Bogdan Hrib

Ultima fotografie

Ed. Cartea Românească

 

Ce faci când peste câteva săptămâni împlineşti 50 de ani, nu mai ai nimic de pierdut şi nu mai crezi în nimic? O călătorie lungă pe o navă de croazieră, înconjurat de lux şi de necunoscuţi, poate fi o soluţie?

Alexandru Zaharia, fost fotoreporter şi fost proprietar de agenţie de publicitate, crede că da. Crede că se poate pierde printre cei 2000 de pasageri, că îşi poate căuta salvarea în anonimat şi în singurătate... Greşeşte.

 

Acest roman ar trebui să fie un omagiu adus fotografiei şi fotografilor.

Tatăl meu mi-a pus aparatul în mână, mama mea m-a susţinut, prietenii mei mi-au cerut pozele, le-au cumpărat şi le-au păstrat, probabil; colegii din presă şi maeştrii cei mari şi vechi din Asociaţia Artiştilor Fotografi m-au încurajat şi m-au învăţat, copilul meu şi soţia mea fotografiază şi ei cu o savonieră digitală, cu un telefon sau din când în când reuşesc să pună mâna pe bătrânul şi uriaşul meu aparat. Am păstrat fotografia doar ca o firavă şi timidă pasiune de vacanţă şi timp liber; din nefericire câteodată, şi nu rar, sufăr din cauza asta...

Bogdan Hrib

 

33

Apă

 

Mi-a plăcut expresia: Furtună într-un pahar cu apă. Când eram puşti încercam să o redau ad litteram, găsisem un pahar cilindric mai scurt şi cu gura mare, un fel de pahar de whisky de pe acum şi îmi construisem câteva bărcuţe mici din hârtie – pe vremea aia mai ştiam să le fac – pe care le aşezam în paharul plin până sus cu apă de la chiuvetă şi apoi îl agitam. Evident că sărea apa prin toată bucătăria, pe faţa de masă şi pe jos... O dată am scăpat paharul şi l-am făcut praf. Câteva luni am tot găsit cioburi prin bucătărie ascunse în colţuri, sub frigider, după borcanele de murături... În timp, m-am perfecţionat şi mi-am construit bărcuţe din foaie de furnir cu catarge de scobitori şi pânze din hârtie. Dar am făcut la fel de multă udătură prin casă. Într-un târziu – crescusem – am fost trimis cu toată flota – acum impresionantă – în cadă... Şi în fiecare vară la mare. În fiecare vară... Niciodată nu am sărit vreo vară...

Ajungeam la mare după masă; ai mei nu au avut niciodată maşină şi lungul periplu cu tramvaiul la gară, apoi un tren transpirat şi coclit, un alt autobuz până în staţiunile din sud, Saturn sau Venus... Uneori era şi Mamaia. Era mai simplu parcă. Un troleibuz până la capăt şi apoi un kikicar sau titicar, trenuleţul fantomatic şi colorat, care masca un tractor Universal şi două remorci... Doamne, câtă nostalgie! Au fost ani frumoşi pentru că jucam candoarea naturală a copilăriei... Ajungeam la hotel, aruncam bagajele şi fugeam pe plajă. Nu singur, eram prea mic. Mergeam cu toţii, în cercetare, cum zicea tata, să ne uităm cum e plaja... Eu alergam drept în apă şi îmi bălăceam picioarele de câteva ori, udam pantalonii, chiar dacă erau cei scurţi... Nu renunţam la asta chiar dacă apa era rece ca gheaţa. Era un fel de ritual. Purificarea. Începutul vacanţei. Mă simţeam atât de fericit.

Ce puţin îmi trebuia...

Am tot văzut mări de atunci. Am păstrat obiceiul, chiar dacă plăcerea nu a fost totdeauna la fel de mare ca pe vremuri. Am păstrat ritualul şi mi-am băgat picioarele, la modul propriu şi extrem de apreciativ (De ce oare expresia asta e atât de nasoală acum? Pentru că-ţi băgai picioarele în ligheanul cu apă rece? Pentru că nu-ţi bagi mâinile? Naiba ştie.) în Mediterană, în Atlantic, în Marea Nordului şi în Oceanul Indian. Pacificului nu i-a venit încă rândul...

Acum e cam târziu.

Apa pentru mine e doar întinderea nemărginită a mărilor şi oceanelor şi lichidul rece, uşor sărat şi fără bule din pahar. Atât.

Stau pe balcon şi perdeaua subţire flutură necontrolat. Pe balcoanele vecine, cucoane unsuroase cu piei încreţite de vârstă şi colorate cu bronzoluri produse de firme celebre stau împăiate în căldura fierbinte a soarelui. Cerul e un albastru de Kodak. Mai ţineţi minte reclamele? S-au dus dracului şi filmele foto... Stau sprijinit de balustradă şi privesc fix spre apă, spre ocean. Soarele e atât de puternic încât apa care străluceşte nu mai are o culoare albastră, ci verzui-maronie, o culoare murdară şi neprietenoasă. Mi se face greaţă fără motiv. Vasul nu se inclină, iar eu nu am rău de mare. Mă doare capul de la căldură şi apa parcă fierbe.

Am mai avut o dată senzaţia asta. O singură dată. Eram în Portugalia. Vizitasem, împreună cu un prieten, cel mai vestic punct al Europei, Cabo da Roca, o şmecherie pentru turiştii aduşi în masă cu autocarele. Fojgăiau vorbind rusă şi polonă şi franceză şi spaniolă. Era tot un soare dogoritor şi un vânt care te dădea jos. Luis, născut şi crescut în Lisboa, îmi spunea că el nu fusese niciodată aici şi nici nu ar fi avut vreodată vreo chemare, dar pentru că eu eram un fel de turist, nu se putea să nu trec pe aici. Valurile se spărgeau de stânci în spumă albă ca berea cu detergent din vremea răposatului, oare asta fusese o legendă, sau chiar puneau detergent pentru spumă?... Aveam cu mine bătrânul Canon, acelaşi ca acum şi îmi montasem un zoom cu focala maximă de 210, erau nişte stânci în larg şi visam la o poză cu valuri înspumate care se sparg de pietre. De fapt un subiect banal. Mai mult îmi doream să fac gesturile, să simt că fotografiez, subiectul nu conta prea mult, ştiam că după aceea trebuia să ne oprim undeva să radem câteva beri reci. Nu purtam şapca pe cap, mi-ar fi luat-o vântul, cu tricou şi pantaloni scurţi vântul îmi făcuse pielea de găină, deşi capul îmi fierbea. Atunci mi s-a făcut greaţă, cu aparatul la ochi, ţinut ferm, să nu-mi scape, cu picioarele desfăcute, bine sprijinit ca nu cumva vântul să mă dea jos. Exact când să declanşez m-a luat greaţa. Am închis ochii în timp ce nodul din gât se ridica primejdios. Am apăsat pe declanşator, dar am ţinut puţin prea mult apăsat şi au plecat în rafală trei clişee. Apoi am lăsat aparatul jos şi m-am întors cu spatele la mare, am luat-o la picior spre maşină. Luis n-a comentat nimic şi m-a urmat.

Greaţa a trecut. Mai încolo. La o bere. Era pentru prima dată când simţeam aşa ceva. Nu-mi mai doream fotografii. Era o saţietate.. Un fel de prea plin. Dădusem pe afară. Cred că atunci am început să mă îndoiesc de drumul meu. Era acum vreo 5 ani. Criza nu începuse. Dar nu am înţeles mesajul pe care mi-l dăduse corpul meu. Pozele, cele trei, au fost corecte, dar banale, le-am şters când m-am întors acasă. Mi-a rămas în memorie greaţa aceea turbată şi am rămas nedumerit. De ce oare? Fusese oboseala, soarele şi vântul sau altceva?

Aparatul e în cameră, pe birou. Şi acum e montat zoom-ul. Acelaşi. Nu am ce să pozez. Pe ocean nu sunt stânci. Doar multă apă. Balenele care stau la bronzat pe balcoane nu sunt vedete, iar eu nu sunt paparazzo. N-am niciun subiect. Şi nu am chef. Mi-e greaţă.

Apă.

În micul frigider sunt sticle de plastic de jumătate de litru. Foarte reci. Înghit una dintr-o sorbire şi îmi simt gâtul amorţit de la lichidul aproape îngheţat. Tuşesc. Respir adânc.

Aş vrea să mă arunc în ocean şi să înot, aşa, într-o direcţie... Fără oprire, până la extenuare. Mi-e frică de rechini şi de aceea nu o fac. Mi-e lene şi teribilismele mele sinucigaşe sunt ca vorbele în vânt, inutile, prosteşti, dar sunt nerostite. Nu am poftă de Diana. Şi nu am poftă de apă, de întinderile oceanului. Şi nici de poze. Demontez furios fără motiv, obiectivul lung şi îl strecor în geantă, la fel şi camera foto, o ascund tot acolo. Trag fermoarul peste capac şi împing geanta într-un colţ al cabinei ca şi când nu aş mai vrea să o văd. E inutil, ştiu că e acolo. Aş vrea să o arunc, dar nu pot...

Mai beau o sticlă cu apă rece rece şi încet greaţa şi furia se sting. Devin din nou practic, un turist normal. Mi-e doar foame şi înainte de masă, n-ar strica un pic de înot la piscină, pentru mai multă poftă de mâncare. Mă simt obosit. Parcă am trecut printr-o criză. Poate a fost o criză. Închid uşa la balcon, trag perdeaua, nu mai vreau să văd oceanul.

Ies din cabină pe culoar, urc pe punţile superioare, oceanul e tot acolo, mă duc să înot în piscina aseptică şi plină de bătrânei bogaţi şi gălăgioşi.

Cred că zâmbesc superior şi absent. Atunci mă observă Caja, o văd cu coada ochiului, e super-sexy într-un costum de baie din două batiste, cum zicea Caragiu, strigă la mine, îmi face semne cu mâinile pe sus, agitând un pahar de bere, Carl’s, desigur... Nu voi scăpa. Şi nici nu mă mai împotrivesc. Poate că am nevoie de un pansament. Acum. Deocamdată.

Apa piscinei este albastră şi foarte curată. Soarele sclipeşte altfel. Aici totul este sigur şi controlat, totul e de cinci stele. O porcărie capitalistă...

          – Ţi-am comandat şi ţie o bere! îmi urlă ea în ureche, atunci când ajunge lângă mine şi se opreşte din alergat proptindu-se cu cotul mâinii stângi, cea cu paharul, exact în stomacul meu. Zâmbesc tâmp şi nu zic nimic. Dar pare că ei îi este suficient...

 

34

Violenţă

 

Nu ştiu cum mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Aş putea zice că am avut o presimţire. Dar aş minţi. Nu am simţit nimic. Poate am auzit nişte zgomote neobişnuite. Cred că rafalele. Nu foarte clar. Ca şi când un televizor era dat tare pe la vreuna dintre cabinele din vecinătate. Ciudat. Apoi iar. Şi nişte ţipete. Tot ca de film. Am pus un tricou peste şort şi din instinct, deşi cu o uşoară ezitare – aş fi vrut să scap de acest instinct, dar poate că nu e încă momentul – am ieşit afară pe culoarul alb. Aici era linişte. Şi pustiu...

O clipă simt că trăiesc un vis în vis sau văd un film în timp ce dorm sau mai ştiu eu ce tâmpenie amestecată. Intru înapoi în cameră şi mă uit în oglinda din baie ca şi când aş simţi dorinţa de a mă autopălmui. Îmi văd faţa congestionată. Am avut un coşmar. Am citit prea multe thrillere. Încăperea e la fel ca ieri, perdeaua fâlfăie haotic la fel ca până acum. Nimic.

Şi din nou aud de undeva, de departe, ca aduse de vânt, rafalele şi ţipetele.

Ies pe balcon şi privesc în jur, celelalte sunt pustii, normal, e prea devreme, lumea doarme la cinci jumătate, apoi privesc jos spre ocean... Şi atunci îi văd.

Cred că prima reacţie a fost să pufnesc în râs. Arată atât de straniu. Atât de cinematografic de parcă într-adevăr trăiesc într-un film prost...

Nu-i zăresc foarte clar, sunt departe spre partea din faţă, spre provă, zdrenţăroşi sau cel puţin cu haine desperecheate care atârnă fără noimă, urlând într-o limbă necunoscută, agitând armele automate şi tragând rafale scurte în aer. Privesc fix. Surâd tâmp. Sigur sunt într-un film; nu reacţionez, o secundă, două, trei.

Nu înţeleg ce se întâmplă. Aparatul e pe birou în geantă... Tot nu reacţionez.

Apoi brusc mintea începe să-mi funcţioneze simultan cu valul de greaţă care mă loveşte ca un ciocan în stomac. Adrenalina. Frica. Meseria. Datoria!

Piraţii...

Intru în transa pe care am simţit-o de atâtea ori în anii din urmă. Privesc spre apă, spre ocean, suntem singuri... Undeva ar fi trebuit să existe o escortă navală. Aşa ni se garantase. Oricum toată vrăjeala cu piraţii mi se păruse o chestiune de marketing.

Mintea funcţionează cu viteză maximă. Sunt în şort şi tricou. Nu am timp să mă schimb. Apuc geanta foto şi montez zoom-ul mare cu focala 80-300. O să am nevoie de detalii. Din nou pe balcon. La fel. Au urcat pe navă şi încearcă să avanseze. Nu am un unghi bun. Nu pot fotografia. Şi nu văd acţiunea. Geanta pe umăr. Aparatul de gât susţinut de o mână. Ies pe hol. Nu mai sunt singur. Câţiva pasageri mă privesc nedumeriţi cu ochii mici. Dar nu mă întreabă nimic. Când văd aparatul cu obiectivul lung se sperie şi se dau la o parte. Nu le explic nimic. Au crezut că e o armă...

Sunt pe puntea a şasea şi cea mai bună panoramă o am de sus, de pe a noua sau a zecea. Mă întreb o clipă dacă ar trebui să cobor la nivelul lor şi să mă duc mai aproape. Instinctul de conservare mă opreşte. Mă bucur. Înseamnă că mai am o şansă de însănătoşire. Înseamnă că nu sunt drogat de tot de meserie.

Urc în lift. Apăs zece. Se deschid uşile şi ies pe puntea pustie. Acum am o imagine mai completă. Au pătruns peste tot. Sunt trei bărci din care au urcat pe navă cel puţin douăzeci... Cinci sunt deja la puntea piscinei mari, cred că e numărul opt sau nouă, mă tot încurc în numărătoare şi scot pasagerii din cabine. Ţipete. Rafale. Mai jos uniformele albe ale echipajului se suprapun câte-o clipă, ca într-un joc de alba-neagra, cu siluetele piraţilor.

Trag aer în piept, ridic aparatul la ochi şi lungesc focala la maximum, la 300 şi încep să trag şi eu. Clişeu după clişeu. Un chip schimonosit şi rânjind, cu arma ţinută la orizontal, care împinge doi membri ai echipajului spre o uşă. Apoi căpitanul negociind faţă în faţă cu doi indivizi cu armele îndreptate spre el. Alţi trei care trag rafale în aer. Portrete multe. Acţiune. Reduc focala. Plan general. Echipajul şi vreo douăzeci de pasageri sunt împinşi spre puntea de comandă. Din nou detalii. Arme. Mitraliere vechi AK 47. Geamuri sparte de o rafală trasă prea jos. Negocieri cu mâinile ridicate. Pistoale şi o staţie radio portabilă. Acolo sunt şefii. Apăs pe buton. Foc cu foc. Şi eu ca şi ei. Și imaginile se tot adună. Cred că pierd ansamblul pe măsură ce tot baleiez stânga dreapta cu aparatul. Nu m-a zărit nimeni, dar simt că alături de mine pe puntea deschisă au apărut şi alţii, cu feţe tumefiate de nesomn şi de groază.

Pasagerii sunt împinşi în apa piscinei. Îmbrăcaţi în pijamale. Văd şi două uniforme albe. Pantaloni şi fustă. E Diana acolo. O milisecundă îmi doresc să fug spre ea. Mă opresc imediat. Nu frică, ci datorie. De aici pot fotografia mai bine. Mi-e ruşine de mine. Nu sunt laş. Sunt doar un profesionist ticălos şi dezumanizat. Mi-e scârbă de mine, greaţa mă loveşte metodic în stomac, dar stau pe loc şi fotografiez în continuare.

Diana a fost şi ea împinsă în apă. Protestează. E mânată cu un pistol. Se creează o busculadă. Doi piraţi cad în apă. Întervin şi pasagerii. Rafale. Nu în aer. Deşi aş vrea să fiu acolo, nu las aparatul din mână. Declanşez. Şi iar. Au căzut în piscină... Pasagerii se luptă. Pare inutil. Diana pluteşte pe apa limpede a piscinei. A fost lovită?... Piraţii urlă. Pasagerii zbiară. Of, Doamne, sânge!

De undeva de deasupra un zgomot înfiorător, care mătură aerul din jur ca un uragan. Sunt prins şi eu de vârtej. Privirile se ridică în sus. Şi îngheaţă.Toate.

Chiar suntem într-un film şi mă întreb cu câţi bani au fost plătiţi actorii ca să-i joace pe piraţii zdrenţăroşi...

Deasupra navei un elicopter uriaş îşi descarcă pe frânghii încărcătura militară. Soldaţii par extrem de eficienţi şi fără vreo ezitare. Eliberează pasagerii. Confiscă armele aruncate pe jos. Piraţii cu mâinile ridicate sunt duşi spre babord. Acum doar strigăte. Nicio rafală de armă. Începe să se instaleze liniştea. Nu o mai văd pe Diana.

Înspre răsărit, departe, ascunzând un pic soarele, o navă militară pluteşte alături de noi. Nu-i văd steagul. Întrept aparatul într-acolo. Au coborât bărci cu alţi militari şi se îndreaptă spre noi. Happy-end. Va urma genericul. Un alt film cu Steven Seagal, Bruce Willis sau Jason Statham...

Am transpirat. Transpiraţia cade pe aparatul negru. Privesc afişajul. 453 de fotografii noi. Demenţă. La ce îmi vor folosi? Să le vând la gazete? Să le pun în memorii?

Mă duc să fac un duş. Apoi o voi căuta pe Diana. Într-un fel mi-e dor de-o poveste cu ea. După ce scap de greaţă.