Dumitru CRUDU

 

MĂCEL ÎN GEORGIA

roman

 

                                                                  1.

Fireşte că Angelo ar fi dormit bine-mersi pînă dimineaţă dacă un soldat pepenos nu l-ar fi izbit cu o cizmă lustruită lună în fund, răcnind rabiat stavai scatina(1) şi nu l-ar fi îmbrîncit în mijlocul purcoiului de tineri hămesiţi şi speriaţi. Angelo se sculă, dar nu putea să se dezmeticească unde se află şi ce vrea tipul de la el. Se clătina pe picioare cheaun de somn privindu-i turluliu pe cei vreo treizeci de soldaţi care-i împresuraseră formînd un laţ gros şi impenetrabil în jurul lor aşa încît nimeni dintre ei să nu mai poată fugi. Dar nimeni nici nu se gîndea să fugă, cu atît mai mult Angelo căruia nu-i pica fisa pe ce lume se află şi nu putea înţelege dacă ceea ce se întîmpla cu el se petrecea aievea sau în vis.

 Cînd soldaţii îşi fixaseră kalaşnikovurile în dreptul ochilor şi un ofiţer chelbos şi mătăhălos începu să urle răspicat adin, dva, tri (2), Angelo îşi dădu seama că nimerise în gura tunului, adică într-un mare căcat şi că hahalera zdravănă şi cheală din faţa sa nu era nici un fel de nălucă, ci era un ofiţer sovietic în carne şi oase, pus la ştaif, cu uniforma dichisită şi cu centura scăldată de mănunchiul razelor de lună. Angelo îi apucă instinctiv de mîini pe Enrico şi pe cecenul înalt şi deşirat din stînga sa care îşi înghiţise limba. Palmele cecenului erau transpirate iar lui Enrico îi tremurau degetele şi se uita în gol cu nişte ochi boboşaţi. Nici Angelo nu se simţea prea bine fiindcă, pe neprins de veste, au început să-i clănţănească dinţii şi cînd huiduma urlă agoni (3) îi îngheţă limba şi prinse să dîrdîie din tot corpul de parcă ar fi dat febricitatea peste el. Nu au urmat însă şi împuşcăturile promise.

 Ofiţerul reluă numărătoarea- adin, dva, tri- iar Angelo închise ochii, gîndindu-se cu  groază  că acestea sînt ultimele clipe din viaţa sa. Cînd pricepu treaba asta încercă să şi-o imagineze pe Georgiana goală, fleoaşă şi somnoroasă, dar nu şi-o putea închipui şi basta. Galonatul continua să urle- cetîre, peati, şesti- iar Angelo stătea ţintă, ca pe foc, fără să mai spere că atunci cînd va bate miezul nopţii va mai fi în viaţă. În suflet i se strecură ofidian regretul că nu a băut pînă la fund sticla de vin pe care a cumpărat-o aseară şi că nu şi-a terminat poemul despre motanul Petrache pe care-l începuse acum două zile.

 Mai întîi, i-au amorţit tălpile, apoi pulpele şi coapsele şi pe urmă tot corpul. Nu-şi mai simţea mîinile, nu le mai putea apropia una de alta şi nu le putea mişca. Încercă să-şi pună mîna stîngă pe genunchi şi nu reuşi şi nici mîna dreaptă nu putu s-o ridice la nas ca să-şi şteargă mucii care i se prelingeau din nări, traversînd ţepii viguroşi şi deşi ai musteţii spre abisul gurii sale larg deschise. Tot corpul îi era paralizat, doar ochii îi mai putea mişca, dar şi pe aceştia cu foarte mare greutate. Creierul îi cedase. Nu mai credea că mai e posibilă vreo minune. Gîndul că s-ar putea ca soldaţii să tragă îl scoase din minţi. Se temea că va începe să urle, să latre ca un cîine sau să cotcodocească aşa din senin. Groaza lui Angelo nu mai avea capăt şi nu mai avea nici început şi nici sfîrşit. Totuşi se forţă să se gîndească la viaţa pe care a trăit-o pînă acum şi i se păru complet lipsită de sens. „Bucuriile şi dezamăgirile mele au fost mici şi meschine. Am stricat mîncarea degeaba. Nici măcar un poem ca lumea nu am scris. Ce va rămîne după mine dacă ăştia vor apăsa pe trăgaci?” se întrebă, necăjit, Angelo. „Am trăit mediocru şi am să mor ca un cîine, împuşcat în cap de nişte soldaţi năuci.” I se sfîşiau rărunchii la gîndul că nici măcar nu i-au dat meşii să se apropie vreodată de Georgiana şi să-i vorbească. Angelo se văicără avînd impresia că moartea deja îl strîngea în braţe şi cînd realiză treaba asta pur şi simplu orăcăi neputincios. Lacrimile îi ţîşniră singure din ochi şi i se rostogoleau cu un zgomot asurzitor pe obraji sărind dintr-o zbîrcitură a feţei în alta şi contopindu-se, ulterior, cu mucii care-i curgeau în gură şi pe care Angelo nu-i putea şterge. Plîngea, pentru că era sigur că o să moară şi n-o să-şi mai termine poemul despre motanul Petrache şi n-o s-o vadă niciodată pe Georgiana, după care-i fugeau ochii, goală, completamente goală, fără nimic pe ea. Gradatul continua să zbiere- adin, dva, tri- iar acum Angelo îşi mai dorea doar un singur lucru: să mai mănînce o dată borşul pe care-l făcea mama lui în copilărie. Căută să-şi amintească ce gust şi ce culoare avea. Se opinti să-şi aducă aminte de boabele de fasole care pluteau prin ciorbă şi pe care le pescuia cu lingura şi nu reuşea să şi le aducă în faţa ochilor.

  Cel care-i lipi un picior în fund, îşi proiectă ţeava kalaşnikovului asupra sa. Ochii îi umblau în cap ca mărgelele: erau răi, obraznici şi setoşi de sînge. De unde oare are atîta cruzime în el? gîngîi Angelo în sinea sa, sufocîndu-se. Şi, în definitv, ce i-am făcut ca să tragă în mine? De ce ar trebui să-mi poarte rîcă de vreme ce nici măcar nu ne cunoaştem? Dar ceea ce nici cu curul nu putea bănui Angelo e că şi găliganul suferea ca un cîine, amintindu-şi cum, acum cîteva zile, atunci cînd plecase în permisie acasă,  a găsit-o pe Zoia în pat cu altul. De aceea, vlăjganul nu pe Angelo îl vedea în faţa sa, ci pe tipa aia care i-a pus coarne. Iar dacă ar fi apăsat pe trăgaci, nu pe Angelo l-ar fi secerat din picioare, ci pe individa aia fluşturatică. Da, el pe ea ar fi vrut s-o ia la palme, ca să ştie marcoava aia zvînturatică şi fîşneaţă cum să-l înşele mai mult. De unde să ştie, însă, Angelo că soldatul nu pe el îl vedea în faţă, ci pe Zoia care i-a pus coarne în apartamentul său cu trei camere din Nijnii Novgorod pe care l-a cumpărat înainte să fie mobilizat în armată. Fireşte că soldatul a aruncat-o pe uşă afară, dar problema a rămas. Angelo însă habar nu avea de dramele tînărului încruntat din faţa sa care se masturba în fiecare seară gîndindu-se la cît de ingrată, nerecunoscătoare şi astuţioasă e Zoia. El chiar nu ştia nimic despre tribulaţiile sentimentale ale militarului. Iar dacă ar fi aflat întîmplător că acest soldat foarte dur, de fapt, era un om nefericit în adîncul sufletului său, Angelo nu s-ar fi bucurat nici atunci.

 Soldatul continua să-i sfredelească ochii ca şi cum ar fi vrut să-i golească de viaţă, tot aşa cum vrei să goleşti, cu linguriţa, gălbenuşul unui ou fiert. Soldatul încerca să-l schilăvească privindu-l sau, dacă nu, măcar să-l doboare la pămînt.

 Căutăturile militarului erau sarcastice şi metalice încît, dacă Angelo ar fi ţinut în acele secunde un pahar în mînă, acesta, cu siguranţă că, s-ar fi făcut ţăndări. Dar Angelo nu ţinea nici un pahar în mînă, el îşi ţinea doar răsuflarea nădăjduind din tot sufletul să-i reziste soldatului. Din cap pînă în picioare, îl străbătu o senzaţie neomenească de frig. Un fel de algor îi paraliză creierul. Începu să respire sacadat de parcă ar fi urcat un deal cu un sac de nisip în spate. Angelo încă mai spera să nu se lase învins de soldat şi să-i reziste şi să nu se părbuşească secerat de un glonte invizibil. Înfuntîndu-i privirile, Angelo reuşi să-şi transforme ochii într-o uşă metalică. De aceea, soldatul nu fu în stare să-l răstoarne pe spate.  Totuşi, acesta continua să-l înţepe cu ochii, fiind gata, în orice moment, să tăbărască asupra sa sau să apese pe trăgaci. În cele din urmă, Angelo îşi feri privirile într-o parte, cuprins de o oboseală fără margini.

 Măgăoaia aia pleşcată răcni din nou agoni, dar iarăşi nu urmă nici un fel de împuşcătură şi, brusc, Angelo avu o revelaţie că ceea ce trăia el în acele clipe cînd soldaţii se pregăteau să tragă, dar totuşi nu trăgeau, i se mai întîmplase cu cîteva sute de ani mai înainte lui Dostoivski care descrise în unul din romanele sale exact o scenă similară celei în care se sufoca Angelo. Ofiţerul ăla vultuos şi înţepat urlă din nou agoni şi Angelo căzu în genunchi turuind ca o moară stricată şi scîncind. Se pare că îi zburase balconul şi că înnebunise. Haidamacul nu-l luă în seamă şi continua să urle hachiţos– adin, dva, tri- Angelo însă avu o străfulgerare de luciditate şi îşi dădu seama că nu mai era cu toată apa şi se sperie ca soldaţii să nu-i lege mîinile la spate şi să nu-l bage la bulumaci, într-un salon uriaş, alături de toţi scrîntiţii şi dezaxaţii din Caucaz. Îşi aminiti din nou de mama sa care, într-o bună zi, pur şi simplu înnebunise, cînd realiză că aragazul ei din bucătărie, pe care îl avea de vreo zece ani, mîndria şi fala ei, căci îl cumpărase tocmai din Bălţi, din magazinul universal, şi de atunci funcţiona ireproşabil, un motiv de laudă în plus pentru mama lui, care nu scăpa nici o ocazie să-şi ducă oaspeţii în bucătărie ca să le arate aragazul; se lăuda la toată lumea cît de performant e. Ei bine, bucuria ei se preschimbă într-o bună zi în scîrbă cînd află că acesta nu era nici pe departe un aragaz sovietic, aşa cum credea ea, ci era un aragaz românesc, produs de o uzină din Satu-Mare, din România, iar atunci cînd făcu această descoperire, mamă-sa efectiv o luă razna. Aşa, din pod, prinse să rîdă sau să se ia la harţă cu stîlpii din drum sau cu nişte fiinţe invizibile din ogradă sau îl trezea pe Angelo din somn, poruncindu-i: „Încuie uşa să nu intre baba Clava”. Dar Angelo ştia că baba Clava nu avea cum să vină fiindcă murise acum trei ani, şi el, un copil de şase ani, a apucat-o de mînă şi a dus-o la vrăjitoarea din coada iazului, iar pe drum mama sa se luă în gură cu nepotul babei Vighea, probozindu-l că e bădăran şi nu-i stimează pe oamenii în vîrstă. Atunci mama lui Angelo se întinse pe fundul uscat al iazului şi izbucni în hohote de plîns, aşa cum plîngea şi Angelo acum, iar Angelo o muşcă de mînă şi o împinse prin bezna care acoperise lacul secat spre vrăjitoarea din coada iazului. Mama sa însă nu voia să meargă nicăieri: voia să se rupă din mîinile copilului ei şi s-o apuce spre dealurile din apropiere învăluite în întuneric.

 Angelo se propti în faţa ei şi nu voia s-o lase nicăieri, îi înlănţui picioarele cu mînuţele sale şi o obligă pe mama sa să stea pe loc. Dar Manea nu ştiu de ce credea că a tăbărît asupra ei Ghiţă Postolache, un vecin de-al lor care o bătuse o dată cu picioarele din cauză că a prins un pui în grădina lui. „Eu nu sînt Ghiţă Postolache, mamă, eu sînt fiul tău, sînt Angelo” îi trase Angelo un tighel şi prinse să plîngă. Hohotea pe bune, aşa cum plîngea şi acum, în faţa unui pluton de soldaţi fudui care erau gata să-l împuşte.

 Cînd au ajuns la bătrîna bălţată care făcea şi desfăcea vrăji, cununii, căsătorii, vindeca şi îmbolnăvea oamenii, în funcţie de ceea ce-i cerea clientul, aceasta deja se culcase şi dormea. Luminile erau stinse, iar sforăitul baborniţei se auzea tocmai din drum. Angelo bătu uşor în geam şi bătrîna se trezi imediat de parcă, pînă atunci, nici nu ar fi dormit deloc şi ieşi în ogradă. Cînd îi văzu pe Manea, şi pe copilul ei de şase ani, plini de glod din cap pînă în picioare i-a privit pe rînd, fără să-i întrebe nimic, după care a luat-o pe Manea de mînă şi i-a făcut un semn să intre în casă iar lui Angelo i-a schiţat un alt gest ca să rămînă şi s-o aştepte pe mamă-sa la poartă, cu toate  că afară ploua şi bătrîna ştia asta, dar, oricum, nu l-a invitat să se adăpostească în casă sau măcar sub cerdac, ci l-a lăsat s-o aştepte pe mama sa în ploaie. Cînd bătrîna o apucă pe Manea de mînă şi o împinse în casă, mama sa habar nu avea unde se duce.

 După mai bine de o oră, mama sa a ieşit afară, zîmbitoare şi nu ştiu cum îngrijorată că Angelo era ud leoarcă. Mama sa a ieşit singură, fără a fi urmată de vrăjitoare şi din prima clipă cum a văzut-o Angelo şi-a dat seama că mama sa era perfect sănătoasă  şi habar nu avea de faptul că doar cu vreo jumătate de oră în urmă era nebună de legat încît taică-său şi unchiu-său George propuseseră s-o interneze la Costiujeni.

 Angelo stătea cocîrjat în faţa soldaţilor, care îşi ţineau kalaşnikovurile fuixate asupra lor, privindu-i ponciş. Dar cu cît îşi amintea noi şi noi detalii despre înzdrăvenirea miraculoasă a mamei sale începu să-şi revină el însuşi. Pe neprins de veste, se ridică în picioare, apucîndu-i pe Enrico şi pe cecenul din stînga sa de mîini.

 Amintirile despre mama sa l-au ajutat să-şi recapete luciditatea şi atunci cînd ofiţerul strigă din nou agoni era întreg la minte.

 Dar frica i se înşurubă, din nou, în suflet, cînd îşi aminti că mama sa murise, la un an sau doi după întîmplarea asta şi tatăl său l-a dat la internatul din Bender, unde nu l-a mai vizitat niciodată.

 Ca să-şi alunge teama, încercă, din nou, să şi-o imagineze pe Georgiana goală, fără sutien şi chilot, bînd bere sau votcă întinsă în pat şi nu putu. Deodată, gradatul amuţi. O vreme nu a mai scos nici o vorbă. Soldaţii îi scanau, în tăcere, cu nişte ochi de gheaţă. Apoi ofiţerul iarăşi zbieră, probabil pentru a mia oară- adin, dva, tri- şi Angelo simţi un lichid fierbinte scurgîndu-i-se pe picioare în timp ce tinerii din jurul său cîntau: „„Sad a har cemo suliko?”(4)

 Tam-nisam, începu să sughiţe spre hazul soldaţilor care, cu greu, îşi înăbuşeau hohotele molipsitoare de rîs. Angelo îi privea cu nişte ochi smintiţi şi nu înţelegea ce vor soldaţii de la el şi se gîndea că, de fapt, acum şi-a găsit mantaua cu ei.  

 După ce gradatul reluă numărătoarea ieşindu-şi din piele- adin, dva, tri- tîrîş-grăpiş, Angelo îşi aminti că e în mijlocul unor grevişti cărora li s-a alăturat ieri-seara ca să-şi omoare timpul. Ideea de-a face greva foamei era a lui Enrico. Acesta venise aseară fără vistovoi, cu părul vîlvoi, cu ochii sticlind şi cu un tricolor pe umăr şi îi convinsese, pe Angelo şi pe Che Guevara, să meargă să-i susţină pe studenţii georgieni. Angelo a acceptat din prima, aruncîndu-se cu capul înainte spre uşă. „Şi tu?” l-a întrebat Enrico pe Che Guevara. „Da, fireşte că vin şi eu,” bolmoji Che Guevara, băgînd în el, sub privirile acuzatoare şi încurcate ale prietenilor săi, nişte pulpe fripte, de gîscă. După aia rîgîi satisfăcut şi îi urmă pe Enrico şi pe Angelo, căci, oricum, nu avea nimic mai bun de făcut în seara aceea decît să stea cu degetul în gură. Dar dispăru înainte să apară soldaţii. Cică, s-a dus să se pişe şi nu s-a mai întors.

 Pe cînd se holba la soldaţii uleioşi din faţa sa, Angelo avu o pornire să strige că nu are nici o treabă cu ceea ce se întîmplă, acum, în piaţă. Cine însă l-ar fi luat în serios? Nimeni.

 Scobindu-i cu ochii pe soldaţi, Angelo conştientiză că nici măcar nu ştie prea bine ce vor studenţii şi de ce dracului fac greva foamei.

 Cu toate că zbierase toată noaptea tot felul de sloganuri, gen - Tavisupali Sacartveli(5)- în unison cu restul lumii, habar nu avea ce strigase. Fiindcă toate erau în georgiană, o limbă pe care Angelo aproape că n-o ştia deloc. Dar nici să-i întrebe nu îndrăzni. Ar fi fost mai mult decît jenant.

 Ascultînd încordat glasul metalic şi trufaş al gradatului care zbiera răguşit pentru a nu ştiu cîta oară adin, dva, tri, cetîre, Angelo pierdu şirul numărătorii şi al timpului şi i se păru că între două cifre scandate de ofiţer se scurseseră cîteva ore şi nu cîteva minute şi că demult ar fi trebuit să se facă dimineaţă şi se mira de ce nu mai vin o dată şi o dată zorii, dar primele raze ale soarelui amarant întîrziau să răsară.

 Deodată, ofiţerul sur la cap urlă cu o voce zdrenţuită şi ţîfnoasă agoni. De data aceasta, într-adevăr, se auziră şi împuşcăturile. Angelo se trezi la pămînt. Tot la pămînt se prăvăli Enrico. Căzu secerat şi cecenul din stînga sa care fonfăia fără oprire. Ofiţerul, trecut probabil de cincizeci sau de de şaizeci de ani, răcni din nou cu un glas fioros şi hărtănit agoni şi soldaţii au tras din nou. Dar, din nou, au împuşcat în aer. O cioară ciuruită de gloanţe îl pocni pe Angelo în moalele capului împroşcîndu-l cu un lichid roşu care-i aminti de soarta unei alte ciori ucisă de soldaţii sovietici într-un parc din Chişinău unde, de asemenea, făcuse greva foamei acum vreo doi ani în urmă, protestînd contra politicii antinaţionale promovate de partidul comunist. O, cît de asemănătoare erau destinele celor două ciori din Chişinău şi din Tbilisi, ambele au fost împuşcate de militarii sovietici decişi să-i îngenuncheze pe toţi cei care care croncăneau contra Uniunii Sovietice, se gîndi Angelo, dar acest adagiu de neuitat îi fu alungat din minte de vocile fioroase ale militarilor. „Bă, zuzilor, dacă n- o futeţi de aici într-o jumătate de oră, o să vă găurim şi vouă tărtăcuţele” i-au atenţionat soldaţii, după care s-au urcat hăhăind într-un camion, dispărînd pe bulevardul Rustaveli, iar din copaci s-au mai prăbuşit cîteva ciori ciuruite de gloanţe. Pe una dintre tipe o apucară istericalele, iar Angelo încerca cu disperare să-şi dea seama dacă mai trăieşte sau nu. I se părea că nu, dar pe urmă avu impresia că, rînjind, soldaţii îl spărgeau cu picioarele. De aceea, ţipa ca din gură de şarpe. Se calmă abia cînd una dintre fete îi turnă o sticlă de votcă în gură. Abia atunci îşi dădu seama că e viu. Înşfăcă sticla şi nu o mai lăsă din mîini decît cînd o goli. O sparse de asfalt, jubilînd că gloanţele vîjîiseră pe deasupra sa. Enrico mătăhăia din cap fără oprire, iar cecenul albise. Era complet cărunt şi nu ştiu de ce îi amintea de Dostoievski şi de nu ştiu ce roman al acestuia. Brusc, Enrico şi Angelo s-au înşfăcat de mîini şi, cu toate că picioarele le erau moi, au luat-o la sănătoasa şi nu s-au oprit din alergat decît cînd au ajuns pe o terasă pustie unde s-au apucat, serios, de băut, fără a schimba nici un cuvînt între ei. Ceilalţi tineri însă au rămas în piaţă, iar printre ei era şi cecenul cărunt. În păr cîntau Sad a har cemo Suliko? şi strigau, îndîrjiţi: „Tavisupali Sacartvelo! Tavisupali Sacartvelo!””