Mihai Iovănel

Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică

Ed. Cartea Românească

 

Mihai Iovănel s-a născut pe 11 ianuarie 1979. A absolvit în 2001 Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, secţia Română-Engleză, cu o lucrare de licenţă despre Richard Rorty, iar în 2002 programul de Studii Aprofundate, specializarea Literatură Română Contemporană, al aceleiaşi Universităţi, cu o teză despre Cristian Popescu. În 2011 a devenit doctor în Filologie al Universităţii Bucureşti. Este cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” din Bucureşti, fiind până în prezent implicat în proiectele Dicţionarului General al Literaturii Române (7 volume, 2004-2009), Cronologia vieţii literare româneşti. Perioada postbelică 1944-1965 (7 volume, 2010- ) și Dicționarul Literaturii Române (2 volume, 2012).

Din 2001 a scris articole, cronici literare şi eseuri la publicaţiile Adevărul literar şi artistic (2001-2005), Cuvântul (2005-2006), Prezent (2005-2006), Gândul (2006-2008), Cultura (2005-), precum și la Caiete critice, Vatra etc. Este redactor la Cultura și membru fondator al platformei CriticAtac.

 

Cartea pleacă de la premisa că Mihail Sebastian este un autor-turnesol care, prin datele ce pot fi găsite laolaltă în biografia lui (membru al Tinerei Generaţii şi al Grupării „Criterion”; redactor şi colaborator la publicaţii foarte diferite între ele ideologic: Cuvântul, Revista Fundaţiilor Regale, Rampa, Reporter, Viaţa Românească etc.; discipol al lui Nae Ionescu şi prieten cu Mircea Eliade, ambii reprezentanţi ai dreptei radicale; ţintă, în calitate de evreu, a naţionaliştilor din tabăra iorghistă și legionară, dar și a legislaţiei antisemite introduse de Statul român începând cu anii 30; atacat de naţionaliştii evrei, care văd în el un „asimilist” sau chiar un trădător; apropiat al Partidului Comunist în preajma momentului 23 August 1944; victimă a unui accident neelucidat, în 1945, care dă naştere la numeroase legende bazate pe teorii ale conspiraţiei), permite unificarea, compararea şi înţelegerea unor contexte altfel eterogene.

 

 

 

2. Nae Ionescu, Sebastian şi comunismul

Deşi a intrat în conştiinţa posterităţii ca fiind un ziar al dreptei radicale, în unele momente ale existenţei sale Cuvântul a fost considerat un ziar bolşevic. Sebastian face referire la aceasta în Cum am devenit huligan, când scrie: „Sub direcţia lui Nae Ionescu, Cuvântul a fost mereu «bolşevic» şi «subversiv»”, trimiţând la antiliberalismul ziarului, la susţinerea ţărăniştilor în 1927-1928 ori la argumentarea apropierii de Rusia. Ceea ce spune Sebastian în continuare este însă foarte interesant:

 

„N-a fost problemă, n-a fost situaţie, n-a fost moment politic pe care Cuvântul să nu-l fi înţeles şi luminat sub unghiul de vedere al revoluţiei. Şi nu e vorba, n-a fost, cel puţin până în noiembrie 1933, despre o falsă revoluţie, variantă a unui huliganism camuflat în genul hitlerismului sau al gardismului de fier”.

 

Aşadar, Sebastian distinge între falsa revoluţie fascistă şi revoluţia autentică; din moment ce, în context, tocmai se referise aprobator la „[c]ampania pentru orientarea către Rusia sovietică” dusă de Cuvântul, pare să rezulte că URSS ar exemplifica-o pe ultima. Teza putuse fi găsită la Nae Ionescu, într-unul dintre articolele în care, într-adevăr, pledase cauza tratatului cu Rusia sovietică (pe care Nicolae Titulescu, ministrul de externe, depunea eforturi să-l obţină). Argumentul lui Ionescu susţinea că ruşii făcuseră o revoluţie cu finalitate emancipatoare universală, precum Revoluţia Franceză; şi că această revoluţie depăşise bolşevismul iniţial:

 

„În Rusia se caută astăzi, cinstit, patetic de cinstit, şi cu mijloace adesea impresionante, o nouă formulă de viaţă. Care va fi aceea? Dumnezeu ştie. Se poate spune însă că ea nu va fi cea comunistă – sau cel puţin că nu va fi cea comunistă a manifestului comunist şi nici a internaţionalei a treia”.

 

Prin urmare, „primejdia comunistă”, „care era o primejdie întru atât întrucât urmărea realizarea unei formule artificiale, livreşti în simetria ei geometrică”, nu mai este de actualitate: „Rusia e o ţară în revoluţie pur şi simplu”. Revoluţia este, precum se vede, un laitmotiv al gândirii lui Nae Ionescu, care în 1931 îi făcea o genealogie oarecum fantezistă ce ajungea până la „criza democraţiei şi a parlamentarismului”, indici contemporani ai unei revoluţii spirituale „aproape realizată”, plecând de la fenomene ale secolului al XIX-lea precum simbolism, impresionism, spiritualism şi teosofie. În toamna lui 1933, când radicalismul său se converteşte la legionarism, acesta renunţă la disocierea dintre revoluţionarismul sovietic şi comunism pentru a asocia comunismul şi evreii; mai mult, reproşându-i lui I. G. Duca că reprimă doar anumite mişcări extremiste (adică pe legionari) şi imputând evreilor din presă susţinerea făţişă a comunismului, Ionescu ajunge, printr-o silogistică specifică, la concluzia că toţi evreii ar trebui să se retragă „de la posturile de conducere politică”, inclusiv din „posturile de conducere ale presei politice româneşti” – deoarece evreii ar fi incapabili de simţ politic prin datul rasei. (În acest context trebuie citite rândurile lui Sebastian din noiembrie 1933, când, vorbind de „orientarea noastră organică spre răsărit”, evocă vechile poziţii proruseşti ale lui Ionescu: „Azi suntem la în Noiembrie 1933 şi problema este aceeaşi, cu sporită acuitate însă”. Încercare de a da timpul înapoi?)

În ce-l priveşte pe Sebastian, condeiul său sprinten de gazetar nu poate masca lipsa lui fundamentală de orientare politică. Ideologic, Sebastian e departe de a fi o structură vertebrată; scrie, s-ar putea spune, încotro îl împinge inspiraţia literară (deşi trebuie luată în serios, cu toate excesele ei, şi argumentarea Martei Petreu, după care articolele lui Nae Ionescu inspiră în numeroase cazuri tânărului discipol un traseu). Într-o astfel de reverie poposeşte, în 1932, pornind de la un interviu al lui Evgheni Zamiatin, scriitor şi inginer naval sovietic care declarase că „Opera mea preferată este vaporul Lenin”, să pună pe hârtie un text aproape realist-socialist:

 

„Declaraţiile lui Zamiatin ne ajută să întrevedem o societate, în care artiştii încetează a fi nişte visători trăind pe socoteala mizeriei lor acceptate liber, sau pe socoteala bugetelor culturale şi devin lucrători în rând cu toţii, lucrători pe şantier şi în fabrici, unde imaginaţia, inteligenţa, spiritul lor aduce posibilităţi noi realizând şi realizându-se”.

 

Totuşi, deşi profesa critic o nemulţumire globală privind sistemul ineficient şi falsificat al democraţiei parlamentare, visa un revoluţionarism pe hârtie şi nu unul violent (deşi în unele prilejuri incrimina politica burgheză călduţă cu vorbele „adevărul nu stă niciodată la mijloc” – dar, ce-i drept, susţinea şi poziţia contrară celei incriminate, zărind „un act afirmativ şi creator” în „[a] refuza şi soluţiile de dreapta şi pe cele de stânga”). Astfel, declara că nu crede în ideea politică de revoluţie, ci doar în revoluţiile „de ordin social”:

 

„Spania a încercat în 1931 o revoluţie democrată – specie care este anacronică în acest veac şi inutilă. Cu mai multe şanse şi cu mai multă seriozitate – social-democraţii germani n-au încercat nici ei altceva în Noiembrie 1918. Ce a ieşit, s-a văzut”.

 

El susţinea, pe de o parte, pornind de la confiscarea revistei comuniste Bluze albastre, că bolşevicilor români ar trebui să li se permită să se exprime în legalitate în loc să creeze martiri, întrucât martirajul are un potenţial mai puternic decât varianta în care comuniştii ar ajunge la tribuna Parlamentului „să proclame moartea capitalismului”, cu rezultate, se subînţelege, mai mult ridicole (în această manieră rezolvă personajul comunistului S.T. Haim din De două mii de ani, prezentat ca un naiv incorigibil şi ca un revoluţionar doar cu numele, complet inofensiv):

 

„În politică lucrul cel mai primejdios este că [sic!] creezi martiri. Şi lucrul cel mai abil este să laşi tuturor libertatea absolută de a se face de râs”.

 

Pe de altă parte, acelaşi tot Sebastian se arăta impresionat când comenta cazul unui hitlerist lichidat de comunişti într-una din bătăile frecvente în Germania:

 

„Câţi sunt gata să moară de o parte? câţi de cealaltă parte? Şi la această statistică social-democraţia nu poate răspunde decât cu un enorm deficit. […] În timp ce dincolo de ei, spre extrema dreaptă şi spre extrema stângă, oamenii sunt gata să despice cu fruntea norii. Himere! veţi spune poate dvs. Se poate. Dar o himeră pentru care moare un om, devine o realitate şi încă una dintre cele mai crunte”.

 

Inapt de facultatea reducţionismului – pe care, mai mult, o deplora, Sebastian părea inadaptat prin chiar structura sa la comunism sau marxism. Dar lucrurile vor evolua.

3. Mihail Sebastian la 23 August

Pe 30 iulie 1944, Mihail Sebastian se întâlneşte cu Lucreţiu Pătrăşcanu la ferma colonelului Octavian Ulea, şeful de Protocol al Palatului şi văr cu Pătrăşcanu, vilă aflată în apropierea Bucureştiului, în comuna Pantelimon. Pe 31 iulie, Sebastian notează în jurnal: „Ieri, o zi întreagă petrecută la o fermă, nu departe de Bucureşti, într-o casă fermecătoare, ca un decor pentru Jocul de-a vacanţa”. Trimiterea la piesa din 1938 este, voit sau nu, ironică, întrucât departe de a fi un divertisment evazionist, întâlnirea de la fermă este una conspirativă, adecvată momentului care precedă momentul 23 August:

 

„Toată lumea conspiră la Bucureşti de altfel. Oraşul e plin de zvonuri şi informaţii trunchiate. Toată lumea e la curent. Numai Antonescu, cel vizat, se pare că nu”.

 

Întâlnirea (poate şi cunoştinţa, dacă nu se ştiau din vremea Criterion-ului, când comunistul, recent eliberat din beciurile poliţiei, ţinuse o conferinţă cu scandal şi vorbise „prost”, după cum notase Sebastian într-un reportaj) cu Pătrăşcanu a fost aranjată probabil de Belu Zilber, fost coleg de şcoală cu Pătrăşcanu şi legătura lui de partid din iarna lui 1943-1944. Tot ce ştim despre conţinutul discuţiei vine dintr-o însemnare a lui Sebastian din 31 august:

 

„Când, acum patru săptămâni, la ferma lui Ulea, ne-am înţeles asupra gazetei, nu pot spune că nu regretam în anumită măsură că mă întorc în jurnalism. Dar primeam situaţia în măsura în care îmi dădea urgent posibilitatea să spun tare tot ce am tăcut, scrâşnind, timp de cinci ani”.

 

„Gazeta” este România liberă, care apărea în ilegalitate, „o dată la câteva luni, într-un tiraj de 1 200 de exemplare, cu un cuprins lamentabil”. Aşadar, cu trei săptămâni înainte de 23 August, Sebastian acceptă să ia parte la acţiunea ilegalistă, de partea comuniştilor. Ce va mai fi vorbit cu Pătrăşcanu? În lipsa unor informaţii directe mai detaliate decât cele furnizate de Sebastian, nu putem şti. Tot ce cunoaştem sunt consecinţele.

Pe 23 august, imediat după lovitura de Palat prin care Antonescu fusese debarcat, lovitură la care atât Pătrăşcanu cât şi Zilber participaseră activ, Sebastian e alături de cei doi – şi de „atâţia alţii” – într-o casă conspirativă din Strada Armenească, unde scrie la România liberă, care urmează să apară a doua zi dimineaţa, în sfârşit, în legalitate:

 

„Toată noaptea am scris pentru «România liberă», care trebuia să apară în zori. Eram, fericit că întâmplarea mă făcea gazetar, în chiar noaptea victoriei”,

 

 notează în Jurnal. Însuşi Ştefan Foriş, fost lider al comuniştilor debarcat în primăvara anului, este cel care se ocupă în cele două luni care preced 23 August de lansarea „României libere”. De fapt, pe 24 august apar două ediţii din România liberă: o „ediţie specială” de două pagini, nedatată şi conţinând subtitrarea „ziar patriotic”, care a apărut în cursul serii, al nopţii sau chiar „în zori”; şi o ediţie datată 24 august 1944, nr. 11, tot de două pagini. Diferenţele sunt mai mult de paginare a materialelor decât de informaţie. Totuşi, a doua ediţie conţine în plus „Declaraţia Comitetului Central al Partidului Comunist din România” şi „câteva pasagii semnificative din broşura Armata Roşie vine recent publicată de Partidul Comunist din România”. Atât România liberă cât şi Armata Roşie vine fuseseră tipărite cu concursul unui bătrân tipograf evreu pe nume Rubin, găsit de Zilber.

Autorul şi scribul

Dat fiind caracterul anonim al materialelor (anonim în două sensuri: textele fie nu sunt semnate şi se reduc la informaţii cu o puternică prelucrare propagandistic-agitatorică, fie sunt asumate de instanţe supraindividuale – „Regele”, „Guvernul”, PCR; declaraţia regelui fusese de altfel scrisă de Pătrăşcanu şi Zilber – potrivit lui Petre Pandrea, chiar la maşina de scris a lui Sebastian…), în acest punct este necesar să introduc distincţia – activă în cele ce urmează – între texte scrise de Mihail Sebastian şi texte de Mihail Sebastian. Evident, în contextul de care e vorba, semnătura – la care Sebastian, în virtutea legilor rasiale, nu avusese dreptul de-a lungul războiului – ar fi fost imposibilă: situaţia nu era definitiv întoarsă – trupele germane încă se aflau în Bucureşti, în timp ce ruşii erau încă departe. Dar diferenţa de care vorbesc este mai profundă, fiind aceea dintre un scrib şi un autor – contribuţia scribului fiind una pur tehnică, de redactor în cadrul unor coordonate (de conţinut, ideologice ş.a.) prestabilite, care nu-i aparţin; maximul de aport personal este unul stilistic. În timp ce autorul, odată ce îşi „angajează semnătura” (expresia e a lui Sebastian), îşi angajează şi personalitatea. În cazul colaborării lui Sebastian, în momentul 23 August, cu România liberă şi Partidul Comunist, avem de a face cu un scrib. (Sebastian părăseşte, de altfel, repede România liberă, în jur de 31 august, înainte de a-şi „angaja semnătura”.) Ceea ce nu înseamnă că decizia lui de a-şi asuma un asemenea rol într-un asemenea context nu face parte din chimia personajului Sebastian şi nu este cât se poate de personală, de „a lui”.

România liberă

Ce a scris Sebastian în scurta lui perioadă de România liberă? Cu două excepţii (una parţială, dar amândouă majore), pentru care avem surse, nu se poate decât specula cu un grad redus de verosimilitate. Fiind vorba în principal de texte scurte, nepersonale şi neautonome din punct de vedere gazetăresc şi ideologic, scrise cel mai probabil cu cerneluri amestecate în redacţie, atribuirea de texte lui Sebastian este un proces prea puţin relevant. Dacă ar fi să speculez, aş spune că textul care deschide numărul datat din 24 august al ziarului a fost scris de Sebastian; stilul subtil-patetic şi retorica acumulativă par să fie ale sale:

 

„«România liberă» încetează de a mai fi un ziar ilegal. De trei ani foaia aceasta trăieşte şi luptă. Scrisă în temniţe, tipărită în hrube, împărţită noaptea din om în om, pe sub mână, «România liberă» a plătit cu sânge dreptul de a-şi purta ca pe un steag numele său înăbuşit în teroare. Se va şti într-o zi câtă suferinţă, câtă îndârjire şi câtă aprigă hotărâre s-a cerut pentru fiecare cuvânt scris aici. «România liberă» rămâne şi nu va înceta niciodată să fie un ziar de luptă. În această dimineaţă de 24 August, plină de toate nădejdile viitorului, acesta este legământul pe care-l luăm”.

 

Mai întemeiat este să vorbim despre acele texte pentru care avem atestări de paternitate. Primul dintre ele este „Manifestul Blocului Naţional-Democratic”, publicat în numărul 13 din 27 august 1944 al României libere. Pornind de la succesul unei propoziţii a manifestului („Istoria nu face daruri”), Sebastian însuşi mărturiseşte în jurnal, în nota din 7 septembrie, că el este autorul. Fiind vorba de un document cu patru semnături (Iuliu Maniu, Const. I. C. Brătianu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Const. Titel Petrescu), ar fi naivă ipoteza că redactarea lui Sebastian se găseşte integral în versiunea finală. Ceea ce nu anulează paternitatea lui Sebastian asupra textului. Ca observaţie generală, „Manifestul...” nu ocoleşte limbajul de inflamare patriotică familiar cititorilor de gazete din perioada regimului Antonescu („pământul sfânt al ţării”, „Neamul nostru trece prin cel mai greu ceas al istoriei sale. Tot ce s-a înfăptuit prin străduinţa generaţiilor trecute, tot ce am nădăjduit pentru generaţiile viitoare se află în primejdie” etc.). Opţiunea era inevitabilă, ţinta fiind un public intoxicat de acest limbaj: chiar dacă duşmanul se schimbase peste noapte, transpunerea în discurs a acestei informaţii nu putea fi la fel de revoluţionară. N-aş putea numi altfel decât ironic jocul circumstanţelor care face tocmai din evreul Sebastian (exclus riguros, prin practicile recente – cuzisto-carliste-legionaro-antonesciene – ale Dreptului, din referinţa „neamului nostru”) autorul unor astfel de rânduri. Altfel, există două niveluri primare în acest text. Primul este cel politic, transpus într-un limbaj de lemn aferent. Mesajul este unul antigerman, antidictatorial, pro-democrat şi pro-Aliaţi, fără a favoriza (încă) elementul sovietic conţinut de tabăra acestora din urmă. Ideea principală – revelată foarte oportunist şi cu reale speranţe, neconfirmate de mersul ulterior al evenimentelor, în România politică a momentului – era că participarea la conflagraţie s-a făcut peste voinţa elementelor democrate care reprezentau „ţara” mai profund decât dictatura lui Antonescu, care o târâse „fără voie” de partea lui Hitler. Astfel de pretenţii la spartul târgului, când ruşii intraseră în ţară, iar germanii erau foarte aproape de înfrângerea finală, aveau, din păcate, o prea mică acoperire în realitate. Al doilea nivel este cel literar; aici este singurul plan în care autorul Sebastian îşi putea aduce, într-un document altfel arid, contribuţia. Această contribuţie stă în pasajele de patetism liric, de pildă „Hotărârea noastră nu înseamnă nimic, dacă nu este o hotărâre de luptă imediată. Ori unde vă aflaţi, strigătul vostru trebuie să ajungă până la noi”, sau în aforisme precum deja citatul „Istoria nu face daruri”.