Paul GOMA

Gherla-Lăteşti, Ed. Curtea Veche

♦ Să nu credem noi, bandiţii că ei, tovarăşii aveau o muncă

uşoară — păzindu-ne… Trebuia să fii bivol cu muşchi de fier şi nervi de

oţel (şi creier de vrabie) ca să rezişti. Hai să nu vorbim de fanatici, pe care

credinţa în partid, în URSS îi ţinea treji… Dar ceilalţi: tot timpul sub

presiune, şi nu doar la slujbă, „în unitate”, cum ziceau ei — şi aveau

dreptate: era militar(izat)ă — ci şi acasă, cu nevasta, cu copiii: grija de

a-şi ascunde meseria, sau măcar isprăvile din schimbul lor faţă de ai lui,

faţă de vecini. Nu era chiar de laudă să fii copil de gardian de închisoare.

Apoi efortul de a păstra cele o mie şi unu secrete de stat: torturarea unuia,

refuzul asistenţei medicale în cazul altuia, moartea unui al treilea… Bine-

bine, toate astea erau „acoperite” de MAI, dar omul se teme: dacă are să

vină clipa în care va fi obligat să răspundă — cum s-a-ntâmplat cu colegul

cutare de la unitatea cutare? Apoi munca propriu zisă… Crezi că-i de

colea să stai opt ore în picioare, pe un coridor friguros, prost luminat,

împuţit?; să păşeşti uşor, de la vizetă la vizetă? Să-i conduci pe bandiţi

la „program”, cu oala de noapte, plină? Iar acolo, la closetul fără uşă, să

nu-i slăbeşti din priviri, să-i supraveghezi pe bandiţi şi când se află pe

vine şi când defecă şi când se şterg şi când îşi trag la loc pantalonii?

Crezi că e uşor pentru un bărbat gardian să „asiste” o femeie-deţinut când

îşi face nevoile — orice s-ar spune: cam ca şi noi, bărbaţii? Şi crezi că e o

plăcere să baţi cu parul nişte fiinţe care abia respiră — de înfometare, de

boală, de vârstă? Să-i cari, însângeraţi, pişaţi, căcaţi — în celulele lor?

Aşa că era justificată prima pentru muncă-grea. Ca dealtfel şi

prima pentru muncă-periculoasă.

♦ Ei, da: munca lor cea plină de riscuri: oricând un deţinut sau

reţinut disperat, ori înnebunit de bătaie putea să-l strângă de gât pe el, pe

apărătorul libertăţilor populare — şi democratice, fireşte; să-i dea cu ceva

în cap (nu cu o scrumieră: cu toatele sunt din aluminiu extrem de uşor -

aşa că cel mai bine eratot cu un scaun!).

Ori, cum se zice că s-ar fi întâmplat la Interne: un arestat a făcut

rost din biroul de anchetă, de o agrafă, a dezdoit-o şi, pentru că era tortu-

rat de supravegherea continuă, l-a pândit pe gardian: când acesta a venit

iar şi şi-a lipit ochiul-de-bou de gaura aceea, i-a băgat…

♦ Ei vezi că prima pentru muncă periculoasă era şi ea

justificată? Îţi dai seama: un oarecare bandit, acolo, şi să-ţi bage ţie,

ditamai securistul, sârma-n ochi?!

♦ Foamea însă nu se poate justifica. Chiar de-ar fi avut acasă

cinşpe copii, opt soacre, şapte cumnate, şase bunici, trei verişoare: un

Băiat-de-la-Secu ar fi avut din ce să-i ţină. Avantajele de apărători

vajnici ai orânduirii nu se reduceau la bani; pe lângă, primeau locuinţă,

membrii familiei beneficiau de slujbe „corăspunzătoare”, aveau acces la

magazine speciale… Nivelul de viaţă al unui simplu şi semianalfabet

sergent de securitate ajungea să fie de cel puţin patru ori mai ridicat decât

al, să zicem, strungarului calificat care fusese, înainte de angajare în

Organ. Dar să mă întorc la bătaie…

♦ De-abia a început. Şi a-nceput cu cele zece-la-cur de la

Tudoran, despre care…

♦ Asta-i o poveste mai delicată… Oamenilor, foştilor puşcăriaşi

le e teamă s-o abordeze. Sigur că între ei discută, la urma urmei, toţi ştiau

lucrul acesta, dar… Dar nu se rosteşte, tare… Explicabil: nici nu apuci

să începi zisa şi te şi trezeşti acuzat de „antisemitism”! Asta şi „legiona-


rule!” funcţionează ca un căluş, ca o bucată de leucoplast lipită pe gură.

Adevărul este că, mai ales în prima perioadă, în Securitate au fost foarte,

foarte mulţi evrei. Bine-nţeles, nu gardieni şi nu filatori mărunţi (pentru

aşa ceva: ţiganii) şi destui de puţini anchetatori de rând. Evreii „lucrau

cu capul „ — expresia fiind consacrată. Ofiţeri politici, „responsabili cu

problema X…”, procurori… O ciudăţenie: majoritatea evreilor din

Securitatea românească era alcătuită din evrei ne-români (şi care de multe

ori nu ştiau româneşte): cei mai mulţi: unguri dar şi evrei ruşi, evrei

polonezi, evrei francezi…

♦ Nu, n-au fost deloc „cumsecade”. Ei spuneau că au dreptate să

fie… intransingenţi. Evident, o crimă este o crimă (acum vorbesc de cele

ale căror victime au fost evreii), iar circumstanţele atenuante nu

atenuează nimic, nici crima nici intenţia de a ucide. Dar, rămânînd aici:

se ştie că, în 30 august 1940 am rămas şi fără Ardealul de Nord, ni-l

luaseră ungurii (tocmai cedasem ruşilor, la 26-28 iunie Basarabia şi

Bucovina de Nord). După război supravieţuitorii lagărelor de concen-

trare, evreii din Ardeal au redevenit cetăţeni români (cum se mai bucura-

seră „marii maghiari”, în 40, că deveniseră cetăţeni unguri!). Numai că

nici zece la sută n-au rămas în oraşele lor din Ardeal, au coborît spre

Bucureşti. Şi nu doar evrei din Ardeal, ci şi din Ungaria, din

Cehoslovacia, la „indicaţia” ruşilor de a face la noi poliţia politică după

modelul NKVD — se vorbeşte de peste o sută de mii, majoritatea evrei.

Indivizi care n-avuseseră niciodată de a face cu România, prin ordin

rusesc au făcut ca al doilea oraş unguresc, după Budapesta, să fie

Bucureştiul. Aici, evreii persecutaţi de nemţi, de unguri, au fost larg

răsplătiţi de români (în fine, de guvernul prosovietic, din România), cu

slujbe grase, cu case, cu… Dar cine îndrăznea să-i cară socoteală: „Bine,

dragă domnule… Spiellmann, dar dumneata, locuitor al Oradei, între

1918 şi 1940 ai suferit cumplit, sufletul dumitale de mare maghiar a fost

umilit, ofensat, îngreţoşat de împuţiţii, bădăranii de valahi care adminis-

trau Ardealul (maghiar de o mie de ani!), iar după Diktat, te-ai bucurat,

ai coborît în stradă, împreună cu Ungurii dumitale, ca să-ţi manifestezi

până la lacrimi bucuria că ai redevenit cetăţean maghiar. Numai că statul

unguresc te-a dat pe mâna nemţilor (după ce te-au chinuit poliţiştii

unguri); aşa ai rămas fără nevastă, fără copii, fără neamuri, fără prieteni,

dumneata singur ai scăpat de la Auschwitz… Şi pe cine te răzbuni

dumneata, acum: pe Ungurii care te-au înşelat şi te-au dat nemţilor? Pe

Nemţii care te-au dat morţii şi ţi-au lichidat familia? E adevărat, noi,

creştinii nu aprobăm legea Talionului, însă nu-ţi putem interzice să fii

setos de răzbunare — dar încă o dată: pe cine te răzbuni? Ai venit în

România, ţară pe care, înainte de ‘40, o detestai. Fii bine venit, ai o mese-

rie, ai să capeţi o cartelă, de lucru o să încercăm să-ţi găsim ceva mai

uşor, pe măsura puterilor. Dar din nou: de ce îi consideri pe români — în

totalitate — vinovaţi de ceea ce ţi-au făcut Ungurii dumitale şi Nemţii? De

ce ai intrat în Securitate şi, acolo, îi rupi în bătaie pe ţăranii din Oltenia,

din Dobrogea, acuzîndu-i că te-au trimis la Auschwitz? De ce-i torturezi

pe preoţi care, se ştie, în numele umanitarismului creştin au făcut ce au

putut ca să ascundă evrei, să-i scape de lagăre, să le faciliteze hârtii de

plecare? De ce? De ce v-aţi înfipt în fruntea bucatelor într-o ţară care nu

v-a fost ostilă (când era obligată să fie), de ce o consideraţi ţară duşmană

pe care voi aţi înfrânt-o, iar acum o pedepsiţi? Ce legătură aveţi voi cu

literatura acestei ţări, cu istoria ei, când voi nu ştiţi măcar limba uzuală a

locuitorilor? Limba voastră maternă e maghiara şi germana şi rusa,

româna vă este străină şi detestată. De ce, în statisticile răspândite în lume

i-aţi trecut la rubrica României pe evreii din Ardealul de Nord, din

Basarabia, din Bucovina (cum i-aţi scos de la rubrica Ungariei pe evreii

exterminaţi de unguri şi de nemţi, dar trecuţi la Voievodina de Nord şi la

Slovacia)?

♦ Nu, eu merg mai departe şi, dacă nu aprob răzbunarea, o

accept la alţii. Însă dacă chiar vrei să te răzbuni cu orice preţ, caută-l pe

vinovat, nu lovi orbeşte, la întâmplare, numai pentru că trebuie să te

răzbuni şi pentru că tu ai fost lovit la întâmplare!

♦ De ce să-mi fie frică? Nu sânt antiiudeu şi asta-mi ajunge.

Adevărul nu este filo-, nici anti-. Eu spun ceea ce cred că este adevărat.

Am stat de vorbă cu evrei-români, cu evrei-unguri, cu evrei-ruşi.

Adevărul, cât îl cunosc, de la ei îl deţin. Asta-i bună: o să mă tem de nişte

isterici — cunosc câţiva din ăştia, atât evrei „militanţi”, cât şi… dimpo-

trivă. Nişte cretini! Tu îl prinzi cu mâna în buzunarul tău, îi spui:

„Hoţule!”, dar el zbiară: „Antisemitule!!”; tu îi atragi atenţia că a rostit

un neadevăr, a produs un citat traficat — el urlă, cu stropi:

„Antisemitule!”…

Ai dreptate, să mă întorc… Să ne întoarcem… în celulă, în

camera de liberare, unde ne întorsesem după cele zece-la-cur încasate de

la Tudoran. Adevărat că mâncasem bătaie pe daiboj, dar bine că — tot pe

daiboj — nu ni se rupseseră oasele (vezi cu cât se mulţumeşte omul?).

Deci, eram chit. Vreau să spun: în regulă. Dar n-am fost…

♦ Cum am fi putut? Deci, după ce ne-am întors de la Tudoran,

cu toate că noi râdeam, Barbu părea satisfăcut. Şi-o fi zis că numai

durerea, emoţiile, spaima (provocată de bătaie) ne împing la o asemenea

veselie — ceea ce nu era departe de adevăr.

Acum Klapka nu-l mai urmărea, nu-l mai ameninţa. Dar el nu

s-a şters de sânge pe bot, a rămas aşa, năclăit.

Ei, şi vine numărul de dimineaţă… Ei şi numai ce apare Goiciu…

(...)

 

După ce m-a scos de la arest (din odaia măturilor!), mi-a întins

iar hârtiile. Nici n-am mişcat.

„Hai, bă… Semnează, dă-o-n pizda mă-si de treabă, de să

mergem acasă — ce, nu vrei să te-ntorci la tine, la Lăteşti?” — ai fi zis că

o viaţă-ntreagă ne trăsesem de brăcinar.

„Nu semnez neadevăruri — minciuna se pedepseşte!”

„Futu-ţi Dumnezeii mă-ti! Futu-ţi Dumnezeii mă-ti! Şi-acu ce

fac, mă?” Livescu era disperat. „M-apuc să scriu din nou? Tot proces-

verbalu’?”

Aşa, exact aşa întrebase tavanul biroului de anchetă al

Ministerului de Interne locotenentul Ţârlea, în decembrie 56- ianuarie 57,

de fiecare dată când, înfrângîndu-mi spaima de bătaie, refuzam să semnez

întrebarearăspunsul muncit de el pe hârtie cu-atâta trudă, cu-atâta-asudă.

 

/LĂTEŞTI/

Livescu mi-a făcut cinstea de a mă acompania până la portiţă.

Ştiam prea bine ce vrea să facă: să-mi tragă un picior în fund.

Aşa a făcut.

M-am ridicat, m-am scuturat de zăpadă şi am pornit la dreapta,

spre Gară. Era aproape miezul nopţii şi comandantul îmi spusese — după

ce semnasem procesul verbal scris aşa cum îl voiam eu: mă duc la Lăteşti

— acum, noaptea — fiindcă dacă mâine dimineaţă, la cinci, miliţianul nu mă

găseşte acasă, puşcăria mă mănâncă! — pentru „părăsire de domiciliu”.

Eram atât de mulţumit de „rezultat”, încât n-am protestat, nici

pentru că mă dădea afară din spital, nici pentru că mă obliga, noaptea,

iarna (noroc că nu ningea, nu viscolea!) s-o iau pe jos, 15 kilometri, până

”acasă”.

Preţul mi se părea cu totul convenabil.

23 februarie

Am ieşit din iarna aceea şifonaţi rău. Nu doar eu, în urma

eşecului cu spitalul, dar aproape toţi deoiştii s-au târît penibil, vreme de

două luni (ianuarie-februarie) mâncînd doar cartofi şi mămăligă (pâinea

fiind inaccesibilă: trebuia adusă de la Feteşti, iar preţul i se dublase).

Singurele două preocupări ale noastre: focul — drept care ne adunasem

câtre trei-patru într-o singură casă, pentru economie de combustibil — şi

deszăpezirea: de cum se lumina de ziuă, după (sau în timpul unui),

viscol, noi, cei mai tineri şi în putere ieşeam din case, adeseori pe

ferestre (o dată prin pod, spărgînd acoperişul) şi cercetam casele

susceptibile întroienirii.

În două rânduri am degajat casa vecinei, Maria Antonescu,

Mareşăleasa. Şi a vecinului vecinei: prinţul Alexandru Şuţu.

Tibi Kiss a găsit „soluţia” lemnelor: salcâmi din liziera Sud —

dealtfel la îndemâna oricui, însă nu oricine avea puterea să taie, să care,

prin zăpada măsurînd pe alocuri trei metri, bucăţile de salcâm verde, greu

ca moartea…

(…)

În sfârşit a venit primăvara şi oamenii a început a-şi face

garduri…

 

28 februarie

A.S. Iar am întrerupt. Din pricină că am făcut gardul…

În Lăteşti, când ne apucăm de făcut garduri, nimic nu ne abate,

nici chiar… două femei, pentru că una mai are ceva şanse.

La noi, la Lăteşti, gardul nu este doar chestia care desparte ceva

de altceva — parcela ta de pământ („ţăruşul”, vorba basarabenilor…) de a

vecinului. Desigur, utilitate tot avea: nu îngăduia găinilor, câinilor să

distrugă cele două straturi cu zarzavat şi mai ales floricelele… Dar un

gard dădea, în primul rând, sentimentul de proprietate; în al doilea, de

securitate: nimeni nu-ţi putea intra în curte şi în grădină — decât pe

poartă, deci pe acolo, pe unde intră-ies oamenii fără intenţii rele. Chiar

miliţienii, chiar ascultătorii la ferestre (se zicea că Postovic asculta cu

stetoscopul peretele din spate al caselor…); însuşi Livescu, dacă avea de

gând să-ţi ardă el o vizită, era obligat să intre pe poartă. Chiar dacă poarta

aceea era alcătuită din doi pari de salcie drept stâlpi şi o închegătură de

despicături de salcâm, salcie, scândură, chiar beţe de floarea soarelui,

schiţînd o portiţă… Ce nu putea fi încuiată. Iar gardul acela n-ar fi rezis-

tat la o lovitură de picior…

Gardul la noi, în Lăteşti (probabil nu doar la noi, dar cum nu

cunoşteam alt sat-nou…) mai semnifica ceva: anunţa, la urma urmei

sărbătorea venirea primăverii! Adică sfârşitul frigului, a foamei, a lipsei

de lucru, a lipsei de veşti şi pachete de-acasă (din cauza drumurilor

impracticabile); începutul… vieţii.

Cu toţii — chiar şi Marino! — îşi descopereau virtuţi de gospodari,

or, în Lăteşti, a fi gospodar însemna înainte de toate: a avea gard! N-am

spus: a repara gardul, pentru că la noi, în Lăteşti, gardurile vechi nu se

reparau, nu se cârpoceau: se făceau din nou.

Tulpinile de floarea soarelui, sârma, parii ce puteau fi refolosiţi se

puneau de-o parte; se numărau snopii de tulpini noi, puse bine de cu

toamnă (şi salvate de la holocaustul iernatului…). Se făcea un calcul:

dacă ajungea pentru lungimea programată a gardului, era bine, se putea

începe gardul, de nu… Începeau „călătoriile de afaceri”, prin sat: se

cumpărau, se împrumutau, se mai furau…

Apoi se începea… gardul:

Parii întăriţi ori îngropaţi din nou; sârma întinsă; se săpa un

şănţuleţ între pari: tulpinile de floarea soarelui trebuiau îngropate cam

de-o palmă, ca să reziste vântului, găinilor. Odată „sârmuită” proprie-

tatea (care, desigur, nu corespundea cu „ţăruşul”, întreaga suprafaţă din

jurul casei, ci doar cea destinată zarzavatului, florilor şi… stropului de

intimitate a proprietăţii private) se putea trece la următoarea operaţiune:

 „împletitul”: fiecare tulpină trebuia fixată de sârma dintre stâlpi, fie cu

sârmă (subţire), fie cu „radiator”: de la groapa de gunoi a atelierului

mecanic al fermei, recuperam elemente de radiator de tractoare,

dezlipeam de pe tub panglica de plumb învârtită în spirală — aceasta era…

 „radiatorul”.

Facerea gardului: o muncă migăloasă, ne-grea — şi pasionantă.

Şi încă: munca asta era pentru plăcerea noastră.

Cei mai săraci, ori mai leneşi — pentru că sârmă se găsea din

belşug la fermă — întindeau între pari o singură sârmă groasă, cam la

înălţimea parului îngropat; „mijlocaşii”: două; maniacii se grozăveau cu

trei! Stratificarea socială continua: săracii fixau tulpinele de sârma

groasă cu „simplă” (era vorba de buclă), mijlocaşii o făceau dublă, iar

chiaburii

text neterminat (scris în februarie 1973)