Gherman Sadulaev

Eu, cecenul

 

Traducere din limba rusă de Alexandru Vakulovski,

în curs de apariţie la Editura Cartier

Cu o rândunică nu se face primăvară

 

Narațiune fracturată

(fragment)

Gherman Sadulaev s-a născut în 1973 în satul Șali, RSSA Ceceno-Ingușă. A absolvit Facultatea de Drept a Universității de Stat din Sankt-Petersburg. Locuiește în Sankt-Petersburg.

Gherman Sadulaev este un autor deosebit, foarte drag mie, mai ales prin curajul său și tematicile pe care le abordează. A avut curajul să scrie o carte cu titlul Eu, cecenul într-o perioadă tulbure, înfruntând discursul oficial al puterii de la Kremlin, ca mai târziu să-l confrunte pe liderul cecen, Kadârov. E un gânditor care merge împotriva curentului, declarându-se un scriitor al „proletariatului de birou” (ofisnâi proletariat). Cu Gherman e o plăcere să te revezi și să discuți”.

Vasile Ernu

 

„Dacă vrei să fii la curent cu literatura rusă contemporană, nu ai voie să-l ocolești pe Gherman Sadulaev, controversatul scriitor cecen de limbă rusă. În curând la Cartier va apărea Eu, cecenul - probabil cel mai cunoscut volum al lui Sadulaev. Traducându-l m-am bucurat, am transpirat, m-am enervat, m-am oripilat, m-am speriat, m-am întristat, m-am desfătat și lista poate continua. Aștept s-o citiți și să vorbim despre ea”.

Alexandru Vakulovski

 

 

5

 

E greu să fii cecen. Dacă ești cecen – trebuie să-ți hrănești și să-ți culci dușmanul, care ți-a bătut la ușă ca prieten, trebuie să mori fără să te gândești la cinstea fetei, trebuie să ucizi... prin vendetă, înfigându-i pumnalul în piept, pentru că niciodată nu vei putea împușca în spate, trebuie să-i dai ultima bucățică de pâine prietenului, trebuie să te ridici, să ieși din mașină, ca să saluți bătrânul ce trece pe jos, niciodată nu trebuie să fugi, chiar dacă dușmanii tăi sunt mii și n-ai nici o șansă la victorie, oricum trebuie să intri în luptă. Nu poți să plângi, orice s-ar întâmpla. Chiar dacă femeile iubite pleacă, chiar dacă sărăcia îți distruge casa, chiar dacă în mâinile tale tovarășii sunt plini de sânge, nu poți plânge, dacă ești cecen, dacă ești bărbat. Doar o dată, doar o singură dată în viață poți plânge: când moare mama.

 

Chiar la începutul războiului, sora mai mare, care locuia în Novorossiisk, le-a cumpărat părinților un apartament și i-a rugat să vină. Părinții nu voiau, ei tot credeau că războiul nu va ţine mult, e o greșeală strașnică, o neînțelegere, în curând toate se vor termina, nu voiau să părăsească locurile natale. Ei veneau în vizită la soră, se uitau la televizor și iarăși credeau, când auzeau pe ecran că luptele s-au terminat și se întorceau acasă neținând cont de rugămințile ei. Așa s-a întâmplat de câteva ori, până când, în sfârșit, părinții s-au hotărât să rămână. Și ei s-au mutat, iar în Șali a rămas cealaltă soră a noastră, Zarema. Zarema se căsătorise și refuza categoric să se mute.

 

După o viață lungă și grea, după războiul groaznic, mama și tata au trăit în Novorossiisk trei ani, care au fost cei mai fericiți din viața lor. Înainte de asta tot timpul ceva îi încurca, îi încurca să fie pur și simplu împreună. La început serviciul, bețiile de lucru ale tatălui, oaspeții, certurile între rude. Apoi pușcăria. Și războiul. Dar atunci toate au trecut. Mama deja era oarbă, era grav bolnavă, ce fel de fericire să fie? Dar a fost. Ziua întreagă tata era alături de mama, vorbeau, deja nu se mai grăbeau nicăieri. În fiecare seară el o lua la braț și se plimbau prin curtea întunecată, îndelung, mai ales vara, când sudul te îmbată cu mirosurile, îți amețește capul de căldură. Și toți vecinii se uitau la ei cu invidie luminoasă, la perechea îndrăgostită care au trăit împreună mai mult de treizeci de ani.

 

Când au rănit-o pe Zarema, starea mamei s-a înrăutățit brusc. Acea rachetă a apropiat moartea, ea le-a luat câțiva ani din viaţă, câțiva ani de fericire adevărată pentru tatăl și mama mea.

 

Peste un an Zarema se simțea mai bine, aproape că au făcut-o bine, iar mama... Sora mai mare m-a sunat și noi am zburat din Petersburg în aceeași zi. Când am ajuns la apartament, mama era încă vie, sau... nu știu. Oare ne auzea, înțelegea că suntem lângă ea, oare simțea că o țineam de mână? Mama a fost în comă toată noaptea. Dimineața s-a liniștit.

 

În casă au acoperit oglinzile, așa că nu mă vedeam. Sora s-a uitat la mine și a spus: ai tâmplele cărunte. Am încărunțit într-o singură noapte.

 

Eu mi-am terminat lacrimile. Doar o dată în viață poate plânge un bărbat, și atunci își termină toate lacrimile, pentru toată viața, pentru tot ce a fost și pentru tot ce va fi în continuare.

 

Dimineața am ieșit pe stradă și m-am uitat la lume. Simțind un gol ușor, răsunător. Nu mai aveam frică. Din acea dimineață nu mi-a mai fost frică. Nu se va mai întâmpla nimic rău. Totul deja s-a întâmplat. Nu vor mai fi lacrimi. Eu niciodată n-o să mai plâng.

 

 

9

 

Probabil că ele mor, rândunicile. Majoritatea dintre ele se sting în zbor. Dacă din două generații scoase vara sub acoperiș va rămâne măcar o singură pasăre, ea din memorie se va întoarce la casa unde s-a născut și-și va renova cuibul, iar câteodată și-l face din nou.

 

Dar noi nu vedem rândunicile moarte. Pentru noi rândunicile sunt nemuritoare. Și acea rândunică venită primăvara asta e aceeași care a venit și cealaltă primăvară, e rândunica ce vine întotdeauna.

 

Rândunicile sunt sufletele strămoșilor. Mama mea nu va muri niciodată, ea va deveni rândunică, ea va zbura la mine dintr-o țară îndepărtată, peste mări și munți, ea va fi un înger ce mă va supraveghea din ceruri, dar de aproape, foarte aproape, nu mai departe de streașina de deasupra pragului casei mele. Ce văd îngerii când sunt departe, după nori?

 

Și când mor copiii mici, ei se transformă direct în rândunici.

 

 

27

 

Casele mari deasupra străzilor înguste din Petersburg sunt ca stâncile deasupra râulețelor. În stânci - peșteri minuscule, în ele trăiesc oamenii, târându-și în ele mobilă și electrocasnice. Ca rândunicile de apă. Și oamenii sunt ca rândunicile. Poate din cauză că aici toți au murit demult, pur și simplu au uitat să le spună asta.

 

Rândunici adevărate aici nu-s. Încoace niciodată nu zboară rândunici adevărate. Uneori mă gândesc: cum putem noi să ne construim casa aici, să aprindem căminul? Oricum în locurile acestea niciodată nu vor veni rândunicile.

 

Sunt nebun, voi oare încă nu v-ați dat seama? Doar un nebun se poate gândi atâta la rândunici. Uneori mă gândesc că și eu sunt o rândunică. Poate pentru că și eu am murit demult.

 

Și munții. Nimeni nu se va gândi atâta la munți.

 

În 16 ani eu am trăit în 12 orașe. De două ori m-am căsătorit, dar până în ziua de azi sunt o pasăre singuratică, ruptă de stol, e așa de ușor să te rupi de stol, când și stolul și-a pierdut drumul pe cer. Mi s-a născut o fiică, i-am dat un nume pe care l-a purtat mama mea. Acest nume e Vera. Dar în mine nu a mai rămas credință. Și o văd din ce în ce mai rar, de multe ori doar în fotografii. Și iar nu pot adormi noaptea, și inima se strânge cu tristețe și durere, pentru că eu aproape că nu văd cum crește fiica mea. O să înțelegeți asta, chiar și oamenii nebuni sunt doar oameni.

 

Iar și iar, de ce nimic nu se poate înfăptui?

 

Poate că undeva în munții îndepărtați, un obuz zăpăcit mi-a distrus turnul neamului. Și neamul meu este condamnat la despărțire și căutare până eu nu voi găsi acel loc, până nu voi strânge, nu voi așeza pietrele seculare. Măcar din argilă albă să-mi construiesc turnul meu!

 

 

34

 

Nu trebuia să ucidem vacile. Vaca e mama omului, doar ea îl hrănește pe el cu propriul lapte. Omul are șapte mame: acea care îl poartă în burtă, pământul, țara, cine-l alăptează, vaca, rândunica și oricare femeie, de pieptul căreia bărbatul își atinge buzele. După obiceiurile cecene, dacă bărbatul se atinge cu buzele de pieptul unei femei, ea îi devine mamă.

 

Noi suntem renegații, am încălcat legea. Noi violăm pământul, ucidem vacile, noi ne culcăm cu femei blonde, mângâindu-le pieptul cu buzele. Din cauza asta cerul a căzut peste noi. În Rusia cerul e gol, îndepărtat, lui i-e indiferent ce fac oamenii. Cerul de deasupra Ceceniei e mai dens ca oțelul, e aproape, e zgâriat de vârfurile munților. Și el a căzut peste noi, pentru că noi am încălcat legea.

 

 

Nu, eu nu am participat la asta. Eu sunt singurul care n-a participat la asta. Cu un an înaintea uciderii în masă a vacilor am încetat să mănânc orice fel de carne. Eu vedeam moartea, simțeam cât e de aproape și de greu cerul. Doar ați înțeles deja, am fost nebun. Nu mâncam carne, mi-era frică de cer, am plecat în orașul mare, ca să nu mă întorc acolo unde el va cădea. Dar degeaba am fugit, degeaba. Bărbatul moare o singură dată și doar fricoșii mor în fiecare minut. Când a căzut cerul, cioburile lui s-au împrăștiat în toată lumea, ele s-au înfipt și în inima mea și acum nu mai știu, trăiesc sau am murit acolo, pe câmp, unde cândva pășteau vacile și băieții alergau după mingea terfelită.