Liviu ANTONESEI

Victimele inocente şi colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia care pînă la urmă nu s-a mai întîmplat

 

Trecuseră cîteva luni de la plecarea mamei din cea mai bună dintre lumile posibile şi, în sfîrşit, mă hotărîsem, îmi făcusem timp să fac ordine prin hîrtiile rămase în urma ei şi a tatei, plecat cu aproape trei ani mai înainte. Succesiunea o reglasem cu sora mea, de haine şi alte obiecte de folosinţă personală ne dispensasem cu prilejul celor cîtorva rînduri de parastase şi pomeni care animă viaţa morţilor la noi, ortodocşii, indiferent cît de pravoslavnici sîntem, eu purtam mica şi eleganta sa cruce de aur, agăţată de un lănţug subţire, cruce ce-i însoţise ultimii ani de viaţă, în vreme ce sora mea avea pe un deget al mîinii drepte unul dintre inelele sale. Făcusem o primă triere a cărţilor la puţină vreme de la înmormîntare, înainte de a închiria întîia oară apartamentul, împărţindu-le, în manieră relativ egală în cele preluate de mine sau de sora mea, cele lăsate la faţa locului şi cele dăruite sau pur şi simplu lăsate pe nişte folii de plastic lîngă locul de depozitare a gunoiului, să se autoservească fiecare după interes şi trebuinţă. Ne uitasem atunci şi prin albumele cu fotografii, prin cutiile în care erau depozitate alte poze, împărţindu-le şi pe acestea fără mari dificultăţi, multe cadre fiind de altfel de găsit în două şi chiar mai multe exemplare. Acum, eram singur în micul apartament, înconjurat de cutii de carton de diverse origini şi dimensiuni şi de pungi de plastic pline de hîrtii. Praf nu era, că stătuseră adăpostite în spaţiile închise din bibliotecă, în dulapuri şi tot felul de sertare ale unor servante şi alte corpuri de mobilier. Era mobilier mult, dar nu în exces în acest ultim apartament al mamei, pentru că avusese priceperea să folosească judicios spaţiul camerei, sălii de baie, bucătăriei şi holului aproape la fel de larg ca şi camera, transformat într-un fel de cameră de zi. Nu era obişnuita înghesuială din casele persoanelor în vîrstă, nu păstrase decît o mică parte din mobilierul din apartamentul spaţios, cu trei camere, în care locuise cu tata de imediat după cutremurul cel mare din 1977 şi pe care-l părăsise la vreun an după moartea acestuia, pentru a reveni aici, cumva vis-à-vis de casa demolată cu prilejul cutremurului, casă în care îmi petrecusem, între familii româneşti şi evreieşti egal de numeroase, o mare parte a copilăriei mele, adolescenţa şi începutul primei tinereţi. Mai era printre noi şi o numeroasă familie de ţigani, oameni de treabă, ce număra în rîndurile sale şi pe Costache, un băiat cam de vîrsta mea, ce avea să devină ulterior, după cutremur şi împrăştierea noastră în cele patru colţuri ale oraşului, cînd ne cam pierduserăm din vedere, mai puţin de treabă şi să moară la puţină vreme de la ieşirea din una din numeroasele sale vizite în măruntaiele puşcăriilor. Făcuse multe vizite acolo, dar toate scurte, pentru că delictele sale nu erau grave, mici furtişaguri de la numeroasele locuri de muncă, în care nu rămînea prea mult, pentru că rămăsese ceva de rătăcitor în el, chiar dacă-şi terminase şcoala obligatorie şi un fel de profesională. Nu se integrase, cum se spunea pe atunci, cum începe să se spună şi acum, iarăşi, în ciuda faptului că era la a treia generaţie de sedentari.

 Stăteam, deci, pe patul din camera mamei, înconjurat de cutiile şi pachetele de hîrtii, arhivate cumva de ea, însă nu întotdeauna după cele mai clare şi mai riguroase criterii, şi le puneam în două categorii, cele pe care voiam să le păstrez, cele ce urmau să fie date uitării. Nu era uşor să fac asta, pentru că nu procedam nici eu suficient de limpede, ci după anumite impulsuri de moment, aşa că m-am hotărît să fac o selecţie mai degrabă laxă, urmată eventual de o alta, mai exigentă, cînd voi ajunge acasă, decît să risc să mă despart de hîrtii cărora să le regret mai tîrziu pierderea. Aş fi nedrept dacă nu aş recunoaşte că existase un anume spirit de ordine, chiar dacă nu perfect, şi în modul de a proceda al mamei. Aşa cum găsisem astă-vară colecţiile de fotografii cît de cît grupate, scrisorile şi ilustratele erau şi ele totuşi laolaltă, în cîteva corpusuri. Între primele, într-o cutie de bomboane legată cu o sfoară, erau cele cîteva zeci de scrisori trimise de mine în perioada celor şase luni de armată, care închideau cam la mijlocul lor amintitul cutremur. Nu am deschis vreun plic, nu din lipsă de curiozitate, pentru că aceasta era mare, dar nu voiam să întrerup procesul primar de selecţie. Încă nu m-am uitat prin ele, nu pentru că mi-ar fi dispărut între timp curiozitatea, ci doar pentru că vreau să evit încă o bucată de vreme redeşteptarea anumitor emoţii. Alte scrisori le-am păstrat în funcţie de expeditori, aşa cum am procedat şi cu miile de ilustrate şi felicitări primite cu ocazia zilelor onomastice, a celor de naştere, de Crăciun, de Paşte, de 1 sau 8 Martie, că doar nu sînt colecţionar de ilustrate, ci doar de amintiri! Au rămas, prin urmare, doar cele de la membrii apropiaţi ai familiei – m-a emoţionat scrisul de pe cîteva epistole primite de ei de la bunicii mei, Toader şi Zenovia, părinţii mamei mele, un scris regulat, chiar frumos, deşi amîndoi nu făcuseră mai mult decît şcoala primară pe la începutul celuilalt secol de la sfîrşitul celuilalt mileniu – şi cîteva de la prieteni vechi de-ai lor, pe care s-a întîmplat să-i cunosc şi eu pe cînd mai erau pe acest pămînt. E interesant că, în general, părinţii mei le-au supravieţuit acestora, precum şi majorităţii fraţilor şi surorilor lor. Chiar şi la cimitir cînd merg, mai rar decît se obişnuieşte, am mereu un fel de satisfacţie egoistă, văzîndu-i înconjuraţi de morţi mai tineri, unii mult mai tineri decît ei. E ceva consolator în asta? Nu ştiu, aşa mă încurajez, deşi probabil nu este cum se poate mai creştineşte să faci asemenea comparaţii.

Hîrtiile legate de pasiunea lor de compunători rebusişti, care le ocupase vremea mai ales după pensionare, erau iarăşi grupate laolaltă în caiete de matematică, că acolo se desenau mai uşor careurile, dar şi în mai multe dosare. Am găsit şi contabilitatea revistei lor de rebus de la începutul post-revoluţiei, cînd îi apucase nu atît spiritul de investiţie, iniţiativa capitalistă, cît dorinţa de independenţă editorială, ca să spun aşa. De altfel, escrocaţi de distribuitorii de presă, nu doar că nu se îmbogăţiseră, dar acumulaseră şi datorii pe la tipografi, stinse încet din pensiile lor, că îşi asumaseră cu demnitate falimentul şi nu acceptaseră vreun ajutor. Într-o pungă de plastic, o tuşieră şi ştampila „firmei”, că doar lucraseră în deplină legalitate! Am decis să le păstrez. În alte pungi, tot felul de legitimaţii, de Crucea Roşie, de veteran şi soţie de veteran, de pensionari cu liber pe mijloacele de transport în comun urban, de membri în tot felul de alte organizaţii, între care cele de membri PAC, cu cotizaţia la zi! Şi mai erau zecile de carneţele, agende şi caiete-agendă, de toate dimensiunile şi de toate felurile ale mamei, în care se amestecau numere de telefon, adrese, calcule financiare, poezii, încercări de amintiri din copilărie şi tinereţe, notaţii despre tratamente sau despre Mircea Eliade şi Marin Preda, cîte o propoziţie sau un singur cuvînt fixate pe cîte o pagină rămasă în rest albă şi părînd misterioase, enigmatice în singurătatea lor. Dintr-un caiet, a căzut o hîrtiuţă pe care am recunoscut scrisul meu, cu creionul, „glasnosti, sinceritate, transparenţă; perestroika, restructurare”, era deci scrisă pe la sfîrşitul anilor optzeci, pe cînd, după divorţ, locuisem la ei. Nu mai ştiu dacă notasem asta pentru mine sau pentru vreunul dintre ei. Caiete, agende şi carnete. Le-am păstrat pe toate şi cîndva va trebui să scotocesc atent prin ele, cum va trebui să văd şi ce e cu arborele genealogic, dus vreo patru-cinci generaţii înaintea sa, alcătuit de tata înainte de moarte. Este interesant cum începem să ne căutăm originile cînd simţim că ni se apropie şi sfîrşitul. Şi e la fel de interesant ce rămîne în urma noastră după ce ne sînt moştenite sau date de pomană bunurile, obiectele ce ne-au însoţit de-a lungul vieţii – cum constat mereu, hîrtii, mai ales hîrtii, tot felul de hîrtii, dar ce supravieţuia oare pe vremea cînd hîrtia nu era atît de răspîndită, atît de excesiv utilizată, atît de irosită pînă la urmă? Amintirile, de bună seamă, ce altceva să rămînă, dar era memoria oare mai puternică atunci decît acum, cînd tocmai aceste hîrtii sînt şi un fel de cîrje ale memoriei care încearcă să-i suplinească caracterul imprecis, găurile, debilitatea?

 Cred că din ultimul caiet răsfoit în grabă au căzut două plicuri şi o ilustrată. Pe plicuri erau dedicaţii, „Tatei, de ziua lui”, „Mamei, de ziua ei (cu scuze pentru întîrziere)”, iar înăuntru erau cîte o poezie pentru fiecare! Nu cred că le mai dedicasem vreodată aşa ceva! Nu cred că măcar le arătasem vreodată intenţionat vreo poezie de-a mea! Erau datate 26 Octombrie 1989, deci de ziua onomastică a tatei şi la cîteva săptămîni de la onomastica mamei. Era trecută cu precizie şi ora, adică cu menţionarea pînă şi a minutului cînd le încheiasem. Erau scrise de mînă, nu dactilografiate. Dacă nu aş suferi de o anumită pudoare, le-aş cita aici, dar acum nu cred că sînt chiar nişte poezii, ci mai degrabă nişte documente existenţiale legate de situaţia biografico-politică specială în care mă aflam în toamna acelui an. Erau, de fapt, nişte semne cumva lirice de recunoştinţă pentru grija pe care o aveau faţă de mine în acele împrejurări şi pentru tot ceea ce făcuseră pentru mine de cînd sosisem des-pieliţat în această lume, ei, da, chiar des-pieliţat, nu îm-pieliţat, pentru că sosisem aici fără piele, dar înarmat cu un dinte din faţă. Împieliţat aveam să devin mai tîrziu! Am senzaţia că în perioada aceea, cînd stăteam închis în casă şi aproape nu ieşeam din camera mea, i-am simţit cel mai aproape, aşa cum acum le resimt cel mai puternic, cel mai acut absenţa. Şi mai era ilustrata, de fapt, nu chiar o ilustrată, ci o carte poştală din acelea ieftine, de 30 de bani, tipărite pe carton subţire şi prost, cu timbrul gata imprimat, ce reproducea stema RSR. Era trimisă de mine pe 19 august 1968, scrisă cu creion chimic, probabil nu găsisem altceva în casa rudelor mele din satul în care venisem în vacanţă de cîteva zile, după ce fusesem la mare cu mama şi sora mea. De ce erau cele două plicuri şi această carte poştală împreună în acel caiet, habar nu am, ştiu doar că eu m-am simţit alunecînd pe nebăgate de seamă, într-un fel de tunel al timpului. 19 august 1968, deci, cartea poştală în care le scriam că ajunsesem cu bine, deşi ei mă aduseseră acolo cu puţină vreme mai înainte, că mă simt minunat, că devenisem un campion veritabil la mîncat harbuji, fusese expediată de mine cu două zile înainte de a afla că există politică şi istorie şi ajunsese, probabil, fiind trimisă între limitele aceluiaşi judeţ, chiar în ziua cu pricina! Nu cred că din cauza asta se aflau cele trei documente împreună, habar nu am dacă mama ştia cînd se trezise în mine conştiinţa istorică, dacă formula asta nu sună cumva prea pretenţios, dar e totuşi interesant că ele se aflau laolaltă. La interval de 21 de ani, ele marcau un început şi un fel de încununare, căci ar fi fost cumva vorba despre debutul conştiinţei istorice şi apoi despre decizia de a mişca în istorie, prin autoeliberare, prin schimbarea, prin tulburarea, aproape prin ruperea legăturilor mele cu contextul, dacă îl exclud pe cel familial şi dacă fac excepţie pentru un grup foarte mic de prieteni şi o iubită. E ceva teribil, totuşi, să vezi ce puţini îţi rămîn în preajmă, de parcă ai fi ciumat sau purtător de holeră, atunci cînd chiar ai avea nevoie să simţi prezenţa, fie şi difuză, discretă, a cît mai multora. Dar, devreme ce ne naştem singuri, dacă nu se întîmplă să fim gemeni, şi plecăm de aici încă şi mai singuri, de ce ar trebui între capetele intervalului acesta nedrept de scurt, să simţi în preajmă legiuni de apropiaţi? De fapt, probabil, e normal, e chiar mai bine că lucrurile stau aşa şi nu altcum. Şi de ce m-aş plînge, n-am spus mereu că mă irită camaraderismul, tovărăşismul, spiritul gregar, nu le-am taxat de foarte mic drept semne de inferioritate, drept manifestări ale plebei şi poate ale neputinţei de a înfrunta singurătatea acestei lumi?

 Pe 21 august 1968, eu şi cei doi veri ai mei dinspre mamă, ne trezisem devreme, cam o dată cu soarele ce-mi gîdila pleoapele pe foişorul colibei de stuf legat de un cadru trilateral din lemn, unde-mi făcusem somnul. Eu sus, în foişor, ei în colibă, unchiul în cealaltă colibă, a şefului, cîinii în cuştile de lemn de pe laturile harbuzăriei, iar vacile în aer liber, în no man’ s landul dintre aceasta şi lanul de porumb din apropiere. Adormisem devreme şi avusesem parte, cel puţin noi, cei tineri, de un somn de plumb. Nimeni nu dăduse atac la harbuji peste noapte şi cîinii stătuseră destul de liniştiţi. Eu adormisem cu ochii ţintiţi spre cer, încercînd să recunosc constelaţiile de suprafaţa neagră ca păcura. Dormisem bine, adînc şi ne trezisem atît de dimineaţă şi pentru că, o zi mai înainte, fusesem învoiţi, cumva premiaţi de unchiul meu cu o jumătate de zi liberă, în care fuseserăm la scăldat într-un iaz din exact cealaltă parte a satului, pe şesul pîrîului Miletin, frumos nume, cu sonorităţi cumva greceşti. Premiu binemeritat de bună seamă de vreme ce, cu încă o zi mai înainte, ne afirmasem la culesul harbujilor cu care au fost încărcate două camioane şi mai multe căruţe, pe care CAP-ul îi trimisese în piaţa din oraş. Deci, ne trezisem devreme, eram odihniţi, mîncasem nişte pîine de casă, care începea să se întărească, cu brînză şi resturile unei fripturi de pui, nişte roşii, şi începusem prima degustare a zilei. Pentru că unchiul plecase în sat după ţigări, stricasem deja patru-cinci harbuji pe care îi coborîsem de cu seară în fîntînă să se răcorească, pînă ne-am oprit la unul care ni s-a părut pe gustul nostru, unul avînd coaja foarte verde şi lucioasă, cu sîmburi mici, negri şi, mai ales, rari. Resturile celorlalţi le aruncasem deja la vite, să nu fim cumva surprinşi asupra faptului risipei. Fiecare, cu o felie în stînga şi un cuţitaş în dreapta, aşezaţi pe nişte piei de oaie în jurul vetrei din faţa colibei noastre, degustam alene miezul roşu, răcoros şi foarte dulce. Deşi încă dimineaţa, se făcea tot mai cald şi ne făceam şi noi socotelile că l-am putea convinge pe unchiul meu şi tatăl lor să ne mai dea o jumătate de zi de învoire pentru scăldat. N-am trăit de multe ori în viaţa de pînă atunci, nu aveam să trăiesc nici după aceea de prea multe ori, un început al zilei atît de liniştit, de paşnic, de blînd. Parcă şi aerul era complet nemişcat, aproape compact şi vîscos. O asemenea zi îţi trebuie ca să înţelegi, în sensul cel mai fizic, cel mai meteorologic, formula poetului, „slavă stătătoare”. Iar eu, care sînt atît de dependent de variaţiile vremii, de schimbările climatice, vă asigur că sensul meteorologic nu este unul demn de dispreţ ori de nebăgat în seamă. Ei, bine, în această linişte deplină, în această slavă stătătoare, a năvălit peste noi, peste mine, pe neaşteptate, fulgerător, istoria! A năvălit sub chipul verişoarei mele, sora celor doi fraţi, pe care am zărit-o cu toţii ieşind de pe cărarea din lanul de porumb, în fugă, cu părul lung fluturîndu-i în spate, apropiindu-se de noi cu o viteză de care nu am fi crezut-o în stare. Ne-am dat seama că se întîmplase ceva, dar nu aveam habar ce anume se putuse întîmpla de devenise atît de performantă la probele de cros. În cîteva zeci de secunde a parcurs distanţa, sub ochii noştri căscaţi de mirare, s-a oprit în faţa noastră, care ne ridicaserăm spontan, cumva automat în picioare şi ne-a spus dintr-o suflare: „Armata sovietică şi a încă patru ţări frăţeşti a ocupat Cehoslovacia!”. O văd şi acum vorbind printre gîfîituri, răspunzînd întrebărilor noastre, nu dintre cele mai dibace! Ţin minte că îi urmăream cu interes şi sînii tresăltînd sub cămaşă, de unde se vede că interdicţia incestului e o achiziţie tîrzie nu doar a speciei, ci şi a fiecărui individ în parte. Mie, oricum, pînă atunci mi se păruse foarte sexy, cu un cuvînt învăţat destul de repede după mutarea noastră în oraş. Ne-am lămurit în cele din urmă că celelalte ţări participante la invazie erau Ungaria, Polonia, Bulgaria şi Germania. Nu prea înţelegeam ce făcuse armata noastră de nu era laolaltă cu celelalte, nici nu ne era prea limpede despre care Germanie era vorba, că erau două pe vremea aceea. Pînă la urmă, eu, care eram mai de la oraş, am înclinat spre RDG, ceea ce era riguros exact şi respecta adevărul istoric. Dar problema adevărată era că trebuia să merg imediat în sat, să-mi iau bagajele pe care mătuşa mea deja le făcuse, să mă ducă unchiul cu o căruţă sau cu şareta CAP-ului la gara din satul vecin, să mă urce în tren şi să mă trimită acasă, tatăl meu urmînd să mă aştepte în gara din Iaşi. Să fiu cu ai mei, „dacă intră ruşii şi peste noi”. Formula aceasta suna destul de ciudat în gura verişoarei mele care, în ciuda agitaţiei de care era cuprinsă, nu era altceva decît o fetişcană cu un an-doi mai mare decît noi. Dar ea era numai un fel de Hermes de genul feminin, ea numai adusese în fugă, iute şi degrabă, cum se spunea pe acolo, nu şi concepuse mesajul...

 Într-o oră, eram în şaretă, în altă oră la gară şi puţin după aceea în trenul către Iaşi. Tata nu era la gară, aşa că am luat energic drumul către casă, de altfel situată la mai puţin de un sfert de oră de gară, în centrul oraşului. Ajuns acasă, am găsit sufrageria plină, toţi cu ochii ţintă la televizor, tata, bunica, sora mea, mai mulţi vecini care nu aveau televizor, un frate al mamei. Nu şi mama, care era la Bucureşti, cu o reclamaţie împotriva unei instituţii, împreună cu care împărţeam clădirea şi care voia să ne ia beciul şi să ne dea în schimb o magazie, schimb cu care, desigur, n-ar fi fost nimeni dintre noi de acord, cu atît mai puţin eu, care-mi găsisem în sutele sale de metri şi pe cele trei nivele descendente, un minunat teren de explorare, ba chiar şi un bun, mult mai bun decît acoperişul blocului din apropiere pentru întîlnirile secrete cu Lili Ţiganca, Tamango după porecla curţii. La televizor se dădea muzică patriotică, se difuza mereu reluat un comunicat, în termeni duri de condamnare, după cîte îmi puteam da eu seama, a ocupării Cehoslovaciei de către armatele celor cinci ţări „frăţeşti” şi se anunţa periodic că urmează un miting în Piaţa Palatului în care Tătuca avea să formuleze clar punctul de vedere al României în privinţa evenimentului petrecut peste noapte. În cele din urmă, a venit discursul şi trebuie să recunosc că am fost impresionat. Deşi vorbitorul era cam bîlbîit şi mai stîlcea cuvintele, era convingător, energic, mobilizator, cumva magnetic. Se vedea asta şi în imaginile din Piaţa ocupată de sute de mii de oameni, în aplauzele, uralele şi lozincile scandate de ei, dar se vedea şi în biata noastră sufragerie! Şi cum să nu fi fost, cînd l-am văzut pe tata mai excitat decît îl văzusem eu vreodată, pe un vecin cu ochii parcă ieşiţi din cap, cînd l-am auzit pe unchiul meu strigînd că se înscrie în gărzile patriotice, a căror înfiinţare tocmai fusese anunţată de vorbitor? Pînă şi bunica, care de la Franz Josef al ei nu cred să mai fi reţinut numele vreunui conducător de ţară, părea vrăjită de magia acelui discurs, de atmosfera exaltată împrăştiată de imaginile de la televizor. Ei, da, Tătuca îşi trăia zilele sale de glorie, devreme ce avusese un asemenea impact zdrobitor din Piaţa Palatului şi pînă în sufrageria noastră! După discurs, păream cu toţii de altfel zdrobiţi, însă convinşi, strîns-uniţi în jurul Conducătorului, cu o formulă care avea să facă o lungă carieră în limbajul public de după aceea. După momentele de stupoare, de tăcere compactă, adulţii au început să discute, sora mea şi bunica s-au dus în camerele lor, eu am întîrziat puţin cu bărbaţii, care mă tolerau, luîndu-mă drept unul de-al lor, mi-am şi dat cu părerea de cîteva ori, fiind culmea băgat în seamă, dar nu aveam stare, nu mă lăsau în pace vorbele despre gărzile populare, războiul întregului popor şi riposta hotărîtă pe care o vom da oricărei agresiuni. Mi se părea destul de clar că după Cehoslovacia va veni şi rîndul nostru, deşi habar nu aveam de ce trebuia să se întîmple asta, poate pentru că lipsisem de la atacul de cu noapte? Dar ce să ştiu eu?, de-abia de cîteva luni împlinisem 15 ani! Şi stăteam aşa de liniştit dimineaţa în harbuzăria de la mai puţin de 50 de kilometri de Iaşi! Însă, dacă e vorba să fim atacaţi, dacă vorbim despre războiul întregului popor, era cazul să fim pregătiţi, să ne pregătim cu toţii pentru asta. M-am strecurat încet afară din cameră, apoi din casă, să adun cumva armata cea mică a curţii noastre, a celor cîtorva curţi reunite în jurul unei străduţe paralelă cu bulevardul. Majoritatea băieţilor ştiau despre ce este vorba. Cum era destul de tîrziu, am hotărît să ne vedem a doua zi dimineaţa la opt, fiecare cu ce găsea la îndemînă prin casă în ceea ce privea muniţia şi armamentul, după care ne-am despărţit, ducîndu-ne fiecare pe la casele noastre...

 Am dormit destul de prost, de agitat, aruncînd şi căutînd cearşaful cu care eram acoperit, schimbînd mereu poziţia pernei, neliniştile, agitaţia, exaltarea, toate la un loc, nu m-au părăsit mai deloc peste noapte. Se mai auzea şi zgomot de trafic greu pe strada noastră centrală, camioane, poate şi tancuri, ceea ce nu se întîmpla de obicei, cînd înainte de miezul nopţii, strada noastră, ca şi oraşul, păreau să adoarmă cu totul. M-au trezit vocile tatei şi mamei, deci ea ajunsese acasă, m-au trezit mai devreme decît îmi propusesem, voci ce răzbăteau destul de animate de după glazvandul de sticlă opacă ce despărţea camera mea din acea veche locuinţă evreiască, ce avea să fie demolată vreo zece ani mai tîrziu, laolaltă cu celelalte case evreieşti, sub pretextul stricăciunilor provocate de cutremur, spaţiu în care m-am simţit foarte bine vreo cincisprezece ani ai vieţii mele, de la sfîrşitul şcolii primare şi pînă după absolvirea universităţii. Dar să revin la dimineaţa de 22 august 1969 şi la vocile mamei şi tatei. Am tras mai întîi cu urechea de după glazvand la povestirea mamei despre miting. Deşi trecuse între timp o noapte întreagă şi un drum lung cu trenul, părea la fel de exaltată precum fuseserăm noi, cei din Piaţă şi cei din sufrageria noastră, precum fusese probabil şi ea, acolo în Piaţă, unde se nimerise de fapt din întîmplare, pe toată durata aşteptării şi desfăşurării discursului! Bun, deci auzeam că lumea, ea vorbea de peste 300.000 de oameni, dacă nu chiar o jumătate de milion, nu ştiu după ce surse, deci auzeam că lumea fusese practic în delir pe toată durata discursului, iar după încheierea acestuia nu se prea lăsase dusă acasă, trebuind să fie îndemnată de miliţieni, mai auzeam că se va înscrie în partid – ea, fiica de chiabur, care din pricina acestei filiaţii putuse urma doar şcoala de moaşe numai sub pretextul unei înfieri fictive de către o rudă mai săracă! Dar, cum aveam să aflu mai tîrziu, se întîmplase asta şi la case mai mari, cazul lui Goma şi al altor foşti deţinuţi politici fiind cele mai izbitoare. De ce intra în partid? Păi, ca să poată face parte din gărzile patriotice şi să se lupte cu ruşii! Doamne iartă, acelaşi motiv ca şi în cazurile celebre amintite! Era limpede că tata era mult mai sceptic şi mai scăpa şi cîte-o ironie, iar mama, atunci cînd o sesiza, se supăra şi-i spunea „ce ştii tu? n-ai fost acolo”, ceea ce era faptic riguros adevărat, dar nu contrazicea neapărat scepticismul tatei. Totuşi, îmi aminteam că, pe parcursul transmiterii televizate a discursului, se aprinsese destul de tare şi el. Noaptea fusese însă un sfetnic bun, care îl adusese la scepticismul său obişnuit în ce priveşte lucrurile omeneşti, dacă nu cumva la nepăsarea sa proverbială, abia zgîndărită de povestirile mamei. Mie însă vorbele ei mi-au amintit că aveam o armată de organizat, aşa că m-am uitat la ceas, era 7, 30, mi-am pus repede pantalonii scurţi, tenişii chinezeşti, a căror talpă rezista mai mult decît a celor româneşti, şi o bluză, am ieşit în fugă pe lîngă ei, dar am fost oprit de mama s-o sărut de bun sosit, am sărutat-o, am intrat în bucătărie, mi-am pus unt şi dulceaţă pe nişte felii de pîine şi lapte rece într-o ceaşcă, am dat totul pe gît şi, cînd m-am uitat la ceasul de pe peretele bucătăriei, am văzut că se făcuse 8 fără vreo zece minute. M-am uitat de după perdea şi am văzut că băieţii începuseră să se adune în faţa uşii de metal de la intrarea în beciul nostru. Am mai tras puţin de timp, că doar un comandant de oşti vine cînd oastea e adunată, dar va trebui să ajung totuşi înainte de Adolică, care nu va pierde ocazia să-mi conteste titlul, cum se mai întîmplase. Sigur, şi acum, ca şi alte dăţi, aveam marele avantaj al acestei cazemate perfecte, care era beciul, plus că le puteam povesti celorlalţi ceea ce auzisem povestit de mama tatei. Cum aveam să verific de-a lungul vieţii, intuiţia mea era bună – cine are povestea are şi puterea. Şi, atunci, chiar aveam povestea, ba chiar avusesem şi iniţiativa de a ne organiza în vederea rezistenţei în faţa invadatorilor, că doar era vorba despre războiul întregului popor, nu?, ce naiba!

 Cînd ceasul din bucătărie arăta 8 fix, am ieşit repede din casă, am ocolit, am ajuns în faţa intrării la beci şi, dintr-o privire rapidă de conducător încercat, mi-am dat seama că eram cam toţi, cam toţi combatanţii, pentru că i-am lăsat deoparte pe cei care nu erau măcar în clasa a treia, iar pe cei mai mari decît noi i-am lăsat să-şi vadă de fetele lor. Şi, oricum, dacă ar fi acceptat Willy, Costel sau Gabi să participe la război, ar fi revendicat oricare poziţia de comandant de oşti, iar asta nu se putea! Eram, prin urmare, cam toţi cei cuprinşi între circa zece şi cincisprezece ani, vreo doisprezece luptători, fără Adolică – de la Adolf, ce nume putuseră să-i dea părinţii săi evrei! –, care nu venise şi nici nu avea să mai vină. Nu, nu era deloc fricos, ne băteam adesea în parte, dar adunasem prea multe atuuri şi-i cădea prost rolul de subordonat. Am descuiat lacătul, am dat uşile masive de metal ruginit în părţi, am intrat şi am aprins lumina, i-am aşteptat să intre toţi, apoi am tras uşile, că doar nu organizezi o operaţiune militară atît de importantă în văzul lumii! Iar ruşii, o ştiam cu toţii de la nenea Vladimir, şi el un fel de rus pe la origini, aveau sateliţe din care urmăreau tot ce se petrece pe pămînt pînă la dimensiunea unei mingi de tenis de cîmp. Americanii ar fi putut urmări orice obiect pînă la mărimea unei mingi de ping pong, dar nu cu americanii aveam noi probleme acum, în ciuda a ceea ce se scria de obicei prin ziare despre imperialismul american şi răutăţile lui şi, apoi, ei erau foarte ocupaţi în Vietnam. Bun, cînd eram toţi înăuntru şi ascunşi de privirile indiscrete ale inamicului, am început inventarul. Toţi îşi aduseseră prăştiile de cauciuc şi fiecare cîte bile de rulmenţi găsise. Aici, stăteam bine, aveam şi eu cam o jumătate de găleată de bile de diferite dimensiuni, obţinute prin spargerea cîtorva duzini de rulmenţi, pe care îi cărasem la începutul verii de la Vlădeni, cînd fusesem cîteva săptămîni acolo – îi găsisem aruncaţi la groapa de gunoi a SMT-ului şi, iată, făcusem bine că-mi cocoşasem spatele cărîndu-i. Cîţiva aveau şi arcuri şi am decis să punem cuie mici în vîrful săgeţilor, că bucăţile de stuf nu puteau face mare pagubă. Mai aveam, ca arme albe, un fel de suliţe confecţionate din bucăţile mari de deşeuri de lemn pentru foc, de care era plin primul nivel al beciului nostru. Dar să te lupţi cu brava şi numeroasa Armată Roşie numai cu arme albe nu suna prea bine, aşa că am început să ne scotocim mintea după idei privind ameliorarea stării înzestrării cu armament a oştirii. După un brainstorming pe care cu greu am reuşit să-l controlez – normal că nu ştiam atunci nici ce este, nici cum se face! – s-au conturat două idei bune pe care le-am aprobat, pînă la urmă, chiar trei dacă nu socotesc cockteilurile Molotov cu carbid şi benzină doar variante ale aceleaşi arme. Şi, da, ceva ce mai încercasem odată, dar renunţasem, pentru că mă prinsese mama şi nu mi-a fost uşor – dar acum eram în caz de forţă majoră, cu patria în pericol! –, nişte mici tunuri din ţeavă de aluminiu pentru antenele de televizor, folosind drept exploziv fie clorat de potasiu în amestec cu sulf, fie fosforul desprins de pe capetele chibriturilor. Clorat de potasiu şi sulf nu aveam, că mai era mult pînă la sărbătorile de iarnă, nici carbid, că mai era destul şi pînă la Sfînta Parascheva, cînd ne făcea mare plăcere să tulburăm slujbele şi pelerinii. Un bidon cu benzină era chiar în beci şi o mulţime de sticle goale, pe care nu apucasem încă să le vînd. Sticle urmau să mai aducă cu toţii, benzina cădea în sarcina lui Vlăduţ şi Nelu, că doar taţii lor erau şoferi. Carbid puteam face rost de pe şantierul Casei Modei din apropiere şi i-am desemnat pe Moni şi Dănuţ să rezolve asta. Rămîneau cloratul de potasiu şi sulful. Cum era vacanţă, iar ruşii ne puteau ataca dintr-o zi într-alta, dacă nu dintr-o oră într-alta, de furat din laboratoarele de chimie ale şcolilor, cum procedam înainte de Crăciun, nu putea fi vorba. Pînă la urmă, am decis să-l obţinem contracost, dar nu cu bani direct, ci cu ţigări, că toţi portarii şi paznicii şcolilor fumau. Eu îl ştiam pe cel de la liceul meu, că îi mai dădusem ţigări să ne lase să jucăm fotbal pe terenul şcolii, Mircea şi Ţucu, Dumnezeu să-l ierte pe cel din urmă, că a plecat din lumea asta la cîţiva ani după Revoluţie, îi cunoşteau pe cei de la şcoala generală din apropiere, unde şi învăţau. Să le dăm Carpaţi nu se făcea, aşa că ne-am certat oleacă între Litoral şi Snagov. Litoral erau numai 5 lei, Snagovul era 8, dar avea filtrul din păr de cămilă, cum circula legenda pe atunci. Am rămas la Snagov şi am început să ne buzunărim cu toţii, dar n-am găsit decît de un pachet şi jumătate. A rămas să găsesc eu diferenţa de la mama, că doar se întorsese foarte bine dispusă de la Bucureşti! Nu trebuia să le spunem paznicilor pentru ce ne trebuie substanţele, nu puteam şti dacă nu-s spionii ruşilor ori guri sparte, aşa că am compus o poveste cu un hram undeva la ţară la care voiam şi noi să ne amuzăm oleacă pe seama credincioşilor. Totul era stabilit, fiecare avea o sarcină de rezolvat, urma să ne vedem la ora 14. Doar carbidul rămînea să fie procurat seara de Dănuţ şi Moni, după ce plecau constructorii de pe şantier şi acolo mai era doar un paznic care se îmbăta în mai puţin de o oră şi se culca într-o magazie metalică. Sigur, l-am fi putut mitui şi pe acela cu un sfert de „doi ochi albaştri”, dar ar fi fost păcat de banii cheltuiţi, pe care oricum nu-i mai aveam!

 La 14 punct, eram cam toţi din nou în faţa uşii de la beci. Am intrat înăuntru. La inventar, mai aveam două canistre de benzină, zeci de sticle goale numai bune de transformat în grenade, cloratul şi sulful procurate de mine, pe Mircea şi Ţucu chemîndu-i paznicul de la şcoala generală mai pe seară, că erau directorul şi nişte profesori acolo, cu nu ştiu ce treburi, cînd se duseseră ei. Fuseseră destul de deştepţi să nu dea ţigările dinainte. Eu mă descurcasem destul de bine, aveam în două borcănaşe mai mult de cîte 100 de grame din fiecare substanţă, dar am avut şi impresia că paznicul voise să mă tragă de limbă, pomenind de două tancuri ruseşti distruse peste noapte pe podul de la Ungheni, topite cumva cu o armă nouă, pe care o aveam doar noi românii, o armă cu lumină sau aşa ceva! Dar nu i-a mers paznicului cu mine! La desfiinţarea raioanelor şi a direcţiilor sanitare raionale, tata, rămas fără slujbă, fusese mutat la spitalul din Ungheni, unde mă luase de cîteva ori cu trenul, un drum de 20 de minute, şi văzusem cu ochii mei că nu era nici un pod rutier pe acolo, ci numai unul de cale ferată, situaţie care nu s-a schimbat de atunci, numai la începutul anilor ’90, podul feroviar căpătînd un fel de frate din flori! Acum, însă nici măcar acela nu mai este! Stăteam deja bine şi în ce priveşte armamentul de foc! Seara aveam să-l completăm cu alte cantităţi de clorat de potasiu şi sulf, başca carbidul! Puteam însă deja să ne pregătim. Pe o bucată de scîndură, am amestecat bine două părţi de clorat şi una de sulf şi am închis amestecul în două borcănele. Apoi, am căutat nişte bucăţi de scîndură mai robuste între deşeurile din beci şi am confecţionat cinci afeturi pentru tunuri, că doar cinci bucăţi de ţeavă corespunzătoare din aluminiu reuşisem să găsim prin magaziile caselor noastre. Am teşit cu ciocanul cîte un capăt al ţevilor şi le-am prins bătînd nişte cuie, încrucişat, pe afeturi. Apoi, am început să umplem sticlele cu benzină, adăugînd şi pietricele, nisip şi bile de metal mai mici, cele care încăpeau pe gîturile sticlelor. Drept fitile am utilizat ciorapi subţiri de damă, din nailon, pe care i-am stabilizat cu bucăţi de „scîrţîitoare”, plasticul acela alb şi poros care începuse să se folosească la protecţia fizică a mărfurilor, pe care noi îl frecam de bucăţi de sticlă pînă îi scoteam din minţi pe adulţi. Pe la ora patru, am auzit-o pe bunica lui Cellu strigîndu-l şi i-am spus să iasă încet, să nu-l observe nimeni şi să nu spună nimic nimănui. Puteam avea încredere în el, cu un an mai înainte, cînd fusese războiul de şase zile, ne-a spus tuturor că-şi convinge părinţii să plece în Israel, ca să se lupte care pe care cu arabii, iar aceştia erau de nu ştiu cîte ori mai mulţi. Pentru el, cădea bine războiul ăsta cu ruşii, că se antrena puţin, iar ruşii erau şi ei mai mulţi! Apoi, am început ameliorarea armelor albe, montînd cuie mici în vîrful săgeţilor şi cuie mari, de 18 – 20, în vîrful suliţelor. Între timp, am urcat de cîteva ori în casă, pe de o parte, ca să nu mă caute cumva ai mei şi să ne prindă în plină cursă a înarmărilor, pe de alta, ca să aflu dacă nu cumva ruşii deja intraseră şi trebuia să începem lupta înainte de încheierea pregătirilor de campanie. Nu, încă nu intraseră, iar la televizor se dădeau scene din Cehoslovacia, comunicatul partidului, secvenţe din discursul Tătucăi din ziua precedentă, oricum numai despre invazie se vorbea. Erau şi scurte interviuri cu oameni de pe stradă şi din fabrici, care îşi manifestau solidaritatea cu poporul cehoslovac, sprijinul pentru politica partidului şi hotărîrea de a intra în gărzile patriotice. Eu trăiam satisfacţia că deja făcusem un fel de gardă patriotică, cînd oamenii mari abia se pregăteau de asta!

 Bun, tot ce putusem face pînă atunci era făcut, bine făcut! Ne-am gîndit că, înainte de a ieşi afară să ne antrenăm la armele albe, trebuie să le încercăm pe cele de foc, tunurile, să nu avem surprize în plină luptă, că sticlele de benzină ştiam că funcţionează, nu le făcusem altfel decît alte dăţi, cînd ne băteam pentru controlul maidanului pentru fotbal cu cei din gaşca de pe strada Cloşca. Dar cu tunurile numai eu mai încercasem, după ce văzusem modelul la Vlădeni. Dar unde să le facem proba, să vedem cum funcţionează? Afară nu, nu era posibil, că ne-ar fi auzit toţi şi s-ar mai fi şi speriat crezînd că au venit deja ruşii peste noi. Şi ne mai trezeam şi cu vreo creartă, dacă nu cu vreo bătaie din partea celor mari. Prima parte a beciului era prea la suprafaţă şi s-ar fi auzit aproape la fel de bine ca şi afară. Partea a doua era, iarăşi, prea sus şi sunetele nu s-ar fi estompat foarte tare. Rămînea să coborîm la nivelul cel mai de jos, la capătul a vreo cincizeci de trepte şi al unui coridor de vreo zece metri. Dar acolo nu mergea electricitatea de o bucată de timp, iar tata tot chema un meseriaş s-o repare şi ăla nu mai venea. Acolo, am fi fost la vreo 15 metri adîncime, dincolo de casă, cumva şi dincolo de bulevard, sub un fel de parc destul de ponosit, deşi situat în centrul oraşului, pustiu probabil la ora aceea. Cei care aveau lanterne acasă, au fost trimişi după ele, iar în vreo zece minute aveam şase lanterne, cu baterii în regulă, care dădeau o lumină destul de bună prin efect cumulat. Am luat tunurile de aluminiu şi borcanele cu amestecul exploziv, nişte cutii cu nisip şi pietricele şi bile dintre cele mai mici şi am coborît spărgînd întunericul cu fasciculele de lumină plecate din lanterne. Jos, era o încăpere mare, pătrată, cu latura de vreo zece-doisprezece metri, din care plecau două mici galerii laterale late de vreo doi metri şi lungi de vreo cinci-şase. Pe laterala din dreapta era o uşă, blocată cu pietre şi legată cu sîrmă prin care s-ar fi putut intra în beciul vecin. Pe vremea aceea, înainte ca fundaţiile blocurilor să le taie, cam tot oraşul era subîntins de asemenea beciuri, coridoare subterane, tuneluri, ce comunicau între ele, într-o vastă reţea. Chiar încercasem odată să deblochez uşa spre beciul vecin, dar nu reuşisem, era prea solid baricadată. Dar văzusem ce este pe partea cealaltă într-o explorare făcută împreună cu Nelu, care reuşise să subtilizeze cheia de la vecinii mai în vîrstă din casa de alături. Nu era chiar un beci ca al nostru, că era ceva mai îngust, mai puţin bine compartimentat, dar mi-ar fi plăcut să-l fi putut adăuga vastelor mele terenuri subterane.

 Am pus primul tun în galeria din dreapta, cu ţeava îndreptată spre înafară, spre peretele de la capătul încăperii mari, cu gîndul ca noi să ne adăpostim în lateralele intrării în galerie. În principiu, nu aveam ce să păţim, fiind protejaţi de pereţii enormi din piatră. În ţeava de aluminiu am introdus mai întîi amestecul exploziv, apoi am pus doi-trei centimetri de nisip şi pietricele, apoi cîteva bile, după aceea, încă vreo doi centimetri de nisip cu pietricele. La baza ţevii, pusesem o tăviţă dintr-un capac de la o cutie de fiert seringile, plină cu benzină. Cînd toţi s-au adăpostit după pereţii de piatră, am dat foc benzinei şi am fugit să mă ascund şi eu. Timpul trecea, dar nu se întîmpla nimic! Aşa trece timpul cînd aştepţi ceva cu nerăbdare, dar noi ne-am gîndit că poate se stinsese benzina. Am mai stat puţin neimişcaţi, apoi ne-am sfătuit şi am decis că trebuie să se uite careva. S-a uitat Nelu şi i s-a părut că se stinsese într-adevăr benzina ori poate chiar se terminase înainte de a-şi produce efectul. Oricum, am decis să mă duc să mă uit, că doar nu degeaba eram conducător de oşti. Am intrat şi pentru că auzisem pe alţii în urma mea, m-am întors să le spun să se retragă. Şi atunci s-a auzit bubuitura! Credeam că se va dărîma casa peste noi. Am simţit o arsură în umăr, dar din fericire nu era decît de la flacără şi nisip, cum avea să constate mama puţină vreme după aceea. În schimb, Nelu urla cu mîinile la faţă, iar de sub palme îi curgea sînge şuvoi, iar Mircea se uita cumva hipnotizat la mîna stîngă, de unde părea să lipsească o bucată de deget, în schimb şiroia sîngele şi din palma lui ca dintr-un izvor. Eram răniţi, uluiţi, aproape surzi cînd au năvălit mama, tata şi soră-mea acolo. După toate aparenţele, explodase şi ţeava tunului odată cu explozia substanţelor, de vreme ce Nelu avea o bucată de aluminiu, o schijă înfiptă deasupra ochiului stîng, unde avea să-i rămînă pe veci o cicatrice de care era foarte mîndru. Că doar era de pe urma războiului cu ruşii! Mircea nu mai avea buricele degetului inelar de la mîna stîngă, iar eu, care fusesem cel mai aproape, dar din fericire cu spatele, aveam o plagă destul de urîtă pe umărul stîng. Nu era ceva profund, că n-au rămas urme, doar un fel de mici puncte albe aproape invizibile, care rămîn nebronzate oricît ar fi expuse la soare. Sigur, astea aveam să le aflu mai tîrziu, pe moment, nici măcar nu ştiam cum am ajuns în casă, unde mama şi tata îmi oblojeau rana, iar eu le explicam în ce împrejurări nobile o căpătasem. Nu ţin minte mare lucru, nici măcar dacă am luat bătaie, deşi nu cred că le ardea lor să mă mai şi bată. Eram nu doar rănit, ci şi speriat de gîndul că explozia m-ar fi putut surprinde cu faţa neîntoarsă.

 Şi mai ţin minte o propoziţie spusă de tata, în vreme ce mă badijona cu alcool iodat, ca să-mi distragă atenţia, probabil, ori poate pentru că pur şi simplu i s-au amestecat gîndurile – „ai naibii ruşii ăştia, fac victime şi dacă vin peste tine, şi dacă nu vin!”. Cred că ştia ce spune, că doar fusese aviator în timpul războiului, de fapt radiotelegrafist de bord şi tocmai începuse să mă înveţe alfabetul Morse, pe vremea aceea, a invaziei aşteptate. Pe ecranul televizorului se perindau imagini cu cehi morţi şi arestaţi în timpul invaziei şi cu tineri cu părul lung aruncînd cu pietre smulse din caldarîm în tancuri...

2 - 5 februarie 2009