Paul GOMA - Infarct

Ed. Curtea Veche

1 ianuarie 2001

 

          «Mi s-a descoperit un infarct», zice ea.

          «Infarct? Ai avut tu aşa ceva? Când, cum? Şi cum se descopere un infarct?»

 

          Cum se descopere un infarct? Nu ştiu alţii cum fac, însă eu când vreau şi vreau şi vreau să descopăr ceva – sau pe cineva – aplic cea mai complicată, cea mai sofisticată metodă: caut. în memorie. Pornind din-aproape în-departe; din clipa de acum-o-clipă cobor timpul din treaptă-n treaptă, până dau de căutat. Sau am impresia că am dat de el.

          Ea este ea a mea. Când ne-am cunoscut, ea era foarte tânără, eu cam-destul-de-foarte bătrân. Ne-am luat, luaţi am fost, şi la bine şi la (mai ales, mai des, mai cu osebire, de regulă, de obicei) la rău. Poate dacă ne-ar fi fost normal pe la viaţă, după doi-cinci-nouă ani ne-am fi despărţit, fiecare căutîndu-şi perechea în altă parte, în alte părţi. Ne-normalul ne-a ţinut alături. Lipiţi. Făcînd una, nu doar în simţiri, ci şi în cuget.

 

          «Te ocupi de Catherine, de Valérie, de Groznaia, de Skanderbega – ba chiar şi de Măslina – însă nu de mine; nu şi de mine».

 

          Are dreptate: totdeauna m-am ocupat de alţii, de altele. Mult mai puţin – sau deloc – de cei din familia mea. De parcă aş fi ţinut cu tot dinadinsul să evit favoritismul; să nu cad în nepotism: fiindcă nu se cade să-i privilegiezi pe cei din familia ta… Dar să-i ignori, deci să-i nedreptăţeşti, cade-se? în ultimul timp mă (pre)ocupasem de persoanele numite de ea, fără gelozie, fără invidie, fără excludere – dovadă că zisese: „şi de mine”…

          Are dreptate: totdeauna mă ocupasem de ai altora, nu de ai mei.

          Are dreptate. Cu atât mai vârtos, cu cât pentru întâia oară, în 33 ani [cartea a fost scrisă în 2001], spune cu glas acest adevăr.

 

         

 

          Tot 1 ianuarie

 

          Am internat-o la Pitié-Salpêtrière. La Cardiologie. Pentru o intervenţie…

          «De ce intervenţia?», am întrebat-o.

          «Mi s-a descoperit un infarct».

          «Infarct? Ai avut tu aşa ceva? Când, cum? Cum se descopere un infarct?»

          «Ţi-am explicat cum…»

          Şi reexplică, ea o face mult mai limpede decât un doctor – chiar şi decât o învăţătoare de ţară, ca mama:

          «Te iei de mână, te duci la un laborator să faci un examen. O ecografie. îţi dă rezultatele, Dr. Schaan le citeşte – şi te întreabă:

          – Când aţi avut infarctul?»

          «La această simplă întrebare am rămas mută. Interzisă. De piatră».

 

          Stană de sare, ca nevasta lui Lot.

 

          «Ştiam că atunci când ai un infarct – îl simţi. Măcar tu, dacă nu întreaga ta familie».

 

          Nu ştiam că ştiam. Nevasta lui Lot nu are nume.

 

          La profesorul Thomas a fost internată; în urma recomandării doctorului Schaan – urmare a recomandării doctor[iţ]ei Sabourin.               

          «Când am avut eu infarctul?», m-a întrebat, după ce s-a întors de la spital.

          «Când ai avut, ce?», i-am „răspuns”.

          Se uita la mine – eu la ea

                                      asta facem de 33 ani (şi ceva).

 

          Şi, ca de obicei, ia în deşert cuvântul necazului: îl ia peste picior; în glumă – ca să alunge spectrul seriozităţii realităţii cele cumplit de reale.

          «Când am avut eu infarct?», a repetat – şi numaidecât:

«Dar când n-am avut!?»

 

          Aşa am supravieţuit noi doi, peste trei decenii. Ai ei tot trei – milenii.

 

          «Că, slavă Domnului, ocaziile n-au lipsit», a adăugat.

          «Că, din păcate, ocaziile… – aşa se spune, aşa e mai bine de spus», am corectat-o cu grăbire.

          «Aşa să fie: din păcate…», a acceptat, neconvinsă.

 

 

 

          1 ianuarie (tot 2001)

 

          «De ce intervenţia?», am întrebat-o.

          «Mi s-a descoperit un infarct».

          «Infarct? Ai avut tu aşa ceva? Când, cum? Şi cum se descopere un infarct?

 

          După reţeta descoperirii Polul Nord: dai la o parte pătura de pe el – însă numai pentru două secunde: ca nu care cumva să răcească – ăsta a fost un foarte bun banc prost.

 

          Doctorul Schaan citeşte rezultatele ecografiei şi întreabă:

          – Când?

          «Am rămas mută, stană de piatră».

 

          Stană de sare, ca nevasta lui Lot: şi aceea se uitase îndărăt, să vază. Să vază, ea, altfel nu era de trăit – şi, văzînd, a murit – în fine: n-a mai trăit. A vrut să vază, să ştie. Când-unde. Că şi ea e om, a vrut să privească în urmă, să afle: unde-când Dumnezeu?

 

          «Ştiam că atunci când ai un infarct – îl simţi. Măcar tu, dacă nu întreaga ta familie».

 

          Nu ştiam că ştiam. Nevasta lui Lot nu are nume – nu i se dă, în Facere. Nici fetelor-incestelor.

          Iahve nu a îngăduit femeii să privească în urmă, să vadă cum Sodoma şi Gomora sunt arse în foc şi pucioasă (unii adaugă smoala, dar smoala ia foc de la început, abia apoi se adaugă pucioasa – cât cuprinde) –, dar a îndrituit fiicele lui Lot să-l învinoşeze pe bătrân, apoi să se întroloace, pe rând, cu matolitul lor tată.

          Ca să nu le piară spiţa…

 

          De altfel numele fiului fiicei mari: Moab ar însemna în ebraică: „Apă de tată” – adică: lichid sămânţial.

 

          Şi tot nu înţeleg de ce femeia lui Lot a fost pedepsită: fiindcă s-a uitat îndărăt? De asta, nu de alta, doar fusese înştiinţată de îngeri. Bine – dar de ce aşa? Ei, de ce: execuţi, nu discuţi. Iahve nu îngăduie ca tu, muritor, să priveşti înapoi – din grijă faţă de om: să nu te împiedeci şi să cazi, dracului, pe-acolo; sau din grijă de Sine: să nu vezi tu reaua-faptă a Lui, a Domnului, ca distrugerea celor două cetăţi. Şi, consecinţă; întru’mpreunarea tatălui cu fiicele-i.

           Sau poate că Iahve nu permite omului să privească înapoi în trecutu-i… Pentru că…

 

          Nu ştiu pentru că de ce.

          Nici asta – atunci?

          Nu, nu: ocaziile (de infarct) nu ne-au lipsit.

 

(...)

 

Că – orice şi oricât voi fi zis eu, nimica nu s-a petrecut în realitatea românească. Se va fi întâmplat ceva-ceva în irealitatea imaginată de mine, fabricată de mine, pentru nevoile ficţiei.

         

          Concluzie ne-definitivă: degeaba i-am criticat, degeaba i-am urecheat, degeaba i-am arătat cu degetul, i-am interpelat, demascat, injuriat, înjurat – pe dragii mei colegi întru scris-românesc: din această „acţiune” tot eu ies rău, ca cel care a agresat, a nedreptăţit, a făcut rău unor oameni buni; tot ei, bieţii, ies binişor: victime ale veninoaselor mele atacuri, drept care vor primi reparaţii – a, nu pe lumea cealaltă, ci pe asta, pământească.

 

          Concluzie definitivă: degeaba mă zbat, mă contorsionez, (mă) dau din mâini, din argumente (!), din probe (!!!): – nimic nu probează nimic.

          Drept care: inutil să-mi cer dreptul la un infarct.

          Un infarct se merită – domnule!

 

           Paris, 30 aprilie 2001