Iulian CIOCAN

„Realitatea cu amănuntul”, Ed. Cartier, 2009

 

 

Oamenii pe care îi vedem în fiecare zi

 

    Îi vezi în fiecare zi. Dar oare îi cunoşti cu adevărat?”

Aud în fiecare zi această întrebare cînd deschid televizorul. E o sintagmă - îndemn care prefaţează o populară emisiune cu VIP-uri, vedete recente. Mărturisesc că, ori de cîte ori aud această întrebare, sînt în mare dificultate.

    M-a nedumerit mereu felul  în care aici, în Republica Moldova, oamenii devin VIP-uri. În funcţie de ce criterii omul e ridicat la rangul de persoană importantă? Judecînd după selecţia făcută de revistele lucioase, omul foarte important e cel pe care îl vezi în fiecare zi sau care e foarte bogat şi influent. Nu e cam puţin? Zic asta pentru că, de multe ori, vrînd să “cunosc cu adevărat” persoanele pe care le văd zilnic, am fost dezamăgit. Adică nu aflam mare lucru. Doar nişte amănunte biografice plus preferinţele omului important  în ce priveşte distracţia, hainele şi mobilele. Păi, nu-mi este suficient că-i văd în fiecare zi?

    În mod normal, ar trebui să ne întrebăm: în raport cu cine sau cu ce e important VIP-ul? Dacă în raport cu societatea, atunci mi se pare  că un scriitor anonim, care scrie romane şi formulează idei, poate fi mai important decît  un politician cunoscut, care înşiră banalităţi şi prăpăstii. De fapt, eşti important dacă ceea ce faci aduce folos societăţii. Fireşte, sînt importanţi şi politicienii care fac atîtea pentru ţară, şi oamenii de afaceri, care creează locuri de muncă, şi cîntăreţii care ne încîntă cu vocile lor catifelate. Nu neg acest fapt evident. Dar la fel de importanţi sînt şi oamenii reflexivi, cultivaţi, care ne învaţă să avem o atitudine critică faţă de realitate, să ne punem întrebări.

   VIP ar trebui să fie nu doar omul cu voce de priveghetoare sau cu funcţie mare,  nu doar cel care ne amuză sau care ne aminteşte cît de insignifianţi sîntem. VIP ar trebui să fie şi omul cu o ţinută intelectuală aleasă, purtătorul unor valori estetice şi morale, omul care ne provoacă să medităm.

 

 

 

Înmormîntările tranziţiei

 

    Aşa se face că în ultimii 15-17 ani a trebuit să merg la mai multe înmormîntări. Nu ai ce să faci: oamenii sînt muritori. Şi de fiecare dată, uitîndu-mă la chipurile triste, care însoţeau mortul în ultimul lui drum, aveam senzaţia că amărăciunea acelor chipuri  era provocată nu doar de pierderea rudei sau prietenului. Mi se părea că amărăciunea îi copleşise pe cei îndoliaţi mult înaintea înmormîntării. Acum cîteva zile, cînd am fost la înmormîntarea unchiului, un om, cu privirea pierdută în gol, bombăni: “iaca aşa, munceşti ani de zile fără folos, apoi mori într-o clipă…”

    Deunăzi am vorbit cu un cunoscut care şi-a înmormîntat tatăl într-un sat din raionul Donduşeni. Omul mi-a  mărturisit că înmormîntarea părintelui a fost pentru el o mare problemă. Şi nu pentru că nu avea bani. Pusese el deoparte nişte lei pentru zile negre. Însă sosit la casa părintească pentru a-şi lua rămas bun de la tată şi a se ocupa de îngropăciune, a constatat, cu strîngere de inimă, că nu are oameni care să ducă sicriul la groapă şi nici oameni care să sape groapa! Din satul acela mai toţi bărbaţii tineri, puternici, plecaseră să muncească în străinătate. Rămăseseră numai femeile, copiii şi bătrînii. Cu mare greu, după o zi de căutări disperate, a găsit în cele din urmă cunoscutul meu cîţiva flăcăi receptivi.

    Am văzut într-o zi nişte statistici potrivit cărora în ultimii 17 ani mortalitatea a luat proporţii îngrijorătoare. Da, tranziţia nemiloasă nu te cruţă, dacă eşti slab şi nepregătit. Înmormîntări avem cu duiumul. Dar să nu ai cu cine înmormînta aproapele mi se pare un fapt şi mai macabru decît înmormîntarea…

 

 

 

 Patria cenuşie

 

    Am eu un cunoscut, un tarabagiu oarecum descurcăreţ, care luptă ani de zile cu tranziţia nemiloasă. Într-o seară, acest tarabagiu a ieşit la balcon pentru a căuta un lighenaş printre vechiturile îngrămădite acolo şi a aruncat o privire în curte. Era frig şi mîzgă. Oamenii se aciuaseră prin casele lor. Numai un boschetar bărbos scotocea în gunoiul din pubelă. O cioară croncăni trist într-un copac golaş. Blocul de locuinţe de vizavi părea o cazarmă adormită. Totul era cenuşiu, şters, dezolant.

    Dintr-o dată tarabagiul avu o revelaţie. Înţelese brusc de ce îl apucaseră de ochi peisajele Antaliei pe care le văzuse în premieră vara aceasta. Ele nu conţineau cenuşiul. Culorile Turciei erau vii, frapante. Antalia, cu marea ei azurie, cu fructele exotice şi palmierii umbroşi, cu plajele scăldate în lumina orbitoare a soarelui, era fermecătoare! Nu, nu putea Moldova, cu iernile ei lungi, friguroase, să facă faţă Turciei. Şi îl copleşi pe tarabagiu dorul de acel univers paradiziac pe care îl vizitase o singură dată în viaţă.

    Mă gîndesc că mulţi dintre concetăţenii noştri, odată ajunşi în lumile culorilor vii, realizează brusc cît de cenuşie le este patria. Mulţi simt nevoia acută de a reveni în Antalia, Barcelona, Ibiza, Cipru, dacă îi ţine buzunarul, fireşte.  Unii chiar părăsesc patria şi se stabilesc acolo unde clima e blîndă iar vegetaţia – luxuriantă. Alţii suportă cu stoicism cenuşiul patriei, fiind chinuiţi de reverii tropicale.

   Ei bine, din acest punct de vedere sînt un om fericit. Nu am fost niciodată în Turcia, Grecia sau pe Coasta de Azur şi, după toate probabilităţile, nici nu voi putea ajunge vreodată acolo. Nu am contemplat niciodată, uluit, culorile fascinante ale dimensiunilor tropicale. M-am obişnuit cu cenuşiul baştinei într-atît, încît deseori întrezăresc frumuseţea chiar în miezul decorului fad autohton.