Vladimir BULAT

Poliglotism şi sensuri

Daniel Ştein, traducătorul este ultimul roman al Ludmilei Uliţkaia (2006), o scriitoare care a început să fie citită şi apreciată în România, mai multe cărţi deja i-au apărut la o editură bucureşteană. Ăsta este un roman atipic pentru această scriitoare, pentru că adună mărturii şi scrisori, note de jurnal despre un personaj concret, Daniel Rufaisen, polonez şi evreu prin naştere, ajuns printr-un şiretlic (afirmându-se ca jumătate polonez, jumătate german) traducător în Gestapo, de unde reuşea să obţină informaţii spre a salva vieţi de evrei de la moarte, care e salvat el însuşi în ultimul moment de un maior german(!), ajuns apoi să se convertească la catolicism şi să devină monah carmelit la Ierusalim, şi mai presus de orice - a creat în jurul său o comunitate transfrontalieră, cu oameni care trăiau (unii mai trăiesc încă) în Bielorusia, Polonia, Israel, SUA, Rusia) şi care îşi pun foarte serios problema credinţei în epoca contemporană. Slujea în ivrit, limba străveche a evreilor de dinainte de propovăduirile Apostolilor. Romanul e lung (peste 700 de pagini), aparent fără o tramă narativă, înşiruie lungi disertaţii sub formă de scrisori, file de jurnal, amintiri ale celor care l-au cunoscut personal pe Daniel Rufaisen, "rebotezat" de Uliţkaia cu numele de Ştein, căci şi în limba evreilor şi cea a germanilor, "Stein" înseamnă "piatră", făcându-se aluzie la căutarea eternă a "pietrei filozofale". Or, "traducătorul" în accepţiunea vechilor evrei era cel care vorbea în multe limbi, iar acest sens se regăseşte şi în motto-ul romanului:

"Mulţumesc Dumnezeului meu că vorbesc în mai multe limbi decât voi toţi. Dar în biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină" (1 Corinteni, 14. 18-19). 

Esenţa acestei scrieri o găsim în următorul fragment, pe care-l traduc în premieră în româneşte. Cu siguranţă că romanul Daniel Ştein, traducătorul  va apărea integral la noi, căci ridică nişte probleme esenţiale pentru vremurile noastre.

"Daniel lucrează foarte mult. Acum, că are un colţ al său în biserică, rămâne până mai târziu acolo. Face traduceri din Noul Legământ şi din alte texte, transpunându-le din greceşte în ivrit. Aceste traduceri există de multă vreme, dar, crede Daniel, ele abundă de inexactităţi şi de erori. L-am întrebat cândva câte limbi cunoaşte. Mi-a răspuns că ştie bine doar trei - poloneza, germana şi ivrit. Iar pe celelalte pe care le vorbeşte - le stăpâneşte foarte prost. Dar nu este deloc aşa: face ghidaje pentru grupurile de turişti în: italiană, spaniolă, greacă, franceză, engleză, română, a vorbit faţă de mine cu cehi, bulgari şi arabi, pre limba lor. Iar faptul că toată viaţa lui a slujit în latină e de la sine înţeles. Mie mi se pare că el posedă acel dar al vorbirii în limbi, care a fost coborât asupra Apostolilor. Ce-i drept, manualele de învăţare a acestora totuşi se pot vedea la el pe poliţă. De unde reiese că ceva i-a fost dat de la Dumnezeu, iar ceva a şi deprins el însuşi! Când a reuşit să înveţe toate aceste limbi? L-am întrebat şi iată ce mi-a răspuns: 
- Îţi aminteşti de Cincizecime? - şi a râs.
De bună seamă că-mi amintesc de acest pasaj din Faptele Apostolilor, când limbile de foc au coborât asupra Apostolilor, iar ei au început să vorbească în graiuri felurite, iar străinii cu toţii şi-au auzit limbile materne. Iar Daniel parcă trăieşte continuu cu această flacără. 
Tot adevărat este că atunci când era programat să ne viziteze un grup de români, i-am cumpărat un manual de învăţare a românei; l-a ţinut două săptămâni la sine pe masă, iar serile îl lua în dormitor. 
- E foarte folositor să-ţi pui manualul sub pernă - dimineaţa te trezeşti, iar lecţiile sunt deja însuşite... - iată ce mi-a spus.
Privindu-l, chiar începi să înţelegi că nu limba e esenţială, ci important este acel adaos care se află în spatele limbii. Întrevăd aici o oarecare contradicţie, dacă tot nu are relevanţă în ce limbă slujeşti, la ce bun să consumi atâtea energii să traduci totul în ivrit? Fac în permanenţă copii noi după slujbe în diferite limbi, pentru că el consideră important să se înţeleagă fiecare cuvânt. Mai pot spune că întrevăd contradicţii în unele păreri de-ale sale. Uneori spune una, alteori - susţine altceva şi chiar nu reuşesc să ţin pasul după el." (Partea a II-a, cap. 26. 1969, Haifa. Din Jurnalul Hildei).