Ovia Herbert

 

DEMISOLUL

(Ed. PIM, Iaşi, 2012)

 

15.

câtă verdeaţă era atunci în somnul nostru

câtă spumă de şampanie venea peste noi

 

când el pleca desculţ în zorii zilei şi ne aducea pâine cu seminţe de la doamna de lângă piaţa amzei patru lăzi pline ne vor ajunge şi nouă

cumpăram cinci nesuri lapte şi o sana cu glugă de smântână

 

ne va folosi după beţie ca pansament gastric.

 

18.

să aduci slănină afumată pisicosule

bucată cu bucată din aia păstrată de astă toamnă la pungă trimisă cu trenul personal

hrănită cu transpiraţia haiducilor-navetişti

cărora nu le vezi faţa doar dinţii le strălucesc când vorbesc iar tu mai mult taci

şi înghiţi coji sparte la kilogram pe coridorul întunecat  până te împiedici şi reuşeşti cu greu să ieşi pe scară

 

chiar înainte de ultimul fluier al naşului.

 

aduci mereu slănină de la acea casă fără număr

ascunsă între nişte pivniţe lângă blocurile din geamurile cărora ies hornuri

ce scot fum şi iarna şi vara

prin pereţii ce se crapă.

 

21.

ne-au secţionat o parte a memoriei

prin procedee simple

 

o noapte şi încă una putem uita de noi

 

începem să turnăm licorile în pahare

dăm muzica mai tare

pisicosule lasă să pătrundă fier-betonul

rupe fiecare bucăţică din hainele ce te strâng

începem dansul

 

şi momentul ritualului cu o gaură-n perete să-ţi intre inima acolo

pune-o şi astupă

nimeni nu va mai avea nevoie de ea

nimeni niciodată.

 

(mâncăm o săptămână)

 

mâncăm o săptămâna fasole albă cu slăninuţă

a două săptămână schimbăm slăninuţa cu mai multe bucăţi de carne

tot cu fasole dar colorată

fasole americană îi spun ei

urmează cremvuşti cu muştar dimineaţa şi la prânz

adăugăm puţin tarhon şi le schimbăm gustul

 

aşa ne pare o altă mâncare

una trimisă de dincolo.

 

 

(dă cu zarul)

 

dă cu zarul să mai pierzi odată

poate acum este niciodată

chiar aici

pe masa de lemn loveşte în maşina de scris să ne sară banda în jurul gâtului

 

din gaura asta ne va supravieţui doar răsuflarea

 

la ieşire

nimeni nu ne va mai recunoaşte.

 

 

(animalele)

animalele de luptă

acoperă crimele schimbă etichetele

sunt departe de intestinele hrubei habar nu au de nămolul

unde încă mai cresc micile insecte

scuipă nimicuri pe ferestre înfăşurate în tone de plastic

 

bat pasul pe loc de ani de zile

mai bine le-am bate noi câteva cuie în frunte

 

dar ei stau ascunşi

în spatele birourilor

în spatele altora

dorm descoperiţi îmbătaţi cu apă-dozator

îngaimă răspunsuri trucate din care

oricum nu mai credem nimic.

 

 

(nu ştie)

 

şi ea nu ştie nimic

despre săpăturile noastre

depre ziua care este pentru noi tot noapte

de lunile  nesfârşite ca la poluri când săpăm sub  trotuare transpiraţi

delirând în rul-visele  hrubei

 

ar avea nevoie de un viol calculat

fără atingere

aşa cum îşi doreşte

între baia vechilor servitori şi wc-ul conductei întinsă pe patul ruginit cu arcuri de fier

 

căci nu ne-ar schimba niciodată neoanele pentru a vedea drumul spre baie

consumaţi  ilegal spune ea

n-ar uita nici o lună să ridice preţul chiriei

vă ofer condiţii de huzur

 

şi tot bolboroseşte

de slujba ei  de la radio

de frica ei radio care  construieşte între noi

doar tranşee de luptă.

 

 

(să ieşim)

să ieşim de aici şi să rămânem încapsulaţi în ce ne protejează

prinşi în şotronul desenat pe hol

din care am sărit mai departe decât am fi crezut vreodată

 

aici este cald şi mâncarea vine în porţii calculate zilnic

aceasta este o minune  reciclabilă repetă odată să nu uit

repetă ca să se repete

 

când vom pleca

vor rămâne în locul nostru păpuşile meşterite de pisicos

din lemn de cireş burete vorbitor şi voci distorsionate

 

vor trăi mult mai bine cu noi înăuntrul lor sărind în continuare pe holuri şotronul.

 

 

celula

 

ne întâlneam în „celulă”

micul bar din centrul oraşului unde

sorbeam beri după beri şi cafele îndoite cu apă niciodată cu lapte

niciodată complet treji

 

fumul ni se încleia pe buze

şi aşa ajungeam să ne şoptim cuvintele

adăpostindu-ne între geamurile afumate

rămând blocaţi ca într-o cuşcă fără aerisire

 

pe atunci numeam fericire suma tuturor calamităţilor ce nu ni se pot

întâmpla. un prieten îmi zicea cu maliţiozitate că-mi premeditez

eşecurile… poate de aici predispoziţia spre digresiune şi chiar nevroză (damiev)

 

degetele începeau să ne tremure pe netezimea paharelor

nu ne mai trezea din amorţire decât sirena uzinei

şi întoarcerea muncitorilor de schimbul doi gălăgioşi

cu feţe trase la şaibă cărând în sacoşe

resturi de carne şi creier.

 

muncitorul modig nu a mai apucat să se nască

îşi hrănea muşchii doar cu nicotină

muncea în trei schimburi la celula cu paharele pline de licori

şi cafele luni la rând

iar desele căderi de calciu i se tratau la

spital cu un surplus de vitamine.

 

spre dimineaţă se instaura bâlbâiala ne aruncam în colţul barului mâinile mototolite

firele de păr din timpul zilei colecţionate în buzunarele pantalonilor cuvintele ce ieşiseră din marele ping-pong al înfruntărilor

 

catedrala din centrul oraşului

ne perfora brusc auzul

cu o melodie schimbată odată la două luni hit pe care îl tot fredonam

între două înghiţituri de bere

 

ne temeam că rotiţele dinăuntru ni se vor bloca

modig spunea este timpul să plecăm hai

dar nici unul nu se ridica de la masă aşteptam

 

ni se deschideau piepturile

după noi

chelneriţa debarasa.