Asta este elita jazzului. Comunicarea în jazz, între scenă şi sală, este de un tip special. Jazzul este improvizaţie. Muzica se naşte acolo, în faţa publicului. Participarea muzicantului este totală, dăruirea lui este totală. Publicul simte lucrul acesta şi legătura se realizează de la sine. Prin felul în care se bucură de clipa aceea irepetabilă, de muzica născută spontan în faţa lui, publicul e împreună-creator cu cel de pe scenă. Acest concert este prilejuit, de asemeni, de cursurile de limbă, cultură şi civilizaţie românească organizate vara de ICR în Braşov. Cred că muzica pe care o facem eu şi invitatul meu, percuţionistul Cserey Csaba - în care încercăm o sinteză între free-jazz şi muzica de cameră contemporană, pe de o parte, folclor şi muzica medievală, pe de altă parte - poate fi foarte sugestivă pentru participanţii la cursurile de limbă, cultură şi civilizaţie, pentru ce înseamnă azi identitatea culturală românească.

- Pe 17 iulie vă întoarceţi la Braşov. Cum vă pare publicul de la Braşov, unde vă întoarceţi din cînd în cînd cu concerte? Cum vă pare Braşovul ca oraş?
- Aştept cu nerăbdare să mă reîntâlnesc cu publicul din Braşov, oraş cu tradiţie jazzistică, în care mi-am petrecut studenţia şi unde s-a născut şi prima mea formaţie de jazz. Povestea este cam aşa: în Braşov trăia unchiul meu Aram – Dumnezeu să-l ierte – farmacist cu renume, văr cu tata. În 1973, după ce dădusem 2 ani la rând la engleză la IP3 la Constanţa şi picasem, unchiu’ Aram mi-a zis să încerc la Braşov, la Pedagogie muzicală. Era cam greu... Eu făcusem doar 8 ani la şcoala de muzică şi, deşi în primele clase eram socotit un fenomen, din clasa a cincea îmi intrase engleza în cap, iar cu pianul ajunsesem o fosilă. Prin clasa a 11-a descoperisem blues-ul, care fusese ca un cataclism pentru mine. Cu chiu, cu vai, am intrat, în 1973, la Braşov, la Facultate – la examen am cântat comisiei (de oameni foarte deschişi) Bach, Beethoven, câteva bluesuri şi o prelucrare proprie după o romanţă armenească. Îmi amintesc cu plăcere de profesorii şi de colegii de la Braşov. Vărul meu, Mihai – băiatul lui Aram, cânta şi el la chitară bas şi în 1975 am făcut prima mea formaţie de jazz, cu care am participat la Festivalul de la Sibiu. Multe ar mai fi de povestit despre Braşov, dar să dăm seama măcar pentru Festivalurile de jazz „de dinainte”, de fanii care, chiar dacă în anii din urmă concertele mele la Braşov nu au mai fost aşa de numeroase, îmi sunt la fel de apropiaţi.

- Puteţi să ne povestiţi despre concertul legat de revolta anticomunistă de la Braşov din 1987? E un eveniment despre care nu se prea ştie...
- Pe 20 decembrie se împlinesc 22 de ani de la concertul nostru de la Festivalul de jazz Braşov din 1987, în care am cântat prima oară Suita de colinde româneşti pe teme de Bela Bartok; la trei săptămâni după Revolta de la Braşov - când în oraş încă mai era o atmosferă atât de apăsătoare cum nu am mai văzut niciodată, nicăieri - am început suita cu textul "Sculaţi, sculaţi, boieri mari, sculaţi voi români plugari!" Cu toate că era o suită de colinde, păstrasem dramatismul muzicii lui Bartok. Nu pot să uit starea de spirit din sală şi cum au venit la sfârşit oameni în toată firea la mine, cu lacrimi în ochi, şi mi-au zis: „Nu vă daţi seama ce aţi făcut pentru noi, în seara asta”. Imediat după concert, în cabina artiştilor, a trebuit „să dau explicaţii”, ce semnificaţie a avut suita. Mă aşteptam la asta şi venisem blindat: „Păi eu, armean, să vă explic dumneavoastră tradiţiile populare româneşti? Nu ştiţi că se pleacă la colindat, în noaptea de ajun? Deci, gazdele trebuie să se trezească din somn. Textul pe care l-am spus e unul publicat în Anuarul Maramureşului”. Aveam anuarul la mine, le-am arătat şi cartea „Colinda românească” a Monicăi Bratulescu, din care citase şi Mircea Eliade. Le-am vorbit despre sincretismul artelor în teatrul popular, pe care încercam să-l recreăm în limbajul jazzului. M-au lăsat în pace. Şi chiar se bucurau ca au ce raporta “mai sus”.

(fragment, varianta integrală a interviului - în următorul nr. Tiuk!)