Diana CORCAN

 

 

stau de ceva timp într-un oraş subteran

 

stau de ceva timp într-un oraş subteran – locuiesc

pe o stradă cu rase de câini – negri bineînţeles – care

rod

din mine (ce mai există)

jumătăţi de câini

din care numai boturi se aud şi oase aruncate

peste umăr

în bătaie de joc (cum că n-ar mai fi bune)

la ora exactă a nopţii din zi

am ridicat în drum o piramidă de pâine

(e albinoasă şi tremur în ea de copil)

aici m-am ascuns m-am astupat

de vie (odată cu pulberea)

m-am gândit că sunt om şi-mi va fi

şi foame cândva

dar o mestecă întruna furnicile care nu iartă

sfere mici de aluat – ele umblă şi înghit

aici în oraşul de noapte

de la unul la altul ce are

doar creta din jurul picioarelor goale rămâne

şi banul ei gol

ca un laţ

(ca o pregătire de însemnare a pulberii)

 

săpaţi adânc şi veţi găsi un şanţ

făcut

de picioarele mele

spre cerul îngropat în alt loc.

 

 

 

 

poarta oraşului

 

încă mă gândesc că dacă aş pleca din oraş

într-o noapte

cu o pereche de ochelari cenuşii (cum purtau caii

înainte să fie goniţi din oraş)

cu o perucă de in

şi cu paşi mici

am să aud sigur muzica aceea pe care o cântă

la pian o fiinţă moartă

şi eu şi Edward avem nişte braţe subţiri

ca nişte sfori

am încercat să ţinem în ele blocurile

cu locatari cu tot

şi mall-urile răstignite în vid

dar am căzut în genunchi

acum mergem ca piticii pe străzi

numai pe eclipsă

şi numai dacă plouă abundent alunecăm

într-un plic

pe vadurile ca nişte râuri

am încercat să ne legăm mai strâns

dar ne încurcăm mai tare

de aceea mă gândesc

(cu un pas adăugat pe furiş

sau o săritură forţată)

să ne deplasăm

până la poarta oraşului

însoţiţi de sudoare

şi controlaţi (neîndoielnic) de

privirile celor absenţi

(care ne urmăresc şi prin somn)

aici – spune Edward – ne aşteaptă caii

fără ochelarii lor

în spatele a două turnuri care au supravieţuit.

 

 

 

 

vorbesc ca un vinovat

 

în cuşca de sârmă modernă în care trăim

eu şi iepurii mei mişunăm (suntem vii)

 

în marketingul acesta dereglat

una e partea prin care se trece şi

alta e partea prin care

trec eu suplă prea suplă semănând

cu umbra ceasului electronic din parc

gâfâind fără să spună nimic când descuie

prin ceafă secunda

în oraş trag după mine tot caldarâmul

- într-un fel bizar am o forţă ce străbate

un pustiu pe asfalt

în cuiele de la tocuri bat tot pământul în cap

cu ele tai faţa lui (harta rece)

îl mutilez şi el pe dedesubt se înmulţeşte

se înarmează cu tranşee buncăre goale

- lopeţile sapă sub picioare oricum

îl ventilează aruncând cu negreală în ochi – şi ei

cei doi iepuri fricoşi cu privirile roşii

ghemuiţi unul în creier altul în conul

din piept

sunt incapabili să facă un gest

să-mi ia arma din venă

să se împuşte cu ea.

 

 

 

 

undeva pe margine

 

                                   lui E.

 

şi totuşi nu eram nişte fiinţe umane

asta o simţisem demult de când

smucindu-ne unul pe altul

ajunsesem pe pământ

primul gând a fost să lipăim

într-o baltă

şi să lingem o bucată de sare

cel puţin aşa îmi place să-mi

amintesc: vocea noastră ierbivoră

de atunci

în fotografia reconstituită de Goldberg acum

- două semne

şi feţele zebrate voalând

undeva pe margine

apoi prima provocare

oasele jucând nebuneşte

în păpuşa de lemn

(dublate pe dos de oase anemice)

şi limuzina rece făcând

ritualul (pe cerul gurii) cu menta de trecere

şi frisonul în degete

plimbarea pe diagonală

cu jumătatea secundară din noi

care umblă pe drum

întinsă bine cu bărbia înfăşată

în sunetul de dincolo

şi gura legată şi lipicioasă

de la amarul lichior de mentă

 

şi totuşi nu suntem nişte fiinţe

normale

ieşite aşa

la întâmplare.

 

 

 

 

pietrele pe care cineva - mai mulţi

 

le aruncau pe geam

desfăceau transparenţa în cioburi rupeau fisurau

forţau linii de contur în averea unui

păianjen casant

cei care se deplasau invers

din interior spre exterior

ar fi putut opri pietrele

ar fi putut să le prindă în gura deschisă

totul ţinea de o gimnastică a feţei

şi de un conţinut încăpător

dar poate altcineva ascuns acontat

în mina de adâncime sau cimentuit

în jurul lor ca o fundaţie vie

expulza proiectilele ce calculau

mai întâi de a sări

unghiul de pază.