George ŞIPOŞ

Poarta Rajō, la sud de Suzaku Ōji

(fragment)

 Şi ziceţi că predaţi la Bukkyō daigaku? Tibi nu îi spusese nimic şoferului de taxi când se urcase la gară. Îi indicase scurt destinaţia: Senbon Kitaōji şi se lăsase purtat de gânduri. Ori de câte ori venea la Kyōto îl cuprindea melancolia, pentru ca imediat ce se urca în tren şi se îndrepta înapoi către Tōkyō să i se facă ruşine sau pur şi simplu să îşi zâmbească superior în sine. Melancolie, şmelancolie! Japonia de care m-am îndrăgostit eu nu mai există oricum. Kyōto, Tōkyō, Nara, toate-s la fel: beton, sticlă, aceleaşi străzi stupide, aceiaşi oameni adânciţi în propriile gânduri, absenţi, interiorizaţi şi agresivi de teama de a nu fi agresaţi. Nu, nu predau la Universitatea Buddhistă, i-a răspuns într-un final şoferului privindu-l în oglinda retrovizoare. Luat prin surprindere, şoferul, Tomoda Hatsunosuke,  i-a întors privirea. Ce nume de modă veche, se gândise Tibi după ce îi citise cartea de vizită obligatorie în taxiurile din Japonia, ca şi în cele din America. Se obişnuise să citească numele şoferului după ce avusese o altercaţie cu unul în Chicago, care îi spusese că primeşte cărţi de credit pentru ca la sfârşitul călătoriei să îl ameninţe că îl duce la garaj şi îl bate cu toţi colegii lui dacă nu îi plăteşte cash. Tibi a trebuit să se scotocească pe peste tot şi tot nu a reuşit să producă cei 16 dolari, aşa că a fost nevoit să coboare într-o zonă din sudul oraşului (venea de la o întâlnire de afaceri din Indiana) şi a scos bani de la ATM-ul dintr-o staţie de benzină. Ura să plătească comisioanele ridicole pe care i le încasau alte bănci, dar atunci nu avusese încotro. Nici cu alţi şoferi de taxi nu avusese prea mare noroc. De cei din Bucureşti se ferea ca de foc, după ce unul îi încasase de zece ori mai mult pentru un drum pe care îl făcuse de nenumărate ori de la aeroport în centru, la Hotel Ambasador. Cei din Brăila nu erau răi, dar porneau maşinile de taxat de la o sumă exorbitantă, ca şi cei din oraşele mici din Italia. Se amuzase teribil odată în Lecce, când se dusese să viziteze un dealership de acolo, imediat după lansarea ultimului model de Lexus în zona de sud a Italiei, iar de la gară (alesese trenul, ca să se simtă mai european, deşi ar fi putut foarte bine să zboare până la Bari şi apoi să ia un shuttle bus până la singurul hotel de afaceri din orăşelul italian), taximetristul pornise ceasul de la 10 euro sau cam aşa ceva. În Istanbul, cel puţin, fusese păcălit cu bani vechi, după reforma lor monetară. Şi poveştile despre taximeştri, din Vietnam până în Toronto pot continua la nesfârşit. Nu ştia ce anume provoca aceste şiruri de gânduri, dar Tibi recunoaştea deja că este cuprins de „sindromul Kyōto”. Aşa numea el melancolia aceea de care se lăsa învăluit în străvechea capitală a Japoniei şi care îl făcea întotdeauna să depene amintiri şi să se lase furat de gânduri.

Hatsunosuke îi suna a nume din anii 20. Majoritatea numelor de astăzi, mai ales cele pentru băieţi, erau cât se poate de banale. Pe de altă parte, Mari şi Akihito Chūjō, prietenii lui din Tōkyō, îşi numiseră fiul Aoi şi încă nu scris cu caracterul obişnuit pentru „albastru”, ci cu cel care înseamnă nalbă şi cu care, şi aici Tibi şi-a zîmbit din nou persiflându-se pentru erudiţia complet irelevantă, se scria numele unui pod faimos din Kyōto, Aoibashi. Aoi e un nume cool, deşi pe undeva sună a nu ştiu care actor sau actriţă de la Hollywood care şi-a numit fiica Apple.

Nu, nu predau la Universitatea Buddhistă, a repetat Tibi. Dezmeticit din propriile gânduri în care se lăsase cufundat când străinul pe care îl luăsese în maşină nu răspunsese la întrebarea lui prietenoasă şi care indica că era gata să stea de vorbă, ca mulţi şoferi de taxi, Tomoda a răspuns pe jumătate surprins de japoneza fără accent, pe jumătate amuzat de inflexiunile masculine ale vocii. Se obişnuise ca străinii care i se urcau în taxi (şi nu erau puţini deloc, mai ales că el oferea şi servicii de ghid din taxi, o metodă de călătorie preferată de pensionarii cu bani care vroiau să facă pelerinaje la templele din Kyōto, dar nu aveau nici cea mai mică înclinaţie de a o face ca pe vremuri, cu piciorul) să vorbească ceva japoneză, mai ales cei care locuiau în Japonia (prea mulţi în ultima vreme, daca îl întrebai pe el!), dar nu mai mult decât konnichiwa şi arigatō, sau, câteodată sayōnara, pe care însă o poceau, de le ieşea samsonara sau chiar samurana. Cei care vorbeau mai bine erau în proporţie de 90 la sută căsătoriţi cu japoneze, iar intonaţia le era cât se poate de feminină. De multe ori, Tomoda trebuia să ia o pauză scurtă după ce îi lăsa la vreun templu sau la castelul imperial, închidea uşile maşinii şi râdea în hohote repetându-şi la nesfârşit vreun dōmo arigatō gozaimasu spus de vreun străin burtos şi enorm cu pronunţia şi intonaţia unei doamne politicoase. Iar când mai auzea şi accente dialectale, cum fusese tânărul acela din Spania, acum vreo două luni, care locuia de vreo opt ani în Aomori, la capătul pământului, în nord, şi care era căsătorit cu o fătucă de-acolo. Când a început să îi turuie în japoneză cu accent de Tsugaru-ben şi cu intonaţie feminină, Tomoda a trebuit să se abţină din răsputeri timp de 20 de minute cât a durat călătoria de la gară până la Templul Pavilionului de Aur, în nordul oraşului. Când a ajuns la Kinkakuji a trebuit să tragă în staţia de taxi de acolo şi să meargă repede la wc pentru că aproape făcuse pe el de cât se abţinuse să nu râdă.

Străinul de acum însă nu avea nici un fel de accent, nici un fel de intonaţie. Vorbea frumos, masculin, cu cuvinte potrivite pentru vârsta şi poziţia lui. Îmbrăcat într-un armani scump, pe care Tomoda îl ochise de sub pardesiu încă de când îl văzuse în staţie, părea om de afaceri din Tōkyō sau Ōsaka. Tomoda ştia că din ce în ce mai mulţi străini sunt aduşi să lucreze în companiile japoneze, mai ales în poziţii de consultanţi. De când „miracolul economiei japoneze”, „bula” despre care se vorbise timp de douăzeci de ani, începuse să se dezumfle dramatic la începutul anilor 90, imediat după moartea împăratului Shōwa (Hirohito), companiile mari începuseră să caute cu disperare străini care să îi salveze de la înec. Mândria japoneză a fost lăsata la o parte şi figurile în costum ale străilor şi-au făcut din nou apariţia în Japonia, la fel cum o făcuseră cu o sută de ani înainte. Se spera că ei vor fi cei care vor salva din nou economia japoneză şi o vor scoate din mecanismele înţepenite care nu se mai dovedeau rentabile în faţa unei lumi din ce în ce mai omogene. Din păcate, Tomoda ştia bine din ziare că experimentul injectării de sânge şi minte străine nu mai avusese acelaşi efect ca la începuturile Japoniei moderne. Adevărul era că nici acei străini nu ştiau mai bine la ce să se aştepte, iar criza părea să se adâncească pe peste tot la fel, nu numai în Japonia. În scurt timp, poziţiile de conducere au venit înapoi la japonezi, iar lucrurile păreau să se îndrepte. Deşi doar un paleativ, ziarele şi televizorul vorbeau despre sofuto pawā (soft power) şi despre capacitatea economiei japoneze de a îşi reveni prin intermediul industriei de entertainment, prin manga, anime şi altele asemenea. Iluzia nu a durat, iar străinii au revenit la începutul lui 2000, de data asta în poziţii de consultanţi. Era nevoie de abilitatea lor de a repune economia japoneză în competiţia mondială, de cunoştinţele lor culturale mai mult decât de cele de business sau tehnologie. Poate că aici se încadra şi străinul din maşină. Deşi îl întrebase dacă e profesor, Tomoda nu o făcuse decât ca să deschidă vorba cu el, pentru că acel armani de pe el îi indica în mod clar că respectivul nu avea nici în clin nici în mânecă cu mediul liberal al universităţilor.

Ce bine vorbiţi japoneza! Perapera! a spus şoferul. Tibi a schiţat un zâmbet, deşi ştia foarte bine că expresia pe care tocmai o auzise nu era decât o kimari monku, o expresie formulaică, de care japoneza era cât se poate de plină şi care de cele mai multe ori nu însemna nimic şi în nici un caz nu însemna că acela care o spunea chiar crede ce spune. Îşi amintea cum pe vremea când de-abia începuse să înveţe japoneza la universitate în Bucureşti, se umfla în pene ori de câte ori auzea pe cineva spunându-i că vorbeşte perapera până când a realizat că era îndeajuns să fii în stare să spui mulţumesc şi la revedere ca să primeşti exact acelaşi compliment. Japoneza e o limbă a formulelor şi marele test este să ştii când acele formule sunt spuse din inimă sau când sunt pur şi simplu de umplutură sau de politeţe. După cei câţiva ani trăiţi în Japonia, Tibi era conştient că vorbea fluent, deşi japoneza avea întotdeauna darul de a-l surprinde cu vreo expresie sau vreun cuvânt pe care nu le auzise niciodată. Chiar deunăzi avusese o discuţie cu un amic despre cum se spune botez. Cum nu se ducea la biserică în Japonia, nu avea nici idee despre cuvintele creştine. Glumiţi, cu japoneza e întotdeauna câte ceva nou de învăţat i-a răspuns şi el formulaic şoferului. Nicidecum, nicidecum, şi Tibi a ştiut atunci că Tomoda Hatsunosuke renunţase la formule şi îi îndicase că ceea ce spusese mai întâi despre japoneza lui era adevărat şi nu un simplu compliment.

Lucrez la Toyota, la sediul din Tōkyō, a adăugat Tibi şi a urmărit cum atitudinea şoferului s-a schimbat la auzul acestei noi informaţii. A, pentru Toyota. Ce companie excelentă! Numele unei companii mari şi asocierea cu ea era de obicei indicatorul unui anume statut special, iar atitudinea celor cu care vorbea, mai ales când era vorba de cei din afara mediului de afaceri se schimba imediat. Asocierea cu un nume precum Toyota însemna mult, iar un angajat al Toyota era un membru al acelei familii. Respectul care i se acorda în consecinţă era cel acordat unui nume de succes al economiei japoneze. Cum însă complimentul de acum era posibil să nu fi fost decât unul de complezenţă. Tibi s-a simţit obligat să ofere necesara umilire de sine, tot de complezenţă. Da, în condiţiile economice de acum însă... Pe de altă parte, nici măcar nu spunea un ne-adevăr: buletinele de ştiri erau pline de prospecte şi analize sumbre despre Toyota ca şi despre alte corporaţii japoneze, aşa că nu avea nici un sens să se ascundă după deget.

Tomoda nu a continuat firul discuţiei în direcţia pornită. Citea ziarele în fiecare dimineaţă în timp ce îşi sorbea ceaiul şi supa miso lăsate pe masă de Hiroko. Nu vroiau să audă mai multe despre Toyota în nici un caz. De când copiii plecaseră la universitate, unul la Hiroshima, celălalt aici, la universitatea prefecturală, Hiroko se întorsese la muncă. Urâse să stea acasă de la bun început. Născută şi crescută în Kyōto, Hiroko îşi dorise să facă carieră în afaceri şi începuse pe o cale foarte bună, ca asistentă a directorului de marketing internaţional la Nintendo, acum singura companie de talie internaţională cu sediul central în Kyōto. Când începuseră să petreacă mai mult timp împreună, Tomoda obişnuia să o tachineze apropos de faptul că Nintendo era o companie de jocuri pe calculator, fără prea mare experienţă în domeniu. Hatsunosuke îşi amintea bine că numai cu douăzeci de ani mai înainte, pe vremea copilăriei lor, Nintendo nu producea nimic altceva decât cărţi de joc. Şi până şi acelea erau considerate a fi de proastă calitate. Hiroko însă credea că noua direcţie a Nintendo o va face faimoasă şi că avea o carieră strălucită în faţă. El nu era prea convins şi după ce a rămas gravidă şi au trebuit să se căsătorească în grabă mare, spre disperarea părinţilor ei, a reuşit să îi bage în cap să nu se mai întoarcă la Nintendo. Acum îi părea rău. Nintendo ajunsese să fie recunoscută pe plan internaţional şi era cea mai de succes afacere din Kyōto. Hiroko încercase să revină la ei, dar din păcate nu şi-a mai găsit sprijin. Toată experienţa ei de cinci ani în marketing internaţional s-a dovedit a fi neimportantă pentru companiile unde a încercat să îşi găsească de lucru, aşa că a trebuit şi ea să ia calea pe care o luau majoritatea shufu (casnicelor) care revin pe piaţa de muncă după ce îşi cresc copiii. S-a angajat pe post de casieră cu salariul minim la un magazin alimentar. Lui Hatsunosuke îi părea rău că nu o lăsase să îşi continuie cariera, aşa cum şi-ar fi dorit ea, dar îşi spunea cu convingere că aşa erau vremurile şi că nu şi-ar fi iertat să îşi forţeze soţia să lucreze având în vedere că era de datoria lui să aibă grijă de venitul familiei.

Nici lui Hatsunosuke nu îi fusese mai uşor. După ce terminase cu o diplomă în literatură japoneză la Ritsumeikan, o universitate particulară cât se poate de prestigioasă în Kyōto, avusese ideea nebună să deschidă o editură. Lucrurile au mers o perioadă de vreme cât se poate de bine, ba chiar îşi găsise o nişă importantă pe piaţa de carte, publicând poezie contemporană produsă de un cerc literar din oraş. După câţiva ani în care a reuşit să publice chiar şi zece, douăsprezece cărţi pe an şi să vândă tiraje aproape complete, activitatea cercului s-a subţiat considerabil. Mentorul tuturor acelor scriitori tineri a avut o cădere nervoasă la câţiva ani de la moartea lui Kawabata Yasunari, marele prozator pe care îl cunoscuse personal şi pe care îl considera la rându-i drept mentor literar şi spiritual. Deşi îi fusese teamă că Kawabata îşi va lua zilele imediat după Mishima, în 1970, după cum îi mărturisese în nenumărate ocazii lui Tomoda, marele scriitor păruse să nu fie afectat, cel puţin privit din afară. După ce îl vizitase odată în Kamakura într-o încercare de a-l invita la Kyōto pentru a le vorbi tinerilor scriitori pe care îi păstorea, dar şi pentru a se mândri cu cunoştinţa lui celebră, mentorul l-a sunat pe Tomoda într-o dimineaţă devreme şi i-a suflat în receptor. Maestrul nu mai are mult. Maestrul nu mai are mult. Tomoda a rămas cu receptorul la ureche, incapabil de vreun răspuns coerent. Era patru dimineaţa, lucrase până târziu la o antologie pe care spera să o publice în câteva săptămâni, iar redactorul de carte era o fată tânără fără experienţă, aşa că nu a reuşit să bălmăjească un răspuns oarecare. Sensee, a spus într-un final, dar celălalt închisese deja.

Mentorul a revenit la Kyōto tulburat, iar vestea sinuciderii lui Kawabata în anul următor a căzut ca un trăznet. Profesor de literatură la universitatea unde absolvise şi Tomoda, mentorul a continuat să păstorească cercul literar încă câţiva ani, dar în tot acel timp îi spunea fostului său student despe conversaţiile pe care le avea cu spectrul lui Kawabata. Ba chiar începuse să scrie un roman pe care autorul Ţării zăpezilor i-l dicta noapte de noapte. Tomoda se căsătorise între timp şi i se născuse primul copil, dar situaţia mentală a mentorului nu se stabilizaze. Pe la începutul lui 1980, i s-a prăpădit şi soţia. La vreo două luni de la înmormântare, Tomoda a primit un plic mare de la mentor. În el, o scrisoare de câteva rânduri şi un manuscris de mai multe pagini. Pe coperta manuscrisului, un titlu caligrafiat cu mare atenţie: Suzaku Ōji no minami no hō no Rajōmon (Poarta Rajō, la sud de Suzaku Ōji), şi dedesubt cu caractere mai mici: Ultimul manuscris al maestrului Kawabata Yasunari, aşa cum mi-a fost el dictat mie, Harada Kōji, noapte de noapte între 18 septembrie 1972 şi 8 aprilie 1978. Volumul conţinea exact 365 de coli, toate datate conştiincios, cu date cuprinse între cele înscrise pe copertă şi umplute cu un scris mărunt, mărunt, aproape ilizibil. Tomoda se gândea deja că acest roman va fi ieşirea lui şi a editurii lui, Aoi shobō, din anonimat şi fără să se oprească asupra scrisorii, şi-a luat o lupă de pe masă şi a început să citească prima pagină. S-a oprit stupefiat după primele rânduri şi a început să dea paginile la întâmplare şi să citească ici şi colo. A lăsat mai apoi lupa jos şi a izbucnit într-un râs în hohote. A împins manuscrisul la o parte şi şi-a prins capul între mâini. Râsul i s-a prefăcut în plâns. Ştia acum ce conţinea scurta scrisoare de la mentorul cercului literar. Sub lupă, aceleaşi rânduri, repetate pe toate cele 365 de pagini: Am scris un eseu intitulat „Ochii în extremitatea lor ultimă.” Titlul e luat din ultima notă lăsată de scriitorul Akutagawa Ryūnosuke înainte de a se sinucide... E fraza care mă atrage cel mai mult. Akutagawa spunea că începuse să îşi piardă acel sentiment animalic cunoscut drept puterea de-a trăi, pentru a continua să trăiască: Exist într-o lume a nervilor morbizi, clară şi rece ca gheaţa... Nu ştiu când îmi voi aduna puterile pentru a mă sinucide. Natura însă e acum mai frumoasă pentru mine decât a fost vreodată. Ştiu că ai să te amuzi de această contradicţie dintre dragostea mea pentru natură şi gândul de a-mi lua propria viaţă. Dar natura e frumoasă tocmai pentru că îmi pătrunde în ochi în extremitatea lor ultimă. Akutagawa s-a sinucis în 1927, la 35 de ani. În eseul meu „Ochii în extremitatea lor ultimă” am fost nevoit să scriu: Indiferent de cât de alienat eşti de lume, sinuciderea nu este o formă de iluminare. Indiferent de cât de admirabil ar fi, sinucigaşul este departe de tărâmul sfinţeniei. Nu am nici un fel de simpatie sau de admiraţie pentru sinucidere. Tomoda a recunoscut rândurile ca fiind ale lui Kawabata, din discursul lui de la primirea premiului Nobel.

Ştiţi că strada pe care mergem acum urmează linia celebrului bulevard Suzaku Ōji, din fosta capitală imperială? Merge exact de la sud la nord, i s-a adresat şoferul lui Tibi după o altă lungă tăcere. Suzaku Ōji, Suzaku Ōji, şi-a repetat în gând de câteva ori Tibi, încercând să îşi adune din colţuri uitate de memorie cunoştinţele de istorie japoneză. Până să i se contureze în minte imaginea din hărţile medievale, Tomoda a continuat: Da, un bulevard impresionant, care se întindea de la Poarta Rajō în sud, cam de prin spatele gării de acum, până către parcul Funaokayama în nord, chiar lângă intersecţia unde mergem noi, la Senbon Kitaōji. Poarta Rajō?, a întrebat Tibi. Nu Rashō? A, nu. Deşi să ştiţi că şi japonezii fac aceeaşi greşeală. Asta e forţa literaturii! Din cauză că Akutagawa a schimbat în mod voit numele porţii din Rajō în Rashō, înlocuind caracterul pentru castel cu cel pentru viaţă. Tibi a rămas oarecum confuz auzind explicaţia şoferului. Nu îşi imaginase nici un moment că Poarta Rashō s-ar fi putut numi altfel decât Poarta Rashō, deşi trebuia să recunoască că nu se gândise prea mult la realitatea ei istorică, deşi citise povestirea lui Akutagawa de nenumărate ori şi o ţinea drept una dintre cele mai reuşite compoziţii literare ale începuturilor lui Akutagawa. Nici japonezii nu ştiu lucrurile astea, ba chiar unii sunt complet dezinteresaţi de propria lor istorie şi literatură. Tibi auzea acest discurs ori de câte ori se arăta interesat de câte ceva tradiţional japonez şi ajunsese să creadă că nu avea de-a face decât cu un alt kimari monku, care nu însemna, de fapt, nimic.

Mai există Poarta Rajō? a întrebat Tibi, mai mult ca să menţină conversaţia decât pentru că îl interesa, mai ales că ştia că poarta nu mai exista de mult şi fusese o dată chiar să şi vadă coloana de piatră care marca locul în care ar fi fost poarta până prin secolul al 10-lea. Nu, nu mai există. Probabil că a fost distrusă la ultimul război. Tibi a zâmbit şi a crezut că îl prinsese pe şofer cu o informaţie greşită: Ultimul război? Adică al doilea război mondial? Nu, în Kyōto, ultimul război (saigo no ikusa) înseamnă ultimul război care a afectat capitala şi a produs distrugeri enorme aici. Ştiţi la care război se referă? Pe Tibi începea să îl enerveze discuţia şi îi părea rău că o continuase aiurea fără să îl intereseze. I se părea acum că Tomoda era satisfăcut de faptul că, deşi vorbea japoneza foarte fluent, nu ştia la fel de mult ca el despre istoria oraşului lui natal. Decis să nu intre într-un joc absurd cu un şofer de taxi, a replicat sec: Nu. Tomoda s-a uitat la el în oglindă, a lăsat o mică pauză pentru mai mult efect şi i-a spus: Războiul Ōnin. Războiul Ōnin? i-a scăpat lui Tibi aproape fără să vrea. Adică cel din secolul al 15-lea? Da, atunci a avut loc cea mai mare distrugere a oraşului şi ultima de asemenea proporţii. Nici un alt război de după aceea nu a atins Kyōto în nici un fel. Am ajuns, domnule. Unde să vă las? A, mulţumesc, faceţi vă rog dreapta şi lăsaţi-mă în faţa dealership-ului Lexus. Cât costă? 2140 de yeni, vă rog. Tibi a plătit, s-a mai uitat o dată la faţa şoferului şi a ieşit din maşină. Ooki ni, l-a mai auzit pe Tomoda spunându-i, cu acea expresie de mulţumire specifică zonei Kansai, din care face parte şi Kyōto. În urmă-i, uşa taxiului s-a închis automat.

Dealershipul Lexus era cel mai mare din Kyōto, iar Tibi avea acolo câteva întâlniri de afaceri cu reprezentanţele de vânzări din întreaga prefectură şi ştia că nu va mai ieşi de acolo până după prânz. Era acum nouă şi jumătate dimineaţa şi îl aştepta o zi plină de întâlniri de afaceri şi de strategie de vânzări, dintr-o lungă serie de o săptămână pe care o avea înainte în zona Kansai şi la sediul central din Nagoya şi la cel din oraşul Toyota. Oftând, Tibi s-a îndreptat către uşa dealershipului, cu gândul încă la Poarta Rashō, care de acum avea şi un alt nume. Poate o sa aibă timp diseară la hotel să afle mai multe şi despre bulevardul Suzaku Ōji.