Mihail Vakulovski

 

Nou volum de poezie de Dumitru Crudu!

 

Dumitru Crudu este unul din poeţii mei preferaţi din literatura română contemporană. A debutat în 1994 cu două cărţi extraordinare – „Falsul Dimitrie” şi „E închis, vă rugăm să nu deranjaţi”, urmate de „Şase cînturi pentru cei care vor să închirieze apartamente” (1996) şi „Poooooooate” (2004), cărţi care au schimbat faţa poeziei române şi care au însemnat foarte mult pentru poezia de după el. Tot Dumitru Crudu este autorul fracturismului, curent literar format (noaptea) la Braşov, alături cu Marius Ianuş, pe atunci poet de mare succes, acum pervertit la un fel de creştinism extrem. Apoi Dudu a zis că nu mai scrie poezie şi, într-adevăr, în ultimii 8 ani a devenit un dramaturg foarte cunoscut şi un prozator prolific, dar n-a mai publicat poezie deloc.

Acum a apărut la editura chişinăuiană „Cartier” un nou volum de poezie de-al său, „Eşarfe în cer”, volum pe care l-a subintitulat „poem”, aşa cum a făcut cîndva şi Venedikt Erofeev cu „Moscova-Petuşki”, una din cărţile de pe lista „lectură obligatorie” (mai ales că avem şi o traducere extraordinară a maestrului Emil Iordache, apărută tot la editura Cartier). „Eşarfe în cer” e un poem compus din mai multe părţi, scrise în timp ce soacra sa era foarte bolnavă, pe patul de moarte, şi asta după ce-i murise şi socrul, la care poetul locuieşte împreună cu fiica lor („după moartea ei stătea / pe pat cu faţa / spre cer / de parcă urmărea încotro / se îndreaptă / sufletul ei, / aşa cum ai urmări o eşarfă roşie / pe care vîntul ţi-o smulge din mîini”). Şocul prezenţei neputincioase lîngă o persoană dragă care se află între viaţă şi moarte e atît de mare încît poetul îşi aminteşte şi de ceilalţi oameni dragi lui care nu mai sunt aici şi nu se mai poate exprima altfel decît poetic („ieri toată seara am privit fotografii de ale / mamei mele de ale bunicii mele Anica şi de ale mamei soţiei mele / de ale tatălui soţiei mele şi de ale unchiului Ghiţă / de ale mătuşii Ileana şi de ale lui moş Vasile / de ale lui moş Costea şi de ale lui moş Efrim / de ale mătuşii Tamara şi de ale bunicului soţiei mele / de ale bunicii soţiei mele dinspre mamă / şi de ale bunicii soţiei mele dinspre tată // niciunul dintre ei acum nu mai este în viaţă // ieri toată seara am privit fotografii de ale / unor oameni care nu mai sunt în viaţă // în una dintre fotografii ea // ieşea din apă în anul 1968 / în altă fotografie / moş Vasile şi mătuşa Ileana veniseră din Cetîreni pe jos / la Flutura la mama mea şi la bunica Anica în toamna lui 1974 / acum / niciunul dintre ei nu mai e în viaţă // dar în aceste fotografii / care / încă nu s-au îngălbenit // cu totul / erau atît de fericiţi”). Chiar din primul existem al cărţii cititorul simte o forţă poetică extraordinară, poem care merită să stea singur între două coperte, text în care Dumitru Crudu utilizează simbolic culorile şi face un joc lingvistic, dar şi biografic antropocentric aparent simplu, dar foarte subtil şi de mare efect („vara trecută a murit Evghenii Ivanovici / şi am mers împreună la cimitirul central / după certificatul de deces / într-un taxi galben / Zoia Gheorghievna stătea pe bancheta / jerpelită / din spate / cu spatele / la șofer uitându-se în urmă / pe fereastra opacă și murdară / a Daciei galbene ca floarea soarelui / care gonea cu o viteză nebună / prin orașul vechi / către blocurile noi / acum / nici Zoia Gheorghievna / nu mai e / în viaţă”). În alte părţi ale cărţii-poem scriitorul se joacă cu distanţele, astfel hiperbolizînd şi minimalizînd poetic obiectele şi oamenii, care pot apărea ca nişte supraoameni şi pot rămîne în urmă doar ca o simplă floare pe un mormînt, ca bătrînul înalt „îmbrăcat completamente în roşu”, citat din poemul cu „garoafa sîngerie” – cînd am citit cuvintele „garoafa sîngerie” am ridicat ochii din carte, eram într-un maxi-taxi şi aveam în faţă semnul rutier: „Sîngera”…

În loc de încheiere am să citez ce spune Dumitru Crudu despre această nouă carte de poezie, pe blogul atelierului său de creaţie, Vlad Ioviţă: „Editura Cartier mi-a publicat zilele acestea o carte de poezie, EŞARFE ÎN CER, după opt ani de la precedenta carte de poezie. Nu credeam că am să mai scriu poezie. Am vrut să mă las, dar pe cartea asta am scris-o în timpul cînd a fost bolnavă şi atunci cînd a murit mama soţiei mele. E un volum consacrat amintirii ei. E un volum consacrat tuturor oamenilor apropiaţi mie care nu mai sunt în viaţă. Nu l-am scris vrînd glorie literară. Nici nu credeam că scriu poezie. Eram aşa de ANGOASAT de tot ce mi se întîmpla în ianuarie că singura formă pe care am găsit-o a fost să scriu. Şi am scris poezii. Poeziile astea sunt un cadou pe care mi l-a făcut doamna Zoia. Volumul se găseşte în librăriile CARTIER. Are 40 de pagini. E ca o lamă, dar îmi este foarte scump. Pînă la el nu am mai scris 8 ani poezie şi nu ştiu dacă am să mai scriu vreodată poezie, pentru că nu cred că poezia ar trebui să fie scrisă pe bandă rulantă. Ea vine foarte rar. Însă acest lucru nu e obligatoriu să fie valabil pentru toţi. Repet, nu am scris aceste poezii ca să placă cuiva, ca să surprind criticii literari sau iubitorii de poezie. Nu am urmărit să şochez, să bravez, să epatez. Nu am folosit nici o înjurătură. Nu am folosit cuvinte indecente. Nu am folosit cuvinte dure. Se poate scrie poezie şi fără aceste cuvinte. Mie îmi este dor de oamenii pe care i-am cunoscut şi nu mai sunt alături de noi. Ca să comunic cu ei, ca să-mi exprim dragostea şi recunoştinţa faţă de ei, am scris aceste poezii. Sunt nişte poezii prin care am putut să-mi înving frica şi disperarea. Sunt nişte poezii care m-au ajutat să cred din nou şi să sper”.

 

Dumitru Crudu, „Eşarfe în cer” (poem),

Editura Cartier, Chişinău, 2012

Foto: Al. Bîtcă