Alexandru Vakulovski

Mo Yan sau cât mai avem până la tradiţie

Am început să citesc Sorgul roșu cu neîncredere, cum pățesc de multe ori când e vorba de vreo carte lăudată și premiată. Auzisem puțin de Mo Yan înainte ca scriitorul chinez să ia premiul Nobel pentru literatură. Mă amuzasem că Ana-Maria Caia a făcut o asociație, Martorii lui Mo Yan, pornită doar din patimă față de cărțile prozatorului chinez.

Lectura Sorgului Roșu m-a făcut să înțeleg de ce un studiu arăta că prozatorii sunt mai predispuși nebuniei decât poeții. Ca un om să creeze un astfel de roman ca Sorgul roșu, trebuie să fie măcar un pic nebun.

Naratorul din Sorgul roșu este nepotul și fiul personajelor principale. Deja e o construcție bizară – naratorul își amețește cititorul povestind despre rudele sale: bunicul, tata, tata lui tata, bunica, mama… Naratorul apare foarte puțin în „carne şi oase”, în schimb nu-şi cruţă deloc rudele. Naraţiunea este ţinută în frâu, deşi timpurile celor trei generaţii se amestecă – cam cât un secol. La Mo Yan doar prezentul e plictisitor, din cauza asta trecutul este timpul principal. Locul – China, ţinutul Gaomi, pe care îl introduce în literatură la fel cum Gabriel Garcia Marquez introduce Macondo. Doar că dacă la Marquez Macondo e un oraş imaginar – la Mo Yan ţinutul Gaomi e real. Cam asta de fapt îi şi deosebeşte pe Garcia Marquez de Mo Yan – ambii au o imaginaţie ieşită din comun, nebună, cum am mai spus, dar scriitorul chinez rămâne cu picioarele pe pământ, e ancorat în realitate, pe când scriitorul columbian, şi el cu un Nobel în buzunar, se desprinde uşor de pe pământ. Mo Yan reuşeşte să fie halucinant fără să se desprindă de realitate, cred că asta e o caracteristică şi marele lui avantaj.

Sorgul roşu, o plantă pe care mi-am imaginat-o ca pe-un fel de mălai, e laitmotivul romanului cu acelaşi nume. Sorgul roşu este sânge, dragoste, moarte, foame, alcool, libertate. În sorg se luptă, se torturează, se violează, se înmormântează, au loc căsătorii. Sorgul se mănâncă şi se bea. Sorgul roşu ţipă la cer, când pământul se umple de sânge. Sorgul îi înnebuneşte pe toţi: chinezii naţionalişti, comunişti, momâi-colaboraţionişti sau bandiţi-haiduci, dar şi pe japonezii–diavoli-cotropitori. Romanul e o măcelărie de aproape 500 de pagini, greu de digerat pentru sensibili, pentru că are pagini ce cuprind de la omoruri (banale?) la jupuiri de vii, violuri şi oameni mâncaţi de câini. Câinii mâncaţi de oameni intră la categoria banalitate. Contrastul e un instrument folosit cu iscusinţă de Mo Yan, astfel că în Sorgul roşu vedeţi pagini dulcege de dragoste alături de putoarea cadavrelor.

Nebunia roşie a sorgului cuprinde şi animalele, de fapt la un moment dat cititorul îşi dă seama că nu mai face diferenţă între un catâr, un om şi un câine. Sorgul este istoria, la început sângeroasă, dar extrem de vie, care ajunge la prezentul incolor, cu sorg modificat genetic şi cu oamenii care cad simplu, de foame.

Da, Mo Yan este un conservator, un tradiţionalist. Şi înjură, descrie scârboşenii, e crud. Nu doar cititorul basarabean, în general – cititorul român are mult de crescut până îl va putea citi pe Mo Yan, aşa cum îl citeşte acum pe Ion Druţă sau… ce scriitor român să mai amintesc, că şi optzeciştii deja mor şi sunt consideraţi încă tineri furioşi?

Mo Yan a meritat Nobelul. Sorgul roşu mi s-a părut mai mult decât impresionant. E o carte mare, nu sunt în viaţă chiar foarte multe, v-o recomand.