Liviu Andrei

Fragment din romanul PROCTO

(în lucru)

Joi, după Miercurea Ciuc

Luni. Până-n magicul șapte și până-n magica noapte. Sofian își freacă ciocatele de pavajul invadat de troscot îngălbenit. Mi-au ros carnea, futu-i chinezăriile mă-sii! S-au strâns în ieftinituri... N-am mai purtat pantofii ăștia de când am fost cu Flavia la nunta lu’ Japonezu. Pfaiii! Cam de-atunci de-a început să se-mpută siamezia lor. Nici el nu s-a oferit să o danseze, să îi netezească rochia gravitând ușor cu lopețile palmelor pe poponeț și să-i transmită că e sculerul ei etern. Ce dacă e doctorime-n jur! Dă-i în Precistele lor! Dar nu. Au lins amândoi farfuriile de parcă nu mai văzuseră mâncare până atunci și nici nu prea s-au privit. Au mâncat drăcește, repede ca la ciordeală, cu zvârlituri de tacâmuri, ca să-și danseze frustrările și să le transpire prin limbă ca dulăii. Ehh! Las’ că nu stă ea fără cojoc și altă umflătură-n pop! Se pricepe la șotron…

Policlinica nu e greu de găsit. E singura sticlată între casele de pe József Venczel. Aa! Uite-o! Încă o sută de metri secuiești că m-au căznit rău pantofii pizdii mamii lor! Un masonete tânăr, cu cioc strâmb, tocmai ce-a ieșit să pipăie o trompetă de tutun și admiră peisajul sau peisajul îl admiră pe el și el se lasă admirat de goliciunea serii până-n dumnezei și dincolo de ei, cât se poate, până-n întunecime că e proaspăt dezprofanat și se simte în suflet. Simte că s-a ridicat peste tot căcatul din lumea asta mare și buruienoasă și de acum încolo se va căca din funicularul Marelui Arhitect și profanii îl vor ciuguli-n cur și-i vor provoca un râs uns, ca-n copilărie, atunci când îl ciuguleau puii de curcă când se căca-n spatele curții, de frica lui Posze că mi-a răman ditamai semnu’ de la câinălău’ curului… Mamă, ce m-a compostat de șale...

Proctoboyul ajunge cu ciocatele dureroase lângă ciocatul pufăitor, măsoară locul cu o panaramare scurtă, mai trage un pic de durere de pantofi în el și se oprește-n barbișonul unguroiul afumat din fața lui. Pe ăsta-l are, cu ăsta lucrează. Mdea... Policlinica Polisano.... Al dreacu, văcar! Era vorba că stă aici în față și mă introduce la gheretă... Nu mai e timp să chirăie după Cernăștean. E aproape șapte seara și HOPAA! uite că exhibiționistul fumător, care aduce a Várdotfalvi[1] reîncarnat din sovietici demontați, vrea să zboare, să se-ncure, să plutească și el pe stern precum porumbelul masonic dublu-moțat. Dă din aripi, sar fulgii din el de nărăbdare și uite că-i întinde mănușa albă pentru salutul recunoaștere. Cei doi se încârligă bine, ca la manual, ca două vagoane de marfă cu saboți magnetici sănătoși.

Aici?! îl întreabă Sofian pe o românească zgribulită, cu accente pe fiecare vocală, indicând aiciul cu temporalul stâng.

Igen! răspunde prospătura, mirat până-n măduvă că fratele no ie magyar, ce căcat pe băț...

Intră la bărbățime. Se masonește la față de cum atinge clanța ușii de termopan. Privește-n dreapta jos ca la xenoanele șoferiei. Bagă mers lupesc, de doctor. Calcă tare, ca să pară plictisit de bășinile vieții profane de afară. Masoneala începe ambiental de pe hol: parfumuri hoațe ce ar face gravidele să se răstească la bocanci una-două și un Stockhausen arhicunoscut, pe un sistem audio învechit. Mdea, bă... Balahur ne toca cu Mahler la Luminoasa. Aici e altfel, mdea... Schimbi zona, schimbi și frații... Hai să vedem, ce căcat! Câțiva frățici unguroşi așteaptă ceremonialul, rânjind unii la alții ca pionii pe tablă. Rânjesc și la Sofică. Face și el pe linxul drept răspuns. N-a început treaba. Pare-se că e timp de ungureli-româneli. Rânjetele mâncăcioase unurenilor îi transmit subtil că A FI DREACU-LACU E O NU FATALITATE, bleaaah și hochei cu pucu-n puci. Unde pisici îmi las haina asta?! Nu diclește niciun cuier. Așa să-mi fie, dacă m-am luat după ăla!.... Să nu mă fac dreacu de căcat și să nu fi fost anunțat și să vin ca muscoiu’ p-aici… Ardere între găoazele coloanelor ar fi scris pe el, dacă s-ar fi încumetat să apară nearanjat. Masoneala nu dă liber la privit altor clanuri, fie ele cât de luminate. Se dezhăinează și și-o pune pe cuierul mâinii. N-are emoții. Știe care e șpilul de la Reșița. E un pic agitat, totuși. Se simte ca la magazinul de ace, brice și carice. Un miros greu îi atacă nările. BA-UȘȘȘȘȘȘ!!!!! Baușul apei trase nu intră decât pe urechile rânjiților capabili să recunoască aria dacă ar fi kogălniciți adevărați, dar nici dreacu n-o știe, n-a știut-o și nici n-o va mai recunoaște dac-o aude din nou, lunea viitoare la înfrățișare. Banul i-a făcut masoni de provincie. Doar banul. Nimic altceva. Io, fac afaceri tati! Aaa-faceri... Așă că baușul intră-n adagio-ul lu’ Neica Mahler şi se înfiripă-n tema muzicală. E un blend oarecare pentru afonii cu şorţ.

Mirosul persistă. E năucitor. Da’ chiar pute… Bfuahh! Vine dinspre cele două toalete bicefale care te-ntâmpină pe stânga, cum intri-n hol. E miros de căcat de om sănătos, neulceros, lucru strașnic cu care doctorașul nu e prea obișnuit. Lui i se aprinde beculețul doar la mirosurile de boală. Duhoarea pare a fi de sportiv. O parte carne, o parte vegetale cu coji de roșii înfășurate și câteva pahare de coniac din sticlă străineză, d-aia cu bule de aer în dos. În mod normal, miroazna ar fi stat la locul el, dar ușa toaletei femeiești s-a deschis larg și stă deschisă înadins și d-aia asta s-a împuțit treaba. Iese responsabilul. E burta tăurosului și apoi restul de corp. De aceea nu se ținuse de cuvânt Mihnea tăurosul. Îi țipase Dumbo-ul din ghiozdan. Dădea din trompă ca să iasă şi trebuia ostoit grabnic. Azi toaletele sunt unisex. Pișarea și căcarea sunt la liber, pe apucatelea, d-aia s-a ușurat la femei. Se știe. Libertatea de budă e axiomă la bărbățiile oculte. Nicio femeie n-are voie să vadă sau să audă tentativa de ritual, chiar ş-așa încropită pe faianță ieftină cum e asta, dar cineva trebuie să curețe căcatul din veceu cât de proaspăt, neîntărit și să limpezească pișoalca infectă de pe jos. Săptămâna asta e rândul Zsuzsannei la șmotrul căcăstoarei. Acum stă și-și scarpină bulanul la Gyarmati în birou. Vai și ce obosită e! Are și ciclu, țâțoaiele o dor și domn doctor a tras de ea la nesimțire. El o duce mereu acasă. Face mai mult cu mașina decât ar face pe jos că e ocoliş şi povârniş, dar Gyarmati simte că s-a născut de la ea din grotă și tot insistă și persistă până ce-i vine doctoreala la cap și începe să-și țină mâinile acasă și să se comporte ca un taximetrist oarecare. Zsuzsy! Mâine să vii de la zece! Nu e mare omor, da?! Ea spera că o să-și dea verse năduful sexual de cinci-șașe ori în ea și gata, dar nu. Doctorașul afacerist o fute cu sentiment și vreau ca și tu să te simți bine, da? și se căznește cât poate cu scula lui mică, care e o gâdilătoare rudimentară în conglomeratul de estrogen demn de o balubă de zeu-cocor, nu de un bâtlan sfrijit cu Opel zgâriat. Dă doar la ea și nu se-nțelege bine cu celelalte două. Ete, d-aia nu mai pot io! E în stare să o lase pe nevastă-sa pentru curul ei de măgăreață, dar toată scripcile cântă la fel, Ioszef! Doar vorba asta singură îl ține să n-o facă. E cimentată bine-n medicinist. Cât câștigi, Szuszano la clinică? Hai fato, spune nu fi d-aia! Și ea zâmbește din dinții ăia încălecați, dar frumos încălecați și își verfică rimelul la coada mică a ochiului drept. Eeee! Îmi dă, îmi dă mustăciosul... N-am de ce să fug, fată! Câștig, fată! Iau cât să-mi permit să trăiesc în corpu’ ăsta, no!

Aici! sare Sofian, semnalizând din mănușa albă.

Ho ho! își revine brusc tauriferul de îndată ce zguduie ușa la budă, închizând robinetul putorii. Domn’ doctor, iartă-mă, da’ acum ieșeam după mata’!…

Într-adevăr, Mihnea Cernăștean îl adusese în loja Lumină și Adevăr și tot el îl înfipsese și la Testvériség, folosindu-și gradul pe post de șperaclu. Nu i-a luat mult să-l convingă, findcă tauriferul vorbea nestingherit despre lojă, ca despre un răsad de ardei pe care el îl lua bălăgărea când voia. Dezinvoltură de curcubeu. La prima strângere de șurub, Sofian s-a ținut tare, ca să-i verifice burtosului energia și concepțiile prefăcute. A început cu domneala. Ieftină, dar e foarte bună pentru peticitul și înmuierea cuvintelor.

Spuneți-mi avantaju’ halatului meu, dom’ inginer! Chiar n-am ce face?! Să mă băgați la îngrășat și guițat ca după să mă tăiați că mi s-a mărit ficatu’ și sunt bun de papa, nu? o arde el râzând. Nu merge! Neaaa! Ieu… Ieu sunt capabil să-mi dau cu părerea doar despre curul oamenilor, nu? Că asta fac, nu? …la urma urmei... Așa scrie pe diploma mea… Și din ce cururi masonice au trecut pe la mine, mi-am dat seama că masonii sunt canibali… Bine… De fapt, că Masoneria se hrănește cu oameni...

Ești fermecat domne! îl unge Cernăștean. Tocmai d-aia te și propun! Că vrei sau că nu vrei.. Da’ se hrănește cu oameni răi, să știi! E ca un zăvoi din-ăla des de foaioase. Halește eșapamentu’ și dă afară oxigenu’… Ce mai vrei? E bine?

Sofian își vălurește buzele. Mai dă! Satură-mă că altfel nu intru… Ce-o să se-ntâmple? O să-mi cadă pervazu’ de la balcon? Bag’te-bag’te-bag’te… Bagă! Și tauriferul se crede iarăși pe răzor. Ia găletușa cu exemple și o împrăștie.

Halatiști haladiți... Doctori... Doctóri.. Ăăăm... Păi e Denis Vișescu... Tânăr, până-n patruj’de ani… E mai pizdar el așa... Tot pe caz de boală l-am adus și pe el, să știi! Boala mea...

Șef la obstetrică..., completează mirat doctorașul. Altu’!

Șar... Șafar!!! ...că nu-mi venea! Mariusică Șafar... Mai albicios așa...

Cardio, da... Altu’?!

Eee altu’, altu’!!! se repede burtosul. E tot ce e de la blat în sus... Nu-mi mai vin în cap acuma! Podoleanu... Secășan... Toți cireșarii, stai liniștit! Toți! Toţ-iii!

Toți… E purecăraie mare, nu? gândea doctoraşul. Stătea, ce să facă? Stătea înfipt în podea și urmărea cum halatele hipocratice importante ale Carașului se mânjeau cu spoiturile lămuritoare ale tauriferului. PFTUU MASON! și flegma neagră ca o păcură de pe conducta fisurată a iadului intra în pânza apretată a ploconitului. Marcel Podoleanu era directorul medical de la județean iar Secășan era șef de secție la chirugie. Tocmai ce-i murise un bețivănos de la Radio Reșița sub cuțit și se puseseră câțiva betegi cu malpraxisul pe el ca să-i întărească găinațul și să-l nădușească cât de cât. E tango să te avem la mână la șaij’de ani, bă!.

E senectute-n lanțul Arhitectului. Trebuia să se spânzure singur dacă nu accepta să intre. Ușurel, pe tamburet, cu sfoară de rafie. Alții se căznesc și eu mă lupt cu conștiința sifilă... Și pârleazul e fofârleaz, dar să-l sară și lumea se vede altfel cu șorț sub buric. HOP! că l-am sărit cu gândul, ce căcat... În scurt timp, putea să-și înceapă îndesitul în marsupiul inițiatic, că sorțul nu se umple nici cu afurisenie, nici nu atârnă și nici nu-ți fură din potență. E un cancer trisecular al cărui leac nu apare decât din știința morții sau din frânturi clinice de REM. Ce să fac?... O să iau tauru’ de coa… de coarne...

Mdea... Cum e domn Mihnea? se lumină proctologul dintr-o dată. Vara asta se poartăă...

...șorț albastru! se lungi tauriferul la chip.

Cam așa s-a consumat negocierea cu scouterul burdihănos al Arhitectului. I s-au scuipat în față câteve nume care dau lână, carne, lapte, brânză, ouă mai mult decât marea majoritate a vracilor almăjeano-bănățeni și de ce să-mpung io, când pot să am abundență din coarne mele frânte?! La șorț! La sinteză! La cinteză!

Masoneria nu e o gară cu impiegați zeloși, dar ne dirijează trenul vieții la viteza la care vor criminalii istoriei moderne. Pentru Sofian, în bozgorimea şorţoasă se aplicau cam aceleași principii ca la Reșița, doar că, aici, șanțurile patriotice erau mai adânci iar apa ajungea până la brâu și te îneca de două ori, dacă se întâmpla să aluneci pe flecuri în timpul ritualurilor precise sau dacă îi încurcai pe frățiori − voluntar sau nu − sau te afundai din cauza gurii tale prea odihnite. Îți îneca trupul, apoi îți îneca și sufletul semiprețios. Și GATA!

Evident că el fugise organizat după fericirea sa sexuală și aparent o găsise și se dezumflase, dar Cernăștean tot îl băgase în căcat unguresc. Se simțea gol și încerca să prindă frânturi de maghiară de prin spațiul aerian al holului. Era un atârnache între alți cinșpe-saișpe tăbăciți ai sorții, care cică dădeau o formă importantă aerului doar pentru că se închinau unui Arhitect satanoid și purtau un sacouri negre, încăpățânate pe bust. Aci chiar pierd timpul… Tim-pula… Show!!! Și din nou se dezfeciorase masonic prin montă socială, cu Mihnea drept unic cordac.

Nicio grijă domn doctor! se umflase tauriferul rânjind. E risc puternic! Nu să poate! Acuma deh… Vin io acolo! Ajung de-o fi să vin în vomitături și în răzbel contra Armatei Ruse și tot vin!

Masonetele lăudăros nu răzbea mai mult de IGEN[2], BOZ MEG[3] și HOLNAP TUDOM MEGIRNI, HOGY KI VOLT[4], frază pe deplin securistică, de pe vremea Imre Nagyului, pe care o papagalicea destul de franjurat, deși habar nu avea ce înseamnă. Putea să însemne orice, chiar și MOARTE PRECISTELOR BULĂNOASE SLOBODE LA GURĂ sau NEMȚI PE ULIȚĂ CU CARAPACE-N CUR, că tot nu-l interesa. Își unguriza replica asta învățată dintr-un film văzut și răsvăzut la Funai, prin plimbatul scuipatului și țuguiatul buzelor și dădea cu ea pe interval, dacă se ivea ocazia să treacă prin enclavă.

Nu te las nici măcar pe mâna lu’… Maradona! Oaaa… Iote că era să zic Dumnezău... Phuu! ...darămite pe a vreunui bozgor d-acolo! La Mureș e al’ceva... Aici m-aș însura, dreacu, dacă-aș putea! La Miercurea e roi. Roi al dreacu, domn doctor... Bun! Așa rămâne! Luni dimineața îmi fac de cap în universu’ spermei la Ertest și seara la șapte-n limbă ne înfățișăm la brațetă. Io stau acolo-nfipt în ușă ș-aștept. Că plouă, că ninge − sunt planton! Anunț, fac, leg, dreg, ca să știe venee... ăăă... frățiorii că venim și suntem amândoi la frac să facem un drac! La ŞIEPTIE, cum zic ăia! rânji el spornic. Să mergi închis ca apa caldă! Mutește!



[1] Referire la pseudonimul lui József Venczel - sociolog, profesor universitar şi scriitor, originar din Miercurea Ciuc, personalitate marcantă a cercetării sociale maghiare din Transilvania perioadei interbelice, cu preocupări legate de sociologia rurală, demografie și metodologia cercetării sociale. Autorităţile comuniste l-au condamnat la ani grei de detenţie.

[2]În românește – Da.

[3] În traducere aproximativă – Futu-i / Futu-ți/ Baga-mi-aș!

[4] În traducere aproximativă – Pot să scriu mâine ca să văd cine a fost (de fapt).