Mihail VAKULOVSKI

 

Suprema mîndrie a vulturului faţă de cioară

 

„Dacă viaţa e poezie, moartea-i titlul ei”

 

Marius Oprea e un poet special, care nu scrie poezie pentru a o publica, pentru el poezia fiind ceva intim, despre sine („Stau în mijlocul cuvintelor între pahare şi / încet încet fac poezia. Vreau să scriu despre mine. / O livadă după grindină. / Despre omul acesta îmbătrînit”), doar pentru prieteni. „Gestul de a publica un volum de poezii l-am privit mai degrabă ca pe un gest intim, destinat prietenilor, destinat mie însumi. Drept să spun, sînt rezervat în ceea ce priveşte, eu ştiu, funcţia socială a poeziei, cel puţin în momentul de faţă”, îmi spune Marius în interviul din care publică şi pe coperta a IV-a, fragment din răspunsul la întrebarea despre poezia care ţine de foame: „Să scrii o poezie care ţine de foame este, să spun aşa, practic imposibil. Este un vis atît de greu de realizat, un vis pe care atunci cînd poezia îl va atinge vom trăi cumva într-o lume poate asemănătoare celei descrise de Tomaso Companella în "Cetatea Soarelui", acolo unde poeţii şi intelectualii sînt, să spun aşa, vîrful şi modelul întregii societăţi. Or, şi în momentul de faţă, ca şi înainte de 1989, şi nu numai în România, ci peste tot în lume, sîntem departe de aşa ceva. Poeţii nu doar că sînt o elită a lumii în care trăim, ci sînt priviţi ca un soi de excrescenţă inutilă, ca un fel de apendice al lumii”. Tocmai de aceea Marius scrie rar poezie, dar cînd scrie – îi transmite poeziei energia, puterea („Cine nu vede puterea e orb. / Cine o ascultă e surd”), curajul, eroismul, frica, dragostea adevărată („Dragostea faţă de părinţi este egală cu teama în faţa morţii”) stările sale şi chiar pauzele sale de respiraţie. Deşi e o carte originală de poezie, în „America! America!” Marius Oprea salvează şi texte mai vechi, din celelalte cărţi de poezie, „Pauza de respiraţie” şi „Solo de tamburină”. Textele noi au alcătuit volumaşul underground „Oprea, eroul”, pe care l-au citit însă doar prietenii cei mai apropiaţi ai eroului Marius Oprea, o cărţulie foarte rară, cu litere foarte mici, ca nişte furnici care se mişcă de la „Oprea, eroul” (titlu) la „Oprea (eroul)” (autograf). Faţă de „Oprea, eroul”, „America! America!” are un CD audio care trebuie ascultat - în maşină, acasă sau la serviciu, într-o pauză de respiraţie... Dar recomand mai întîi să citiţi cartea, altfel nu ştiu dac-o să simţiţi la lectură nostalgia şi căldura poeziei lui Marius Oprea, care parcă dispar la lectura grăbită cu vocea sa super cizelată la radioul unde şi-a încercat multă vreme puterea („puterea ta sînt cuvintele tale”). „America! America!”, poemul care dă titlu cărţii, e un vis al eului poetic („America mea, dorinţa fierbinte de a avea o femeie, / acolo, pe o saltea, / sub un deal tot timpul verde şi plin de păpădii”), o înjurătură a bunicului („futu-i America mă-sii”) şi o fată, care „tresălta uşor / sub apăsarea mea nepricepută, spunându-mi: / Iubitule, mă dor sînii”. America e poezia, personaj foarte important pentru Marius Oprea, înlocuiţi „America” cu „poezia” şi vă veţi convinge. Tocmai de aceea scriitorul visează să scrie o poezie care să ţină de foame. Deocamdată scrie o poezie foarte exactă şi foarte frumoasă: „În oraş e linişte. / E linişte în mine. / O inimă bate în cer” („Despre tristeţe”). Marius Oprea e un poet care a descoperit demult „ce e mai important: să scrii pentru oameni sau să trăieşti între oameni”, chiar dacă nu vrea să recunoască asta.

 

Marius Oprea, „America! America!” (poezie), Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008