Alexandru VAKULOVSKI

Pizdeţ

 

42. F,

 

Mă gândesc ce rost are, pe bune, ce rost au toate. Nu vreau să fiu răutăcios, dar de ce? De ce să te trezeşti dimineaţa la opt şi să vii seara acasă la nouă. Între timp mănânci în fugă, eşti în realitate, dar în care? A altora. Întotdeauna în realitatea altora. Niciodată în a ta, proprie, nu te trăieşti niciodată pe tine însuţi. Nu ai timp. O fugă continuă. La sfârşit – nimic. De ce să nu faci acest salt direct. Direct la nimic. Pentru această viaţă de căcat. Bucuria, fericirea, utopii.

 Bucuria de a te întâlni cu prietenii care sunt şi ei distruşi, de serviciu, de soţie, de soţ, de alte rahaturi, întotdeauna prea mult. Niciodată nimic. Niciodată acea linişte, niciodată acea eliberare a creierului, când te simţi, te simţi pur şi simplu pe tine şi nimic altceva. Suntem fascinaţi de prietenie, de dragoste, fiindcă nu înţelegem cum altcineva ne poate simţi, se poate bucura de noi, când noi nu facem acelaşi lucru cu noi înşine niciodată.

Când te voi vedea data viitoare, te vei bucura, ca de obicei, îmi vei spune că eşti grăbit, ne vom întâlni seara. Seara vom bea o bere, ne vom îmbăta, vom vorbi tot felul de căcaturi şi dimineaţa eu voi pleca. Mă gândesc la prietenii mei. Unii din Moldova, alţii din România, alţii de mai departe. Sunt lucruri care ţin de interiorul nostru. Interiorul nostru e peste tot. Ne neglijăm prietenii, ne neglijăm pe noi înşine. Vrem să rămânem, cum spunea odată Kopkil, o găleată de căcat. Toţi sunt nişte găleţi de căcat. Cel mai bun lucru e să ne deşertăm, de dorit în aproapele nostru.

Fă ceva ca să ţină alţii minte, bucuria maximă – împuşcă pe cineva în cap. Spală-ţi mâinile cu sângele lui. Intră într-o biserică şi dă-i foc. Încearcă să te simţi, fă ceva. Am obosit. Poate că ar trebui să fac astea. Sau să fumez o iarbă. Nu ştiu, iarba îţi dă acel sentiment de eliberare, de pace. Când nu te mai interesează ce se întâmplă în jurul tău. Nici de tine nu te interesezi, dar îţi simţi existenţa, simţi că e frumoasă, acele culori, acea fascinaţie a urcării în ceruri, a vitezei, a încălcării tuturor regulilor. În acele clipe crezi că Dumnezeu există, că toate au un rost.

 Nu ştiu. Acest rost se pierde imediat după trezire. Simţi că devii o găleată de căcat şi pentru a-ţi veni în fire simţi nevoia de a ieşi iarăşi din această realitate, prin pastile, prin iarbă, haşiş, nu contează ce. Sau prin durere. Prin durerea pe care o produci. Un glonte, un cuţit, un hârleţ, atunci te eliberezi odată cu lovitura. Cu căderea celuilalt. Apoi iarăşi întoarcerea, iarăşi acel sentiment de căcat.

 F, aş vrea să bem o bere şi să râdem. Fără iarbă. Vreau să încerc să mă simt bine fără ea. Să văd dacă se poate. Nu ştiu. Creierul meu refuză să mă asculte. Tremur tot, F, mi-e rău. Mi se pare că nu am să reuşesc să mă bucur. Poate niciodată. Şi mi-e silă de tot, de mine inclusiv.

Dacă închid ochii, pleoapele mă duc în ceruri, mă duc departe. În acea absenţă minunată. Sub o cascadă de apă, în unica cădere care nu provoacă durere. Probabil creierul refuză să reacţioneze normal, refuză să înţeleagă, vrea eliberarea, liniştea. Nu ştiu dacă e posibil. Aşa că-mi închid ochii. Mai bine închid ochii.

 Toate astea se aseamănă cu un bumerang. Un bumerang pe care îl arunc, sunt bucuros de zborul lui, uit de mine, trăiesc zborul, apoi bumerangul se întoarce, se apropie, e lângă mine, mă loveşte sec în cap. Aşa sunt aceste călătorii. Ceea ce ţi se dă, mai târziu ţi se va lua.

Ochii care îţi aduc toate aceste lucruri minunate, la întoarcere sunt roşii, tulburaţi. Fericirea care aduce după ea neputinţa, cedarea. Răul fizic şi cel psihic. Gata! Să uit toate rahaturile astea. M-am săturat, mă înăbuş, îmi vine să iau pe cineva de gât, vreun profesor paranoic, vreun idiot de portar care te întreabă cine eşti, nevrând să te lase să intri în cămin, vreun scriitoraş de poveşti frumoase şi poezii cu patru rândurele şi multe sentimente. Sau pe pizda aia cu aere de Dostoievski de la facultate de care mi-e şi scârbă să-mi amintesc. Sunt atâţia pe care i-aş strânge de gât, i-aş împuşca dracului, încât poate m-aş simţi vinovat dacă nu aş avea o anumită ordine.

Da, F, ce zici, lasă dracului lucrul ăla al tău şi hai să facem o listă. Să începem cu asta. Lista şi dup-aia ordinea, în Ch-ău putem găsi aproape gratis instrumente pentru scos creierii imbecililor. Să le scoatem creierii la toţi imbecilii ce ne-au stat vreodată în cale, hai să curăţăm dracului odată drumul de nămol. Hai să facem ceva pentru noi. Hai să ne gândim un pic la noi. Hai să-i punem şi pe alţii pe gânduri. Nu mai pot suporta, mi se rupe de ce se întâmplă în jurul meu, dar mi-e silă de ce se întâmplă cu mine. Dacă vreau să fac ceva trebuie să trec peste cadavre, hai să trecem peste cadavre.

 Hai să ne mai amintim o dată de vremurile bune. Dup’aia mai vedem. Dup’aia poate uităm. Scrie-mi.

(va urma)