George VASILIEVICI

COPILUL DIN ORBITĂ



1.
   „Nimic din toate astea nu mai contează” îşi spuse Elena şi ieşi pe poarta Oficiului de Calcul unde lucra. Era primul ei loc de muncă. Până acum nu avusese nici un motiv pentru care să muncească, dar după ce tatăl ei căzuse ca fulgerat cu inima ruptă de un infarct chiar în bucătăria hotelului în care lucra, lucrurile nu mergeau tocmai bine pentru Elena şi mama sa. Doar ce terminase liceul şi se pregătise intens să dea la Facultate, visa să ajungă profesoară de literatură într-un mare centru universitar, dar îşi văzuse brusc toate visele sfărâmate. Bine, mai era şi Armand, fratele ei mai mare, dar el era deja în anul patru la Electronică şi oricum fusese mereu mult mai deştept ca ea, aşa că nici măcar ea nu îşi pusese întrebarea care dintre ei să se sacrifice.

   Deşi avea numai 19 ani, ştia că odată ce ai cotit-o oricât de puţin în viaţă, odată ce te-ai abătut de la visul tău, drumul este tot înainte şi niciodată nu te vei mai putea întoarce acolo, în punctul de pornire. Îşi dorea să nu ştie asta. Îşi dorea să mai poată spera că într-o zi totul va fi aşa cum visase, dar nu putea s-o facă. „Cum vine asta, cum adică nimic din toate astea nu mai contează?” se întrebă cu tristeţe Elena în timp ce mergea spre casă. „Sunt doar un copil, nu ar fi trebuit să îmi pierd speranţa, dar cum aş putea să mai cred că într-o zi… care zi, ce zi când de două săptămâni lucrez ore întregi peste program şi mereu ajung acasă frântă de oboseală de abia mai pot schimba două vorbe cu mama, săraca, ce tristă trebuie să fie, ce fericită era ea când venea tata acasă, cum îi sclipeau ochii şi acum în ochii ei nu se mai vede nici o lumină, nimic şi tare mi-ar plăcea să am timp să stau cu ea dar când?”.

Vorbind aşa, singură, Elena nici nu observă că intrase deja pe poarta parcului de la Gară pe care trebuia să îl traverseze în fiecare seară în drum spre casă şi în fiecare dimineaţă în drum spre serviciu. La început îi fusese frică să meargă singură pe acolo, dar pe măsură ce trecea timpul, frica îi dispărea. Acum de câte ori mai arunca câte o privire în spate să se asigure că nu o urmăreşte nimeni, o făcea mai mult din obişnuinţă decât dintr-o teamă reală. Îşi strânse pardesiul în jurul gâtului şi grăbi pasul sperând că astfel se va mai încălzi.

           Deşi era primăvară, serile erau încă foarte reci. Din gura Elenei ieşeau aburi. Fără absolut nici o explicaţie se trezi trântită la pământ de ceea ce părea a fi un bărbat care se prăvălise peste ea. Simţi cum o palmă grea îi apăsa gura împiedicând-o să scoată vreun sunet. Elena începu să respire precipitat şi o răceală de neimaginat i se răspândi în tot corpul prin vene, venind dinspre extremităţi şi mergând spre şira spinării. Deşi se făcuse rece atât în afara ei, cât şi înăuntru, nu îi era frig. O mână începu să îi cotrobăie pe sub pardesiu, cu mişcări agresive, aceleaşi mişcări cu care acum îi ridica bluza şi o strângea cu putere de sâni prin sutien. Mâna îi coborî peste coapsa stângă şi îi intră la fel de violent sub fustă cu degetele scormonind haotic după o margine a chiloţilor de care să tragă. Elena auzi ca prin vis cum materialul cedează cu un pârâit scurt. Simţi cum aerul rece o mângâie pentru o secundă între picioare şi atunci încercă să se trezească ca dintr-un vis urât, dar nu reuşi. Degetele străine şi siluitoare o apăsau cu putere acolo. Deşi se zbătea ca o găină cu capul tăiat, Elena nu simţea că se zbate.

   Lama unui cuţit i se plimba prin faţa ochilor larg deschişi. Atacatorul îi luă mâna de la gură pentru o secundă în care nu îndrăzni să scoată nici un sunet sub ameninţarea lamei reci şi luminoase. Încetă chiar să se mai zbată când Atacatorul scoase şişul. Gândurile îi înţepeniră. Funcţiona doar la un nivel primar. În fond, tot ce mai făcea era să respire. Nici măcar nu ştia că plânge şi nu simţea nici lacrimile fierbinţi curgându-i pe obraji. Ceva ca o coadă de mătură o străpunse dintr-o dată foarte puternic, adânc. Corpul Atacatorului se lăsă peste ea cu toată greutatea, obligând-o să desfacă tot mai mult picioarele. Pentru o clipă Elena îşi spuse că aşa ceva nu i se poate întâmpla tocmai ei, care ura să facă sex. Până şi în cazul lui Robert nu vedea în asta decât un act de murdărie umană, de bălăceală scârboasă. Suporta totul totul numai pentru că-l iubea şi îi înţelegea latura umană foarte diferită de a ei, despre care nu ştia ce să creadă în acele momente. Atacatorul se zvârcolea deasupra ei, corpul i se mişca spasmodic şi în vreme ce coada de mătură lovea surd într-un capăt de carne interior, din gura lui ieşeau gemete lungi ca un plâns de pisică în călduri. Lucrurile îşi recăpătară pe loc intensitatea, după care şi-o mai recăpătară încă o dată, ascuţindu-i Elenei toate simţurile. Între pricioare i se formase un crater. O ardea până în măduva oaselor. Din cauza durerii Elena îşi simţi pereţii acestui mormânt de carne mai vii ca niciodată. Îi veni să urle şi pe măsură ce se abţinea, viaţa ei căpăta un cu totul alt sens acum când existau şanse mari să nu scape vie din mâinile Atacatorului.

     Brusc o mână grea precum braţul unei macarale o apucă strâns de păr. Într-un târziu, Atacatorul se ridică şi îi părăsi pântecul. Elena simţi cum o durere adunată în cel puţin trei vieţi îi străbate corpul. Era sleită şi nu avu putere să se împotrivească când acesta o săltă de păr, gata să i-l smulgă. O aşeză cu forţa în genunchi la picioarele sale. Elena nu vedea nimic. Din cauza şocului intrase în orbire. Se apără astfel inconştient de pericolul ce ar fi crescut considerabil dacă i-ar fi văzut Atacatorului faţa. Elena ştia că mâine se va urî pentru că nu şi-a asumat acest risc. Un jet gelatinos şi fierbinte îi împroşcă faţa şi Atacatorul o rupse la fugă. Elena nu văzu încotro fugise. Doar paşii se auziră îndepărtându-se cu viteză.

    Se trezi întinsă cu spatele pe pământul rece. De jur împrejur un întuneric mut. Scăpase. Dar chiar nu era nimeni pe stradă? Tremura ca varga. Era speriată şi îngrozită, înjosită în proprii ochi, se simţea atât de murdară, de nedemnă, de păcătoasă, atât de fericită că scăpase cu viaţă.

   Ar fi vrut să urle, dar nu putu. O greutate invizibilă îi apăsa pieptul sufocând-o. Îşi auzea totuşi respiraţia precipitată ca şi cum nu era a ei. Deşi respira cu o frecvenţă uluitoare, se îneca. Tuşi de două ori şi de fiecare dată în ea se produseră cutremure. Îi era imposibil să îşi mişte picioarele. Încercă totuşi să îşi ducă mâna la faţă, dar încercarea îi fu zadarnică. Era paralizată, ţinută cu forţa la pământ chiar de greutatea propriului corp. Rămase aşa privind cerul ce atârna deasupra ei gata să se rupă sub greutatea stelelor, să se prăbuşească peste ea strivind-o. Asta i-ar fi curmat suferinţa.

   Complet golită de gânduri, Elena fu secerată de o durere năpraznică ce îi traversă ochiul drept, ca şi cum un torţionar subtil îi înfipsese în pupilă un ac înroşit, scormonindu-i fără milă în globul ocular. Îşi pierdu pe loc cunoştinţa.

2.

     În rezerva 2408 a secţiei de Oftalmologie a Spitalului Judeţean mama Elenei veghea la capul ei, abia stăpânindu-şi plânsul. Nu închisese un ochi toată noaptea.  Plânsese pe înfundate ca nu cumva s-o trezească, ţinându-i mâna în mâinile sale. Gândurile negre se năpustiseră ca un stol de corbi hrăpăreţi asupra femeii îndurerate de nenorocirea ce se abătuse asupra fiicei sale. Se învinovăţea pentru toate astea.

    Încercând să deschidă ochii, Elena fu cuprinsă pe loc de panică. Îşi smulse mâna din mâinile mamei sale şi o duse la faţă. Îşi atinse chipul. Cu mişcări precipitate pipăi tifonul ce îi bandaja jumătatea dreaptă a capului. Dădu să se ridice din pat, fiind cât pe ce să-şi dărâme mama aplecată peste ea încercând s-o liniştească. Elena se zbătu pentru o vreme. Încercă să învingă forţa mâinii materne care nu o lăsa se se ridice. Se prăbuşi sleită de puteri pe patul spitalului. Fu prima dată când înţelese unde se află şi o spaimă rece puse stăpânire pe ea. Nu înţelegea ce se petrece. Nu îşi amintea nimic din cele întâmplate. Nu ştia cum ajunsese aici şi mai ales de ce nu putea să deschidă amândoi ochii. Ochiul stâng îi juca nebuneşte în cap, cercetând totul în jur în căutarea unei explicaţii cât de mici. Totul îi era însă străin şi o durere surdă îi invadă trupul când privirea înjumătăţită îi căzu pe chipul îndurerat al mamei sale. Pentru câteva clipe simţi o ură inexplicabilă şi ieşită din comun faţă de aceasta.

   Elena era în stare de şoc şi mintea ei refuza cu înverşunare să accepte cele întâmplate, înverşunare ce se concretiză într-o amnezie temporară. La toate astea se adăugau şi sedativele pe care asistentele i le administrau cu regularitate. Îşi recunoştea mama şi răspundea cu o voce slabă când aceasta o chema pe nume, dar nu fu în stare să ofere nici un detaliu cât de mic când Ofiţerul care se ocupa de cazul ei încercă să afle în ce împrejurări se petrecuse atacul. Nu ar fi putut oferi semnalmentele Atacatorului nici dacă ar fi fost perfect lucidă, nu văzuse nimic din ceea ce ar fi putut duce la identificarea acestuia.

   Deşi era sedată, fu în stare să înţeleagă din spusele mamei sale în ce situaţie se afla şi cum de ajunsese aici. Doi Jandarmi care patrulau prin zonă o găsiseră zăcând fără cunoştinţă la nici cincizeci de metri de bisericuţa de lemn a parcului. Urmele violului erau cât se poate de clare. Hainele rupte. Pulpele pline de sângele scurs dintre picioare. Părul răvăşit. Faţa plină de o crustă albă şi calcaroasă ce nu putea fi decât sperma deja uscată a Atacatorului. Salvarea a venit la timp şi dacă ar mai fi fost ceva de făcut, cu siguranţă i-ar fi salvat ochiul. Din păcate însă pentru ea, câţiva spermatozoizi urcaseră pe râul de lacrimi spre globul ocular pe care-l confundaseră cu un ovul aflat la maturitate. În încercarea de a-l fecunda îi sparseră pupila, lăsând-o oarbă. Nimic nu se mai putea face, dar „ne vom descurca noi, vom trece şi peste asta. Cu timpul cine ştie, poate vor putea face ceva. Eşti tânără şi mami te iubeşte şi va avea grijă de tine de acum înainte chiar dacă va trebui să coasă la rochii zi şi noapte. Acum odihneşte-te, încearcă să dormi şi nu te mai gândi la nimic.”


4.

    „Remus se opri în faţa ţigăncii şi alese patru garoafe din găleata de tablă. Plăti şi se îndreptă cu paşi leneşi spre porţile Cimitirului Central. Venea des aici unde locuiau acum cei mai mulţi dintre cunoscuţii săi.  Un băiat de opt nouă ani se apropie de el.
-    Dă un ban jupâne, să iau şi eu o pâine, se milogi băiatul de Remus în timp ce îl prinse de mâneca jachetei, scuturându-l.
-    Poftim, îi răspunse Remus şi îi întinse o bancnotă de un leu.
-    La cine mergi? întrebă puştiul.
-    La Carmen.
-    Cine este?
-    Soţia mea.
-    Mă gândeam eu. Şi e moartă?
-    Da, de treizeci de ani.
  Pe măsură ce îi răspundea Remus mergea cu paşi leneşi pe aleea principală a Cimitirului. Copilul mergea alături de el ţinându-se în continuare cu mâna de mâneca jachetei.
-    Mai e mult până la ea?
-    Cât o vrea Dumnezeu.
-    Nu, până la mormântul ei vreau să zic.
-    Câţi ani ai? schimbă Remus vorba.
-    Opt.
-    Şi de ce nu eşti la şcoală.
-    Astăzi e duminică.
-    A, da, ai dreptate. Da mâine te duci?
-    Nu.
-    Ha! Eşti versat.
-    Cum adică?
-    Ei asta-i, du-te la şcoală şi o sa afli.
-    Am fost şi tot degeaba.
-    Păi trebuie să mai mergi.
-    Tata zice că nu ajută la nimic.
-    Tata e un bou.
-    Nu e bou, că are bani.
-    Şi tu de ce cerşeşti atunci?
-    Să învăţ cum se trăieşte pe pământ.
-    Şi câţi bani are tata?
-    Are multe sute în buzunar.
-    Nu îmi spune, joacă barbut?
-    Ce-i ăla?
   Remus se opri şi se uită mirat în ochii puştiului. O scânteie îi traversă pupilele.

-    Du-te mâine la şcoală şi o să afli tu până la urmă ce înseamnă una şi alta.
   
    Puştiul se scarpină în barbă şi pentru câteva secunde îşi pleacă privirea. Sprâncenele i se încordară.
 
-    De când nu ai mai fost?
-    De trei săptămâni.
-    Încă nu-i timpul pierdut. Uite cum facem dacă te duci la şcoală ne întâlnim la sfârşitul anului şi îţi dau 200 de lei. Vrei?
-    Să mori tu! Gata!
-    Şi renunţă la limbajul ăsta de mahala.
-    Şi cum facem?
-    Simplu, în ultima zi de şcoală vii aici cu carnetul de note şi îţi iei banii.
-    Sigur nu mă minţi…
-    Îţi dau cuvântul meu.
-    Cum te cheamă?
-    Remus, pe tine?
-    Păstaie.
-    Bine Păstaie, acum te rog să mă scuzi dar am ceva de vorbit cu nevasta mea.
-    Dar e moartă…
-    Ştiu, însă te-aş ruga să mă laşi singur acum. Ne vedem peste trei luni aşa cum am stabilit, ok?
-    Ok.
        Remus se opri în faţa unui mormânt la capătul căruia străjuia o cruce din marmură neagră. Rămase pentru câteva momente cu privirea întoarsă urmărindu-l pe copil cum se îndepărtează. Abia după ce l-a văzut pe puşti ieşind în aleea principală şi cotind la dreapta, a tras şi el zăvorul portiţei metalice prin care se intra în grădiniţa ce împrejmuia mormântul şi se aşeză pe băncuţa de piatră.
-    La mulţi ani! Spuse Remus ridicându-se de pe băncuţă. Se apropie de crucea neagră şi sărută fotografia femeii.
-    De ce tocmai în ziua asta draga mea? De ce tocmai astăzi, futu-i mama mă-si! Şi de ce te-am lăsat eu să pleci singură cu maşina când ştiam, ştiam, parcă presimţeam, doar ce visasem, dar tu nu, să nu mai cred toate prostiile, şi uite, uite, nici după treizeci de ani nu mi-o pot ierta.

     Ochii i se umplură de lacrimi. Se şterse cu mâneca. Se aplecă şi mai sărută încă o dată fotografia prinsă pe cruce. Privi în jur.  Vântul îi răvăşi părul rar şi lung. Vrăbiuţele din copacii cimitirului făceau o hărmălaie de nedescris. În jur nu se vedea nici ţipenie de om. Un arici scoase botul de sub banca de piatră şi rămase surprins văzându-l pe Remus acolo. Se făcu ghem imediat ce bătrânul se aplecă spre el.
-    Stai micuţule, nu te speria. Nu îţi face nimeni nimic. Îi spuse Remus ariciului scoţând cleştele din buzunarul pantalonilor de stofă maron.

Cu o mişcare rapidă prinse cu cleştele unul din zecile de ţepi ai ariciului şi-l smulse. Se auzi un chiţăit. Bătrânul apucă atent acul fragil. Îl măsură cu privirea pentru o clipă şi-l aşeză cu mare atenţie pe băncuţă de sub care ieşea pe partea cealaltă ariciul.  Se îndreptă de spate şi tuşi de două ori în pumn. Apoi se apropie de crucea neagră călcând direct pe lespedea de marmură, neagră şi ea. Ajuns în faţa fotografiei se aşeză în cenunchi şi îşi făcu cruce. Privirea îi scrută încă o dată împrejurimile pentru a se asigura că-i singur în timp ce mâna dreaptă deschise fermoarul prohabului şi trase afară membrul semi-erect. În urma unei decalotări rapide, ieşi la iveală un cap vânăt şi zbârcit precum o smochină uscată. Se sprijini cu mâna stângă de piatra oblică a crucii şi fără să îşi ia nici o clipă ochii din ochii femeii din fotografie începu să se masturbeze la început mai încet apoi din ce în ce mai tare. Palma întinsă pe marmura neagră se strânse în pumn şi din penisul umflat tâşni pe faţa femeii din fotografie un jet de spermă.

-    Asta tot la şcoală te învaţă? Se auzi vocea puştiului, venind din tufele de măceş ce crescuseră în dreapta mormântului de cealaltă parte a aleii.
   
    Bătrânul nu avu timp să reactioneze, Păstaie tâşni din desişul verde şi năpustindu-se asupra lui începu să-l lovească peste fund cu o nuia lungă. În spatele lui apărură încă doi puşti înarmaţi şi ei cu nuiele şi în timp ce urlau ca descreieraţii îl loveau pe bătrân pe unde apucau, peste faţă, peste mâinile cu care încerca să se apere, pe spinare. În cele din urmă se prăbuşi sub ploaia de lovituri căzând într-o parte. Respiraţia precipitată îi deveni sacadată şi începu să plângă sughiţând.

- La-ba-gi-u! La-ba-gi-u! La-ba-gi-u! La-ba-gi-u! La-ba-gi-u! La-ba-gi-u! La-ba-gi-u! Urlau copii aplecaţi asupra lui. Păstaie aruncă nuiaua şi începu să-l lovească pe bătrân cu piciorul în burtă. Ceilalţi doi copii îi urmară exemplu. Bătrânul încercă în zadar să îşi apere faţa cu mâinile, picioarele veneau din toate părţile lovindu-l în ceafă, în spate, în burtă. Unul dintre cei doi puşti îi trase un şut puternic între picioare şi imediat ce bătrânul duse instinctiv mâinile spre locul prin care năvălise durerea, celălalt băiat îl lovi cu şpiţul direct în gură spărgându-i dinţi. Sângele tâşni din gura bătrânului împroşcând marmura neagră a mormântului şi câţiva dinţi săriră cât colo. ”

        Elena îndoi colţul paginii şi puse cartea închisă pe noptiera de la capătul patului. „Săracu bătrân, ce-or fi avut cu el netrebnicii?”. Nu putea citi mai mult de zece pagini. Ochiul bun începu să-i lăcrimeze. Se ridică din fotoliu şi se trânti în pat. Încercă să îşi imagineze cum ar fi arătat în carne şi oase bătrânul din carte. Avea părul lung asta-i sigur din moment ce îi flutura în vânt. Dar în rest? De ce autorul nu dăduse mai multe detalii? De ce nu schiţase măcar aşa sumar un portret. Cum avea nasul spre exemplu. Ce culoare avea jacheta. Îşi puse căştile pe urechi şi dădu drumul la mp3 player. Începu să zâmbească când cei de la Messer Chups suprapuseră tema muzicală a unui western peste un jazz îndrăcit. Îşi puse picături în ochiul bun, clipind des de câteva ori şi pipăi bandajul ce-i acoperea ochiul drept. Pentru câteva clipe privirea i se înceţoşă după care i se limpezi din cale afară.  Îşi reluă lectura chiar dacă risca o supralicitare a muşchilor ochiului stâng.

„2.

Trecuseră zece minute poate ceva mai puţin, de când cei trei copii îşi luaseră tălpăşiţa. Remus zăcea proape inconştient, prăbuşit pe piatra funerară a nevestei sale, ţinându-se încă cu mâinile de cap. Din gură şi din nas îi curgea sânge peste sângele coagulat pe bărbie. Când fu absolut sigur că cei trei au plecat  încercă să se ridice. Nu putu şi mai încercă încă o dată. Reuşi să se sprijine într-un cot şi se întinse după sticla de apă minerală. Scoase dopul şi şi-o turnă în cap şi pe faţă până la ultima picătură. Îşi reveni. Reuşi să se aşeze cu fundul pe marginea mormântului în faţa băncuţei pe care încă se afla ţeapa ariciului. Prinse ţeapa cu două degete în vreme ce cu cealaltă mână scoase o ţigare din buzunarul de la piept al cămăşii. Oftă greu, apoi începu să întroducă încet, cu mare atenţie ţeapa ariciului între firele de tutun ce umpleau ţigarea. Reuşi să bage tot acul în ţigare şi o aprinse. Trase un fum şi lăsă capul pe spate pentru a-l sufla în sus. Fumă aşa privind senin cerul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi nu ar fi fost pătat de propriul sânge din cap până în picioare. Când ţigarea ajunse la mijloc îl pufni un râs de necontrolat. Râdea în hohote deşi îl dureau coastele fisurate. Un hohot satanic îi scăpă din piept răsunând în tot cimitirul. „Bun ariciul” spuse el printre hohote şi se ridică în picioare. Fără să se oprească din râs o luă uşor ducându-şi din când în când mâna stângă la coaste, spre ieşirea cimitirului. În parcare nu mai era nici o maşină înafară de a lui. Bătrânul se îndreptă spre ea fără să se oprească din râs. Trase ultimul fum din ţigare şi aruncă chiştocul după care se urcă la volan şi porni în mare viteză. Din cauciucuri ieşi fum. Coti la dreapta şi ieşi pe bulevard. Îşi aminti că-i promisese mamei sale că va trece s-o vadă în cursul zilei şi se îndreptă spre locuinţa acesteia. Bătrâna avea 98 de ani şi locuia singură. Nu primea ajutorul nimănui dar era mereu bucuroasă să-l ofere pe al ei ori de câte ori era nevoie. Mergea atât de îndoită de mijloc încât de câte ori o privea Remus se gândea că de ar mai fi avut incă trei ca ea ar face din ele o svastică smochinită şi vorbitoare. Şi de ce nu, în fond tatăl lui fusese un soldat german ce o violase pe batrână în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Altceva nu ştia despre tatăl său şi nu se mai gândea de mult la asta. Uitase că nu era altceva decât rezultatul unui act violent şi forţat. Cu toate astea îşi iubea nespus mama pentru simplul fapt că alesese să-l păstreze. Ar fi putut să-l facă „marinar” cum s-ar zice.

     Parcă maşina în faţa blocului, intră în bloc, urcă scările şi bătu la uşă.

-    Cine e? Se auzi vocea bătrânei.
-    Eu.
-    Care eu?
-    Eu. Deshide.
-    Tu nu eşti eu, eu sunt eu. Tu eşti tu.
-    Hai mamă deshide că mă piş pe mine.
-    Bine dar ştii condiţia, câinele rămâne afară.
-    Ce câine?
-    Potaia aia, nu vreau să se răhăţească pe covoarele mele.
-    Mamă eu nu am câine.
-    Am spus ceva.
-    Bine. Il leg de bară.
-    Dacă se cacă tu stergi.

Se auziră zăvoarele. Uşa se deschise şi în prag apăru o bătrânică pitică cu gura plină de sânge.

-    Mamă nu mai ieşi aşa, dacă te văd vecinii?
-    Mă văd vecinii!? O să le mestec ochii atunci să văd ce-or să mai vadă.

      Remus îşi împinse mama nervoasă în casă, intră şi închise uşa cu zăvorul. Dădu să intre din hol în bucătărie dar se împiedică de o mână de om ce era căzută pe jos, fiind aproape să se lovească cu capul de perete.
 
-    Nu le mai lăsa domne aşa împrăştiate pe unde îţi vine. Dacă vine cineva şi le găseşte aici? Am belit-o amândoi.
-    Nuuuuuu! Tu ai belit-o. Eu n-am ce beli şi apoi cine va crede că băbuţa haleşte oameni când nici dinţi în gură nu are?
-    Măcar ai grijă să nu se scurgă sângele pe sub uşă. Poţi? Atât te-am rugat şi eu, zise Remus şi trăgând o cârpă pătată de rugină de sub chiuveta din bucătărie începu să şteargă sângele de pe jos.
-    Ai mâncat ceva azi?
-    Nu. Vin direct de la cimitir.
-    Pai nici eu nu am mare lucru. Doar mâna aia de pe jos dacă o vrei.
-    Ce să fac cu ea? Pute până aici. Arunc-o dracu la canal. Fă-o făină şi arunc-o de la etaj în capul trecătorilor. Vor da vina pe poluare.
-    Aş fi aruncat-o dar nu m-am simţit prea bine şi e plăcut la urma urmei să fie o mână de bărbat în casă.
-    Aberezi. Aruncă mâna şi gata. Cobor să iau ceva de mâncare, când mă întorc să nu mai fie aici.
-    Stai, nu pleca aşa schimbă-ţi măcar cămaşa, vezi că ai rufe curate în dormitor.

  Remus coborî scările în grabă în vreme ce mama sa luă mâna şi o puse pe fundul de lemn şi apucând toporul din chiuvetă începu să o lovească mărunt ca şi cum ar fi vrut s-o toace.