Tatuaje

Mihail Vakulovski

 

„Ferestrele sînt deschise”

 

            T.S. Khasis este un poet existenţialist biografist care se aseamănă cumva şi cu T.S. Eliot, dar şi cu Constantin Acosmei: şi prin felul în care exploatează autobiograficul şi cotidianul neoantropocentrist, dar şi prin acea detaşare de eul liric, de care mai şi face mişto (Khasis şi Acosmei, că Eliot era ceva mai încrîncenat, dar şi „aici şi acum”-ul lui nu erau aceleaşi). Ca şi Constantin Acosmei, T.S. Khasis a debutat la o editură foarte mică, invizibilă, am putea spune, şi, ca şi Acosmei, Khasis a încercat să-şi salveze textele republicîndu-le într-un volum recuperator şi integrator, cum spune Oana Cătălina Ninu în minunata ei prefaţă, un volum care e altceva decît o antologie sau o simplă reeditare, pentru că ambii au venit cu volume care cuprind şi existemele dinainte, dar şi poezii mai noi, care împrospătează atmosfera volumului şi vin cu sînge proaspăt. Volumul lui Acosmei se numeşte la fel dintotdeauna , „Jucăria mortului”, apărută la mai multe edituri, iar T.S. Khasis publică „Pe datorie”, la tînăra, zglobia şi ambiţioasa editură bucureşteană Casa de Pariuri Literare.

            Volumul „Pe datorie” se împarte în trei părţi inegale: „Arta scalpării”, „Date personale” şi „Robinson”, dar n-are cuprins, ceea ce sugerează că e un volum rotund, integru şi nu trebuie analizat pe părţi, ci dintr-o bucată. Într-adevăr, cartea lui T.S. Khasis se poate citi ca o poveste poetică, un basm erofeevean de genul „Moskova-Petuşki”, cu linie narativă, atmosferă şi personaje. La Khasis cea mai importantă mi se pare atmosfera şi stilul. Deşi hedonist, T.S. Khasis e mai mult decît un poet care se citeşte cu plăcere (dar nu voi încerca să trag concluzii – fiecare să se gîndească la „Pe datorie” după ce termină cartea şi să nu asculte de critici, care de foarte multe ori doar delirează pe marginea unei cărţi). Intri în atmosfera cărţii din primele rînduri, apoi eşti ţinut aproape, deşi uneori ai impresia că T.S. Khasis te cam duce cu zăhărelul. Adică poemele sale sînt bine scrise, te atrag, dar niciodată nu te şochează, nu trec de nici o limită, nu te lovesc cu capul de pereţi, chiar şi limbajul e... obişnuit, fără cuvinte „din alea”, fără nici un fel de exagerare, fără efecte speciale, fără expresii şi cuvinte tari. T.S. Khasis nu e nici metaforic, ca Ştefan Baştovoi, nici experimental ca Dumitru Crudu, nici anarhist ca Marius Ianuş în cealaltă viaţă, poetică, nici social, ca Mihnea Blidariu sau Paraziţii, nici prea ironic, ca Andrei Dósa, ci se aseamănă mai degrabă cu poeţii ardeleni Ana Dragu, V. Leac, Florin Partene sau Ştefan Manasia, care-s mai interiorizaţi şi mai biografici, dar fiecare are stilul lui pînă la urmă.

            Eul liric al lui T.S. Khasis e un tînăr de vreo 30 de ani care pierde în continuu, dar încearcă din răsputeri să-şi plătească datoriile, ca Robinson din ultima parte a cărţii. Iubita lui avortează, apoi îl părăseşte şi pleacă în străinătate, mamă-sa moare, bunicu-so e pe moarte, frate-so e într-un ospiciu ş.a.m.d. Unicul lucru care-i rămîne unei astfel de fiinţe simple şi disperate e visul şi el exploatează asta din plin, dar visele eului poetic nu-s cărtăresciene, ci-i seamănă – sînt şi ele foarte simple şi irealizabile pentru el – o vilă luxoasă prin Mexic sau Argentina, gen.

În loc de încheiere, citez cîteva versuri din volum, ca să vă fac poftă de citit Khasis: „„în pozele din buletin arătăm a infractori periculoşi”, „a venit proprietara după chirie şi chei / i-am dat cheile”, „înfrîngerile tale nu-i încurcă pe alţii”, „mă simt ca naiba şi-un puşti care-mi cere bani / mă face să mă simt de două ori ca naiba”, „mă uit la orezul din farfurie / este orezul-din-farfurie”, „foamea doboară un om mai repede decît frica, decît dragostea”...

Lectură utilă, prieteni!

 

T.S. Khasis, „Pe datorie” (poezie),

Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2011