Maria DAVID

 

Cuvinte de veghe


 

9.

 

Niciodată nu am avut o discuţie serioasă. Un dialog legat cap-coadă, aşa cum ar fi trebuit sau cum credeam eu că ar fi trebuit să fie un dialog tată-fiică. Tu ai fi articulat nişte propoziţii simple dar necesare, eu aş fi plecat mulţumită că tata ştie despre ce este vorba şi mă susţine.

Rarele încercări de a vorbi despre lucrurile cu adevărat importante au fost nişte eşecuri. Nu numai tu erai încurcat. Stânjenit. Gesturile tale stângace, vocea uşor tremurată se răsfrângeau în mine ca-ntr-o oglindă. Eram atât de străini unul de altul încât orice conversaţie intre noi nu putea fi decât banală. Despre vreme, şcoală, despre ce se mai întâmplă prin vecini. Ceea ce ar fi trebuit discutat rămânea ascuns în spatele cuvintelor înşirate corect.

 

10. 

 Uneori îmi spuneai: să vii şi tu mai repede acasă. Mi-e - si aici ezitai - urât singur. Apoi aveai un aer stingher, iar eu nu puteam decât să iţi spun că voi veni. Asta nu se întâmpla însă niciodată.

Probabil ştiai.

Probabil nici nu dormeai atunci când mă întorceam noaptea, târziu şi deschideam uşa camerei tale uşor ca să-ţi ascult respiraţia şi să mă conving că totul este în ordine.

Probabil ai fi vrut să îmi ceri o ţigară, să vii la bucătărie şi să fumăm în tăcere...

Mă întreb acum dacă într-adevăr îţi era urât. Ce fel de urât? Aşa cum simţeam eu când eram mică?

O senzaţie de gol-vertij, de rece pe şira spinării, prin tot corpul, de furnicături pe sub piele? Un fel de nelinişte care cotrobăia prin mine, peste tot?

Ţin minte că mă ascundeam sub pătură, închideam ochii şi număram oi, jucării pe care le aveam, jucării pe care le-aş fi dorit, o strângeam în braţe pe Viviana-Vica-păpuşa şi nimic. Nici ea nu putea să mă salveze de întunericul care se scurgea de după ferestre.

Sau urâtul resimţit ca un gol în stomac? Senzaţia că tot corpul tău e doar o carcasă veche, ruginită?  

Ţi se întâmpla oare şi ţie să te bucuri de ceva-cineva şi apoi brusc, aşa, fără niciun avertisment, să te pocnească un sentiment puternic de inutilitate? Te trezeai şi tu dintr-odată fără aer, întrebându-te la ce bun?

Ce fel de urât simţeai tu, tată ?

 

11.

 Nu ţin minte să îmi fi spus vreodată că eşti fericit. Că îţi place ceva. Că există ceva sau cineva care îţi oferă pentru câteva momente măcar sentimentul că nu e totul aiurea. Alandala.

Mult timp am crezut că nu e posibil să fiu fericită pentru că mă aflu într-un loc şi nu în altul. Cu o persoană şi nu cu alta. Pur şi simplu mi-era indiferent.

De fapt, fericirea era un subiect tabu în familia noastră. Nu discutam despre. În momentele bune părea că fiecare ştie ce are de făcut şi face. Asta era suficient. Eram ca nişte păpuşi pe care cineva le-nvârtea cu o cheiţă. Se termina bateria şi rămâneam blocaţi. Apoi, nu ştiu cum, o luam de la capăt.

 Fericire era probabil atunci când tu nu aveai chef să bei, stăteai la bucătărie şi ne citeai ziarul cu voce tare.

Atunci când mama, obosită, se uita la televizor fără să îşi facă griji că umbli cine ştie pe unde şi cine ştie cu cine.

Sau mai putea să fie tot fericire când eu veneam devreme acasă, mâncam şi vă ascultam pe voi povestind tot felul de nimicuri. Timpul părea lăbărţat atunci, un timp- plastilină de care întindeam cum aveam chef  sau îl mototoleam ghem şi-l aruncam pe tavan.

 

12.

 Te-am urât mult timp pentru că nu mi-ai dat niciodată nişte repere. Pentru că a trebuit să caut, să bâjbâi, să cad, să pun totul la îndoială.

Atunci când mi-a fost greu, adolescentă fiind, păream o fetiţă neajutorată. Abandonată. Şi mi-era ciudă că sunt aşa şi nu altfel. Mi-ar fi plăcut să mă fac mică, mică, să mă ascund sub pat sau în dulap şi totul să dispară. Să vină mama, să mă ia de mână, să-mi spună că o sa fie bine...

Acum îmi dau seama că şi tu, uneori, păreai un  băieţel încurcat, timid, incapabil să priceapă ce i se întâmplă. Incapabil să găsească soluţii, să aleagă. Probabil şi tu aşteptai acelaşi lucru: să vină o mamă, să te ia de mână, să-ţi spună că o să fie bine...

 

13.

 Când eram mică, plângeam de fiecare dată când plângea şi mama. Nu ştiam ce altceva să fac. Tu înjurai, ţipai la noi bocitoarelor, şi când te auzeam, urlam pur şi simplu.

Îmi imaginam că te vei enerva atât de tare, încât vei exploda. Vedeam deja cum gura ta - un malaxor ştirb, uriaş, împroşcând cuvinte - va pocni brusc în mii de bucăţi: limbă, măsele, sânge...

 Dar nu se întâmpla aşa, bineînţeles, tu doar înjurai, apoi plecai, trântind uşa.

Mi-aduc aminte că odată, într-una din zilele bune, m-ai luat cu tine la berărie. M-ai aşezat la masă, mi-ai adus un suc şi mi-ai zis să stau cuminte. Şi am stat. Te priveam pe tine, pe prietenii tăi, pe tanti Ani-vânzătoarea, uite ce fetiţă frumoasă, şi cineva mi-a dat o ciocolată. Apoi mi-a făcut cu ochiul.

Era frumos – acolo - pentru că tu erai tot mai vesel, gesticulai mult, vorbeai mult, şi nu te răsteai niciodată la mine. Chiar dacă mă pişcau ochii din cauza fumului, nu îmi doream să ajung acasă, pentru că tu-mi zâmbeai din ce în ce mai larg.

 

14.

 Deşi ştiam că eşti mort, că trupul tău e la casa rece şi că ar trebui să fiu acolo, lângă tine, m-am dus în oraş. Apoi, ca să amân întâlnirea, am ajuns la un meci de baschet. Habar nu aveam cine joacă, deşi urmăream totul cu foarte mare atenţie. Încercam să pricep schemele de joc, să anticipez mişcările, pasele, coşurile. Uneori imaginile  se ştergeau şi îmi sunau în cap ultimele tale cuvinte: ar trebui să te odihneşti...

După baschet a început un meci de handbal, apoi unul de volei. Stăteam ţintuită pe scaunul ăla, în sala imensă si aproape goală şi nu îmi doream decât să mai urmeze ceva, orice. Să nu se mai termine. Să devin eu însămi o minge, pasată, lovită de panou, izbită în plasă, o minge de voleihandbalbaschet, doar o minge.

 

15.

 Numai atunci când ai ajuns la spital am înţeles ce înseamnă trup şi minte ajunse la limită. Spaimă, feţe stâlcite de durere, plăgi urâte, supurânde, frica viscerală in faţa morţii, priviri înfricoşate cerşind un punct de sprijin.

Erai prea mic şi prea slab în patul alb. Un pat - gaură, care părea că te absoarbe, că te înghite in fiecare zi câte puţin.

Îmi imaginam cum gudronul, lipit de plămâni, obturează căile de acces ale aerului.

Îmi aduc aminte de efortul tău suprauman de a respira. De horcăitul pe care-l auzeam atunci când încercai să îmi vorbeşti, de zvâcnirile incontrolabile ale corpului.

Gura ta, flască, molfăia cuvinte şi încerca zadarnic să le împingă spre mine. Nu puteam să te aud, doar să ghicesc, citind de pe buze. Vocea ta, altădată dură, înspăimântătoare uneori, nu mai era decât o şoaptă sufocată de flegmă.

 

 16.

 Tutunul se savurează, nu se fumează elegant, din colţul degetelor, buzelor - asta am învăţat de la tine.

Eram copil şi te urmăream fascinată, într-un întreg ritual: căutai din priviri pachetul, cutia de chibrituri şi un loc liniştit.

Flacăra lumina brusc faţa şi un zâmbet timid. Inspirai puternic. Uneori îmi vorbeai şi cuvintele păreau a curge şuvoi, odată cu fumul. Se rostogoleau încet, coerent, spre mine, cuvintele tale ca nişte bile mari, albe, căzând fără ecou.

Apoi stâlceai filtrul în scrumieră şi rămâneai tăcut. Pentru câteva clipe erai undeva departe, în afara timpului. Atunci totul încremenea.

 

17.

 Se întâmplă uneori să te recunosc în gesturile pe care le fac, în cuvintele pe care le spun, în modul în care fumez. Te recunosc mai ales în felul în care tac.

O tăcere grea, scorţoasă, apretată.

O tăcere-clei, care face imposibilă orice mişcare.

O tăcere densă în care culorile, sunetele, formele, toate se estompează şi devin o pastă uniformă.

O tăcere – cochilie în care niciunul dintre noi nu a găsit un refugiu.

Numai fumul de ţigară reuşea să umple perfect pauzele dintre cuvinte, distanţele dintre oameni, dintre noi.

 

18.

 Îmi pare rău că nu am avut niciodată răbdare. Să stau pur şi simplu într-un loc să  ascult. Să  privesc. Să tac.

Mi-am imaginat mereu timpul ca pe o pârtie lungă de schi. Abruptă şi goală. Nimeni în jur, numai eu undeva, într-un echilibru forţat. Numai eu, paralizată de frică, stăpânită de impulsul de a porni brusc, la vale, ca un bulgăre de zăpadă.

 

 19.

Am fumat mult după ce ai murit.

De nervi, de plictiseală, din obişnuinţă, de poftă.

Uneori nu simţeam decât un fum înecăcios, putoare şi silă.

Alteori aveam senzaţia că mă înţeapă plămânii, că tot pachetul ăla de carne şi piele care-mi învelea coastele şi ar fi trebuit să le protejeze, nu mai exista.

Aerul inhalat trecea prin mine, printre oasele ascuţite, lunguieţe, şi ustura, aşa cum simţi la dentist când peste dintele şlefuit la polizor ţi se împroşcă un jet de apă rece.

Am fumat mult pentru că vroiam să amplific sentimentul de gol, de alunecare.

Erau zile în care mă uram. Erau zile în care veneam la mormântul tău, aprindeam o ţigară, închideam ochii, trăgeam puternic - aşa cum făceai tu uneori - şi prin fumul ăla, suflat haotic în jur sau încolăcit leneş pe degete, aveam impresia că ţi-aş putea vorbi.

 

20.

 Despre taţi - numai de bine. Se zice. În general – despre morţi. Uneori închideai încet un ochi, apoi pe celălalt, fumai şi păreai departe. Liniştit şi foarte departe.

Uneori privirea mea piezişă întâlnea privirea ta în gol.