Michel Pastoureau

Negru

Istoria unei culori

Editura Cartier, 2012

 

Moartea și culoarea ei

 

Culoare a nopţii și a tenebrelor, culoare a măruntaielor pământului și a lumii subterane, negrul este de asemenea culoarea morţii. Începând cu neoliticul, pietrele negre sunt asociate cu riturile funerare, uneori însoţite de statuete și de obiecte de culoare foarte întunecată. Același lucru se poate spune despre epocile istorice în tot Orientul Apropiat antic și în Egiptul faraonic. Acest negru htonian nu este încă nici diabolic, nici nefast. Din contra, el este legat de dimensiunea fecundă a pământului: pentru defunct, căruia îi asigură trecerea în lumea de dincolo, este un negru benefic, semnul sau promisiunea unei renașteri. Iată de ce la egipteni divinităţile în relaţie cu moartea sunt aproape mereu zugrăvite în negru, cum ar fi Anubis, zeul-șacal care-l însoţește pe defunct până la mormântul acestuia: este un zeu îmbălsămător de cadavre ale cărui cărnuri sunt negre. La fel, regii sau reginele divinizate, strămoși ai faraonului, sunt în general reprezentați având o piele neagră, culoare deloc deprecia­tivă. În Egipt, culoarea negativă sau de temut este mai degrabă roșul decât negrul; nu-i vorba de roșul admirabil al discului so­lar la răsărit sau la apus, ci de roșul forţelor răului și al zeului Set, ucigașul fratelui său Osiris și mare putere distrugătoare.

În cazul Bibliei, lucrurile stau altfel. Chiar dacă uneori este ambivalent asemenea tuturor celorlalte culori, chiar dacă lo­godnica din Cântarea cântărilor proclamă: „Sunt neagră, dar sunt frumoasă”, negrul biblic – și odată cu el, toate culorile întunecate – este adeseori asociat cu răul: este culoarea celor răi și necredincioși, cea a dușmanilor Israelului și a blestemu­lui divin. Este totodată culoarea haosului primordial, a nopţii periculoase șinefaste și mai cu seamă a morţii. Doar lumina este sursă a vieţii și manifestare a prezenţei lui Dumnezeu. Ea se opune „beznei” – unul dintre cuvintele cele mai frecvente din textele biblice –, întotdeauna asociată răului, nelegiuirii, pedepsei, greșelii sau suferinţei. În Noul Testament, această di­mensiune teofanică a luminii devine omniscientă: Christ este lumina lumii; el îi smulge pe cei drepţi din imperiul răului și din ghearele „prinţului tenebrelor” (Diavolul); el îi duce în Ierusalimul ceresc, unde vor sta cu Dumnezeu faţă în faţă și vor fi luminaţi pentru totdeauna. Astfel, albul – culoarea lui Christ și a luminii – este și culoarea gloriei și a învierii; a con­trario, negrul apare drept culoarea lui Satan, a păcatului și a morţii. Sigur, imaginea infernului este încă una discretă și im­precisă, dar ea se arată deja diferită de cea a sheol-ului din Ve­chiul Testament: este sediul viitor destinat oamenilor păcătoși, un loc al supliciului, al „plânsului și al scrâșnirii din dinţi”, care seamănă cu un cuptor în flăcări sau cu un heleșteu de foc. Negrului tenebrelor i se adaugă roșul focului veșnic care arde fără să lumineze. Încă de la începuturile creștinismului, infer­nul este negru și roșu, două culori ce vor rămâne ale sale și ale Diavolului vreme îndelungată.

Pentru alte religii sau mitologii antice, infernul este mai monocrom, mai degrabă negru decât roșu. Adeseori focul lipsește, deoarece este un element divin și sacru: cei răi trebuie deci să îndure lipsa focului și astfel să sufere de frig și de întu­neric. În aceste lumi subterane, totul este negru și îngheţat.