Paul GOMA - Adameva

Ed. Curtea Veche

 

9. 3. 94

1.

 Bărbatul urcă, găsi locul, puse bagajul în plasă.

Mai era timp. Ca de obicei, venise ca ţăranul la poartă-nouă: de anţărţ.

Data trecută. Data trecută, în aşteptare, coborîse pe punte, deschisese fereastra, aprinsese o ţigară – ce bună, ce bune ţigările băute pe culoar, dinaintea geamului lăsat, înainte de pornire.

De data asta nu mai      există culoar în capetele compartimentelor, ferestrele nu se deschid, el nu mai fumează.

Nu mai fumează de să tot fie ani, chiar şi jumătăţi. Peste şase au să se facă cinci, în traducere: 60 luni, cum se dădea deoul, ca să pară mai puţin decât foarte multul în luni; mai mult, în număr?

El avusese doar 36. Şi încă (doar) 24. Oricum, totalul: 60 arată mult mai mult decât doar 36 + 24, atâtea luni fac mult mai puţine săptămâni, zile, ca să nu mai vorbim de ani – decât doar

5 ani. Şi ceva ceasuri: în ceasuri măsori veşnicia la sate, orele fiind rezervate ornicelor gărilor, o localitate cu gară, chiar de nu devine mai brează, încetează de a mai fi sată, iar fetele-i umblă prin sălile de garare, fierbinţi, încălţate cel puţin. Fierbinţeala se gândeşte la gări, nu la sate; în mod excepţional, aici, nici chiar la fete.

Foarte bine, foarte bine, ajunsese la vreme, ba chiar şi la timp, ca ţăranul cu jalba-n proţap, ca obiditul cu paiele(aprinse)-n cap; urcase; dintr-o ochire ţintise locul: liber ca pasărea cerului ce pe limba ei piere, să nu-ţi crezi ochilor!; deasemeni, suportul pentru bagaje de deasupra, dedesubt neexistînd aşa ceva din pricina, ca totdeauna, a oamenilor, a călătorilor – ei!; spunea, deci, că prea multe cuvintele, în fapt: vorbele – şi mai bine: cuvântul devenit vorbă-vorbă-vorbă.

Foarte bine, foarte: locul pentru bagaje neocupat şi ce bine când în viaţă găseşti locul tău neocupat încă, fie prin instalare pură şi simplă, fie prin extindere – asta în peştera din care ai plecat tu, ca să mai vezi lumea cea din afara borţii natale şi când te-ai întors, cohaiticii din prag au început a mârâi, a-şi răzbeli buza, a-şi gingivì gingia – că de ce te-ai întors tu?, că ce, nu-ţi era bine, ţie, pe-acolo, pe-afară, prin neagra străinătate?, la tine?, şi-acum că de ce-ai venit, tu?: să iei locul aproapelui tău, să i-l smulgi de la gură, de sub cur?, să semeni tulburare printre colegi, zâzanie printre veri (şi mai ales cumnaţi), printre oamenii acestui pământ, aceia care şi-au recăpătat locul părăsit de tine, când ai fugit, fugarule ce eşti tu!, ori s-au extins niţel şi ei, ca oamenii, cât să-şi ex’întindă şi picioarele – tu du-te, nene, de unde-ai venit, la lumea ta, străină, noi o avem p-a noastră, dân moş’-strămoş’, căci tu nu mai eşti d-al nostru, măi!; căci tu eşti d-al lor, căci noi le-avem p-ale noastre – măi! (...)

Eh, dacă n-ar fi măsuţa-ntre banchete…

Sigur-sigur, o măsuţă, ea, este foarte utilă, atunci când te afli singur pe cele patru locuri, câte două faţă-n faţă, fie şi încă o persoană, însă bărbat şi stînd în diagonala-mi, peste drum de vecin  – dar când peste drum de mine însumi ţi se-mpropune un călător/oare, cum ar veni, deplasîndu-se cu ajutorul unei rochii – corectăm: dimpreună cu…? Iar de sub rochie se bănuiesc a se iţì genunchele dragelor (nu genunchii masculini ai vreunuia). Bun, să admitem: nu se chiar văd; am mai zis că mescioara asta, fusta ceea  – dar la ce slujeşte ochiul adamic cel dreptţintitoriu, încă de prin evul prim, înainte ca doamne-doamne să se întrebe, cu dreptate dacă nu care cumva i-ar trebui şi ei o pereche?

(...) Comunicarea cu femeia trebuie să se facă la început degajat, fără poticniri – căci oare dar de ce? Căci oare dar nu ştiu – chiar aşa: de ce? Aşa. Aşa – o-ho, câte pagini, câte cărţi, câte biblioteci se vor fi scris despre comunicarea vizavìo-bilaterală (dacă ar fi spus: bifacială, ar fi reieşit două). Multe şi cornulte. Nu contestă cantitatea, ci decândul: n-au putut, acele pagini, să fie aşternulte pe hârtie înainte de apariţia diligenţei.

 

 (...)

Iată-mă în mâine.

Mă liberez şi din această carte.

Am pornit-o în 9 martie, o opresc în 11 iunie – trei luni şi

două zile.

Am petrecut bine împreună. Am învăţat acest adevăr: o

astfel de carte se scrie o dată într-o viaţă de scriitor de cărţi. O carte

ca asta nu este ca iubirea trupească simulacru de moarte pre-moarte

călcînd – ci moartea.

Iar după ce mori (o dată!) nu mai poţi fi viu, oricât ai fi de

ardelean.

Salut! Ne vedem pe lumea cealaltă!

 

Paris, 11 iunie 1994  /  Paris, 21 septembrie 1998