Alexandru VAKULOVSKI

Nevoile speciale ale lui Dan Sociu

 

Nevoi speciale, (deja) al doilea roman al lui Dan Sociu - este un volum scris cu tehnicile jurnalului şi ale memoriilor. Diferenţa majoră e că Nevoi speciale este scris la pers. a III-a, cu foarte-foarte puţine fraze la pers. I-a, aşa cum se obişnuieşte să-ţi scrii jurnalul.

 Personajul principal e Dan, pe care ca şi cititor eşti tentat să-l suprapui 100 % cu autorul – Dan Sociu, astfel că alegerea persoanei a III-a pentru naraţiune a fost mai mult decât potrivită. Nevoi speciale are ca spaţiu reşedinţa din Stuttgart de la Akademie Schloss Solitude, unde Dan Sociu a avut o bursă de creaţie. Astfel, majoritatea personajelor din roman sunt artişti străini, dar şi români. Artiştii sunt văzuţi ca nişte nebuni simpatici, care fac doar lucruri inutile. Sunt nişte creatori de minciuni frumoase, care nu-s prea tare interesaţi de adevăr. Dan Sociu alege pers. a III-a pentru naraţiune, probabil pentru că la pers. I-a cele povestite ar fi părut patetice. La Stuttgart Dan ajunge datorită lui Mircea (Cărtărescu), care îl întreabă într-un bar din Bucureşti dacă n-ar vrea o bursă în Germania. Mircea îi aminteşte lui Dan de tatăl său, căruia la sfârşitul vieţii mama îi arăta chiloţii plini de sânge, ca să-l enerveze şi să-i arate cât de neputincios este.

 Dan e un personaj care renunţă la tot. La început este obligat să renunţe din cauza unei boli, apoi renunţă de bunăvoie. Prima renunţare majoră e alcoolul, urmat şi de fumat. Odată cu renunţarea la alcool, toată viaţa anterioară a lui Dan i se pare construită sub influenţa băuturii. Iubitele, prietenii, poeziile scrise prin baruri – toate au apărut în viaţa lui datorită sau din cauza alcoolului.

 După renunţarea la propria ţară şi după un sex în trei, Dan renunţă şi la iubită. El hotărăşte să rămână într-o singurătate masochistă, în care lucrurile mici sunt amplificate de fumul jointurilor. Pentru că drogurile sunt cam tot ce îi rămâne lui Dan. Singura lui frică e să nu-i revină dependenţa la nicotină, din cauza tutunului din iarbă.

 Un alt subiect al romanului e moartea. Dan a crescut în Botoşani, orăşelul lui Eminescu. Astfel, Eminescu i-a fost o umbră care tot timpul l-a urmărit. Dan a crezut până la 30 de ani că trebuie să mori tânăr ca să fii un poet bun. Astfel, la 30 de ani el este într-un fel ca şi mort, renunţând (aproape) la toate plăcerile exterioare şi devenind o „persoană cu nevoi speciale”.

 Nu trebuie să mai adaug că romanul e plin de descrieri ale scriitorilor din Iaşi şi Bucureşti. Descrieri amuzante, ceea ce contrabalansează tristeţea transmisă de text. Deşi chiar şi tristeţile, decepţiile sunt luate la mişto, nimic parcă nu ar fi prea „pe bune” în Nevoi speciale.

 Romanul e construit din şapte părţi, plus o parte mai onirică, mai “literară”, la sfârşit, ca un fel de bonus. Părerea mea e că acest bonus şi-ar fi avut locul undeva mai în interiorul romanului, nu la sfârşit, unde pare cumva lipit artificial.

 Într-un singur an, Dan Sociu ne-a demonstrat că e un prozator autentic, nu „doar” un poet. Şi romanul lui a venit la timp, în literatura noastră „cu nevoi speciale”.