Vlad Moldovan, “BLANK”,

Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008

 Vlad Moldovan s-a născut la 9 noiembrie 1981. A absolvit Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Master în filozofie cu dizertaţia De la facticitate la singularitate. În prezent este doctorand cu o teza privind începuturile hermeneuticii în Romantismul german.

 

 

 

                        Începătorul

 

Noaptea, cît e răcoare pe mal

cît televizorul străluce pînă pe terasă

şi se ascund ţiparii în umbra podeţului

Noaptea , cu ceţurile trecătoare prin crengi

lîngă văioaga ascunsă, unde

adulmecă puietul

Oricît chiţăit reverberează – tu

poţi găti ceva pentru că oaspeţii au spus rămînem

şi noaptea asta.

Poate întuneric dar dincolo tu cauţi ardeii în

cămară, cred că te uiţi prin toate plasele

dar nu vizualizez

Am spus că mă plimb şi am rămas mai mult

afară  - să mă gîndesc

la Alecsandri şi la Coşbuc

şi la Goga.

E 2007 şi mă pufneşte rîsul, mă gîndesc

la Vasile la George şi Octavian.

Poştalionul zdrăngăne pe drumul de pietriş

în 2 minute mă înalţ la 5 metri

şi fac pluta

 

 

                        Trunca

 

În capul meu în care toate’s din auzite

am putea avea o casă

            în jurul ei apartamente;

pe acoperişuri smoală, ghivece cu portocali

mooshy-mooshy - grămăjoare de fructe necoapte.

O să îmi intre fumul de ţigară în ochi

în timp ce

te uiţi cum spre plajă se împrăştie senegalezii

cu sacoşele lor vernil.

O să îmi spui că nu vezi absolut nimic după coastă.

 

(Ai lăsat cana pe pervaz -

se aşează

ceva ce dă a lumină)

 

 De la 6 nu mai trec maşini

ştiu asta la fel cum ştiu că

tufele se înmulţesc printre garduri

tinerii se strîng la trepte

imediat vor da  ocoale cu scuterele.

 

Pe coala căzută sub frigider scrie:

„Am ieşit să mă plimb”

şi încă un număr de telefon, o reţetă

de supă o oră

la care ar fi trebuit să se întîmple ceva atît.

 

 

Halflife underneath

 

Mă plimbam mi-au dat în cap

 

 Că sunt epuizat fără să iasă ceva

 norii s-au îndepărtat de o mie  de ori

şi n-am văzut nimic.

 un debil ştia ce se întîmplă

dar i-a fost frică.

 

Am răsfoit prea multe, ca apoi să

Le uit într-o săptămînă, să rămînă

Un fel de praf pe care alunecam înspre nord

După blocurile de 7, printre  mărunţişul nesfîrşit

Aproape de  marele hăţiş inundat, adînc în

Bucuria ghemului fierbinte de sub pămînt.

Acolo unde  doar vreo coropişniţă sau adulmecatul

De sobol mai răscoală frunzele.

 

Ce am auzit şi ce am reţinut:

Cînd vîntul dă din rămureaua ierbii

            De sus în jos

            De jos în sus.

Cînd în jgheab se înnăbuşă funigeii

Cînd partea ieşită mai în afară a dimineţii

Se resoarbe  umezindu-mi buzele.

 

Acum nu mai aduc palma la frunte

Pentru că soarele de care mă apăr

Circulă repede în reţea şi se face ascuns

De ziduri, de fundaţiile de lemn trosnit

De rîpa unei  ploi îndîrjite.

 

Deja am picioarele încurcate într-o ameţeală lină

Ar trebui să scrie exit undeva

Poate dincolo de rădăcinile de scaiete

Acolo unde e doar învelişul şi iar

Învelişul.

 

 „Demn de o mizantropa atentie e faptul ca in atent ganditele, gingas cumpanitele versuri ale lui Vlad Moldovan, interesate exclusiv de „omul concret” al lui Bacovia, se petrece acelasi bizar fenomen ca si in marea poezie americana fascinata (fireste, datorita altor premise) de acelasi om concret: anume, studiat sub lupa enorma a unei luciditati fara defectiune, omul ajunge sa-si piarda umanitatea, asa cum pentru entomolog insecta nu e organism viu, ci ansamblu de mecanisme. Omul din poezia lui Vlad Moldovan o fi un om alcatuit din spatii albe, un om blank, dar albul din care e compus e suma unui intreg spectru. Un blank originand intr-un rogvaiv bine tratat. Se vede treaba ca, pe langa dinastia Vacarestilor, poezia romana are sansa unei alte spite poetice exemplare: aceea a Moldovenilor.” (Radu Vancu)

„Ma simt atras de propozitiile lui Vlad Moldovan ca un copil de minele antipersonal. Sint colorate si misterioase. Fac un fel de povesti, din care insa pastreaza numai carcasa. O poezie pentru oameni destepti, interesati nu atit de naratiune si de imagini in sine, cit mai mult de felul in care creierul opereaza cu naratiuni si imagini. Mult timp dupa ce-ai citit Blank, ti se intimpla sa te trezesti gindindu-te la beculetul verde al unui calculator care a fost uitat deschis intr-unul din texte. Si nu e numai asta, zice si lucruri foarte simpatice, cu accentul ala al lui ardelenesc. Ar trebui sa-l auziti: 2 unguroaice micute la masa cealalta. Fata lor delicata. Ce spun in maghiara? Si daca il cititi cu atentie, o sa-l si auziti. Si pe micutele unguroaice.” (Dan Sociu)