Nouă vieţi într-o mie de pagini. Şi va urma

de Veronica D. NICULESCU

 

 Sunt fericită să primesc, cu dedicaţie din partea autorului, “o carte cât o viaţă”. “Opere I. Julien Ospitalierul” şi “Opere II. Submarinul erotic”, de Emil Brumaru, proaspăt apărute la Editura Polirom. Sunt, iată, nu una, ci două cărţi. Dar vieţi, câte vieţi să fie înăntrul copertelor albe, într-o mie de pagini?

Despre viaţa adevărată a poetului ne vorbeşte el însuşi, într-o autobiografie seducătoare, scrisă însă la persoana a treia, cu detaşare şi umor; un adevărat roman concentrat în unsprezece pagini. Dincolo de aceasta urmează viaţa “de hârtie”, opera poetică – iar aici, în cele o mie de pagini cât însumează volumele, îţi vine greu să crezi că nu e vorba de nouă magice vieţi, ca ale motanului Scămoşilă. Ca un dar neaşteptat, paginile conţin manuscrise în facsimil şi desene ale autorului, unele făcute pe când avea doar 19 ani.

Dar să începem cu începutul. Cronologia ne poartă de la naşterea lui Emil Brumaru, în 1939, în Basarabia, ne plimbă prin vacanţele de la Curtea de Argeş – unde copilul de cinci ani se îndrăgosteşte de bila roşie de biliard – apoi îl vedem pe micul Emil plângând când mama nu îi aduce de la Iaşi sacul cu cărţi promis. Presărată cu consemnarea unor “evenimente” precum “Este atacat şi trântit la pământ, în drum spre şcoală, de curcanul doamnei Manolache”, autobiografia din anii copilăriei este absolut fermecătoare.

În 1957, Emil Brumaru îşi arde manuscrisele, după o ceartă cu mama; va rescrie din memorie. Din 1966, când îşi cumpără la Dolhasca o maşină de scris şi debutează în “Luceafărul”, încep să apară în viaţa poetului figurile care l-au sprijinit şi influenţat: Adi Cusin, Leonid Dimov – “care îl declară pe loc oniric” – Mircea Ivănescu, Ştefan Bănulescu, Florin Mugur sau Lucian Raicu.

Încântător un moment consemnat în 1971 - tatăl scriitorului îşi notează pe o coală: “Azi, 18 ianuarie 1971, ora 8 şi 25, au fost recitate la radio, la Momentul poetic, de către actorul Ion Caramitru, patru poezii de Emil Brumaru…”.

Dincolo de această cronologie desfăşurată din 1939 până în 2008, încep cele nouă vieţi de poet. Sunt reunite poezii din volume precum “Versuri”, “Detectivul Arthur”, “Julien Ospitalierul” sau “Cântece naïve”, până la mai recentele “Submarinul erotic”, “Infernala comedie”, “Cântece de adolescent” sau “Ne logodim cu un inel de iarbă” (carte-obiect de artă, apărută în 2008 într-un tiraj restrâns), dar şi numeroase poeme din periodice.

Primul volum are o prefaţă semnată de Alex. Ştefănescu, începută sub forma unei confesiuni din 1970, când criticul ce încă nu terminase facultatea a deschis o carte ce purta un nume atât de frumos, încât părea confecţionat – Emil Brumaru – iar înăuntru a citit: “Fecioarele se încurcau în gene, / Motanii se frecau de damigene/ Şi ne era la toţi atât de lene.”

La început de secol 21, „...poetul trăieşte într-o lume preindustrială. Circulă cu diligenţa sau cu dirijabilul, ascultă muzică la gramofon, bea apă din cişmea, mănâncă dulceaţă de trandafiri, se îmbracă în haine de borangic”, spune Alex. Ştefănescu despre poetul care „ne recucereşte cu fiecare nou text”.

Emil Brumaru este cel de-a patrulea scriitor român publicat în noua serie de „Opere” a Editurii Polirom, după Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian şi Radu Cosaşu. Volumele sale vor fi urmate de încă unul sau două, cuprinzând de această dată proză, eseuri, corespondenţă.

 

Foto: Coperte Brumaru