Corin Braga

Luiza Textoris

Polirom, 2012

 

Medicul luă oglinda cu ramă de pe pat, îi aruncă o ultimă privire Luizei, care rămăsese imobilă scrutând un gol fără fund, îl prinse pe Fulviu de braţ şi îl trase afară din salon. În timp ce el închidea uşa, Luiza se mută în sticla ferestrei de pe hol, din faţa lui Fulviu, şi reluă gesticulaţia de fantomă albă. Dar totul era inutil, cei doi trecură cu ochii peste ea fără o bage în seamă.

Ceea ce însemna că va rămâne pentru totdeauna afară, afară din salon, afară din camera şi apartamentul familiei sale, afară din oraş, afară din lume. Îşi aduse aminte de serile de iarnă când se plimba pe străzi, în întuneric, şi vedea câte o fereastră luminată, în spatele căreia pâlpâiau tăcut artificii şi luminiţe de brad de Crăciun. Îşi imagina veselia celor dinăuntru, aflaţi împreună în lumină şi căldură. Iar ea era condamnată de acum să privească mereu de afară ferestrele acestor camere unde nu o mai aştepta nimeni, în care nu îşi mai avea locul.

– Nu mă părăsiţi încă! strigă fără forţă după Fulviu şi doctor, care dădeau colţul coridorului. Nu vreau să rămân singură!

Nu era singură. Din curtea din spatele clinicii, o fetiţă în halat îi făcea semne cu mâna. Luiza îşi schimbă focalizarea ochilor, ieşi din sticlă şi se situă pe coridor, privind afară prin geam. La început crezu că fetiţa îi face semne cuiva aflat la altă fereastră sau la alt etaj, dar, când arătă spre sine, fetiţa îi confirmă că pe ea o cheamă.

Coborî grăbită scările şi ieşi în curte. Pe aleea străjuită de tufişuri înalte, unduitoare, ce ducea spre gardul din fundul grădinii şi spre liniile de cale ferată, se afla fetiţa cu păr negru ce se dădea în leagăn în seara când fugise prima oară din clinică. Părea mult mai vioaie. Deşi rămânea la fel de serioasă, fără un surâs, chipul îi era mult mai expresiv. Luiza se aşeză pe vine în faţa ei.

– Mă vezi? Tu mă vezi?

– Desigur, spuse fetiţa.

– Înseamnă că nu e totul pierdut.

– Mi-e teamă că nu te pot ajuta. Şi nici tu pe mine.

– Unde e leagănul tău? Vrei să stăm amândouă pe el?

Fetiţa dădu afirmativ din cap şi Luiza o luă de mână. Străbătură amândouă aleea până la bifurcaţia care, în dreapta, ducea spre leagănul încropit pe un cadru de fier, cu două scaune – două scânduri – legate cu sfoară. O aşeză pe fetiţă într-unul din ele şi ea se aşeză pe al doilea, călare pe planşă, cu faţa spre micuţă. Din locul unde se aflau, clădirea clinicii nu se zărea, ascunsă de masele unduitoare de tufişuri şi sălcii.

– Te-ai rătăcit şi tu, până la urmă? întrebă fetiţa.

Luiza o privi mai atent. Avea ochi mari şi bucle negre, cu rotocoale dese, în jurul feţei. Îi aducea aminte de o fotografie a ei, făcută la patru ani, în penumbra dormitorului, într-o cămaşă de noapte cu floricele albastre, cu o păpuşă jerpelită în braţe. Fetiţa nu avea însă ochi bulbucaţi ca ea, doar pupilele ei erau uriaşe, dilatate ca ale unei pisici pe vreme de noapte. Probabil din cauza medicamentelor pe care i le dădeau, îşi spuse Luiza. O intriga şi o speria însă fixitatea acelor găuri negre, în care imaginile tuturor lucrurilor, inclusiv a ei, păreau să se scufunde iremediabil, fără cale de întoarcere.

– Aşa e, ai avut dreptate, m-am rătăcit în cele din urmă, răspunse Luiza.

– Şi nu vine nimeni să te caute?

– Se pare că nu. Nu ştie nimeni unde sunt.

– Nici ai mei nu ştiu unde sunt.

– Ai o familie? Ai părinţi?

– Da, am doi fraţi şi o soră. Şi o mamă şi un tată. Dar ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea şi mama m-a ascuns atât de bine, încât nu mă mai găseşte nimeni.

– Nici chiar mama ta?

– Nu, ea a murit. Tu ai mamă?

– Şi mama mea a murit. Deci suntem singure.

– Te rog, nu plânge. Îţi dau păpuşa mea, spuse fata coborând de pe leagăn şi culegând din iarbă o păpuşă caraghioasă, cu cap, mâini şi picioare făcute dintr-un material verde, umplut cu câlţi sau cârpe.

Păpuşa semăna izbitor cu păpuşa ei, Mona, pe care o ţinea în braţe în fotografia din copilărie. Şi pe care o abandonase sub patul lui Fulviu.

– Nu noi, continuă fetiţa, ci ei, tata şi fraţii şi sora mea, sunt cei care plâng după noi. Pe noi nu ne doare nimic, nouă nu ni se poate întâmpla nimic.

– Cum aşa?

– Am văzut eu. De fiecare dată când vin să mă vadă, tatăl şi fraţii şi sora mea sunt tot mai bătrâni, mai urâţi. Eu nu.

– Dar tu câţi ani ai?

– Asta nu o ştiu. Când stai ascuns, mi-a spus mama cu multă vreme în urmă, ceilalţi nu te pot găsi fiindcă pentru tine timpul stă în loc.

– Ceilalţi nu te pot găsi, murmură Luiza, fiindcă ceilalţi au plecat înainte şi tu ai rămas în urmă. Şi vom fi tot aici de acum înainte.

Ridică ochii spre cer. Pe bolta de turcoaz intens atârnau leneş nori ca vata de zahăr. Iar deasupra tuturor împărăţea triumfător discul de lavă şi foc, soarele atotputernic al amiezii, soarele unei amiezi eterne.