Anca-Elena Zaharia

Îmblânzitorul apelor – A.R. Deleanu

Apărută în 2012 la Editura Casa de Pariuri Literare, cartea brașoveanului A. R. Deleanu (pseudonim pentru Flavius Ardelean) este, categoric, una care fie cucerește iremediabil de la primele pagini, fie nu este înțeleasă și este respinsă definitiv. În special pentru cei care caută mereu ceea ce este deosebit (cuvânt sinonim aici, cel puțin parțial, cu „ciudat”), Îmblânzitorul apelor este un veritabil deliciu literar, dar nu numai atât; modul în care scriitorul se joacă cu mintea cititorului este excepțional.

Deși primele paragrafe sau chiar pagini ar putea da impresia de clasica temă care se ocupă de un scriitor plin de pasiune, dar fără niciun succes, cartea se desfășoară apoi într-o succesiune de evenimente violente, pline de duritate, dar și de tandrețe. Dragostea scriitorului fără faimă pentru iubita lui este imensă, îl consumă și îi consumă pe amândoi, ca pe niște făclii care, cu cât se apropie mai mult de momentul stingerii, ard cu mai multă dăruire, cu mai multă răzvrătire, explodând apoi în mii de scântei care îi ating și pe cei din jur, arzându-i și nimicindu-i.

Încă din momentul în care s-au cunoscut, cei doi au trăit prin bătăile inimii celuilalt, dar au făcut și victime în rândul apropiaților, la propriu, căci mama lui moare misterios în noaptea în care el își aduce acasă sufletul-pereche, femeia care însemna totul pentru el. Misterul morții mamei se clarifică abia spre final într-un mod neașteptat, dar dureros; și impactul iubitei asupra familiei lui nu se termină aici, căci ferocitatea cu care el își ucide apoi tatăl este și mai intensă emoțional. Se continuă astfel înlănțuirea de evenimente care le înnegresc existența celor din casa înconjurată de ape, ca într-o variantă satanică a mitului biblic în care Arca lui Noe strânge în ea tot ceea ce merită a fi salvat din calea potopului.

Dispariția iubitei este la fel de apăsătoare, episodul constituind o imagine lugubră, înfricoșătoare; remarcabilă este și apariția fetiței care nu scoate o vorbă, dar care spune atâtea prin ochii mari și larg deschiși, ațintiți în așteptare asupra scriitorului înnebunit de foame, teamă, vis, speranță. Așa-numitul „musafir nepoftit” este o personificare extremă a morții, care se instalează în casă alături de locatarii acesteia, îi însoțește pe holuri și la subsol, le zâmbește prevestind finalul apocalipsei deja instalate, le ține companie până în clipa în care aceștia părăsesc casa și i se alătură musafirului într-o altă călătorie, mai lungă și mai importantă.

Îmblânzitorul apelor are și rolul de a scormoni în mintea plină de fobii și gânduri negre a fiecăruia. Poate de aceea unora nu le place, căci nu toți oamenii pot accepta ceea ce sunt cu adevărat. Teama de sine este, poate, cea mai cruntă teamă posibilă. Și, printre altele, și relația cu sinele este exploatată de A. R. Deleanu, cu succes imediat (la momentul lecturării), dar și ulterior (când imagini sau fraze încă mai bântuie mintea cititorului). Cartea dă de gândit și după ce a fost citită, digerată, analizată. Ridică întrebări și aduce răspunsuri unor întrebări nepuse încă, apasă și obosește creierul plin de vicii; încep să te macine probleme pe care nu știai că le aveai – sau care chiar nu existau.

Să citești Îmblânzitorul apelor e ca și cum ai încerca să evadezi din propria minte, devenită mare, întunecată și plină de idei fragmentate, de spații goale și de păreri prea dense uneori; citindu-l pe Deleanu te vezi așa cum ești, nebun și disperat, hăituit și ignorat, neînțeles și vânat de cei ce nu înțeleg, victimă a tuturor și a nimănui, victimă a sinelui și protejat de propriul instinct de conservare. Este deja celebră sintagma devenită laitmotiv chiar și celor care poate nu citesc, dar pentru care „Dacă înnebunesc, mă mai iubești?” este o superbă exprimare a altei frici, aceea de a nu rămâne singur – mai ales în calea nebuniei.

Cert este că oricât s-ar spune despre această carte, mereu va mai fi ceva ascuns, descoperit și simțit numai de un cititor anume, de fiecare dată altul, întâmpinând de fiecare dată altceva. Totul ține, într-o foarte mare măsură, de subiectivitate, de gradul de nebunie al fiecăruia. Nu se poate epuiza subiectul în doar câteva fraze. Îmblânzitorul apelor nu este o carte care să fie cel mai bine reprezentată de felul în care cineva vorbește sau scrie despre ea și despre impactul produs, căci se poate autoreprezenta. Îmblânzitorul apelor este o carte pe care, odată ce ai îndrăgit-o, simți nevoia de a o arunca în alți oameni, care să o citească și ei la rândul lor, fără a le spune tu altceva în afară de: „Citește-o!!!”. Căci trebuie descoperită, nu discutată!