Patrick CĂLINESCU

 

Lista neagră a cuvintelor divine

 

Onirocriţii din melciuri scăpau priviri complice şi nu spuneau de fapt nimic. Tăcerea le era uniformă şi perfect plată, iar pe suprafaţa ei orizontală vorbele înţelepte li s-ar fi aliniat de minune şi ulterior ele s-ar fi răsturnat diagonal una peste alta, într-un domino comunicativ prăvălit în următoarele întrebări, dacă ar fi avut cu adevărat ce ne comunica în legătură cu nelămuririle noastre, însă duceau lipsa tuturora.

Preferau mai degrabă să stea comasaţi în sine şi compactaţi între limitele tăcerii lor naturale şi, mai presus de toate, preferau să nu spună nimic ca apoi să nu fie acuzaţi că ar fi zis ceva imposibil de adevărat. Deloc nu se mai mişcau din sine, şi nici nu-l puneau să se ducă în vreo direcţie, ca să se mai dezmorţească din visele în permanentă derulare, dar niciodată împărtăşite şi celorlalţi nouă în prezent solid fixaţi asupra lor. Înţepeniseră în trupuri, iar eu aveam impresia clară, numărându-mă printre mulţii ce-i aţinteau din fundul ocular al melciurilor, că probabil ce visau, ori părţi mai însemnate din ele, pur şi simplu îi împietriseră în faţa noastră neindividualizată. Din rândul lor comun, mă amuzam, în secret, de anchiloza lor onirică răsfrântă şi reverberată până-n adâncul trupurilor lor statuare. O găseam, fără să-mi şi pot controla pornirile amuzative, pe cuvânt hilară. Nu puteau nici să se mişte din corpuri, şi nu puteau nici să se mişte din vise, şi ajunseseră, până când sosirăm noi să-i privim cu încordare, să nu-şi mai poată nici transmite imobilitatea din cauza căreia nu mai erau în stare să zică absolut nimic. Ei erau statuile sau, pentru că în ultimul timp decăzuseră şi din ele, păpuşile sau, pentru că în ultima vreme le consumaseră şi pe ele, probabil doar marionetele impasibile la care noi, din grupul nostru nediferenţiat, ne uitam concentraţi de privit până-n melciuri şi-napoi.

Ieşisem, nu de-un curând prea recent, dintre cei de care aparţineam de drept pentru a fi de capul meu. Vroiam şi chiar puteam s-o fac, să îi analizez mai bine şi să le descifrez mai temeinic liniştea răscolită şi în ochi, şi pe buze. Am ieşit un pas în faţă şi mi-am lăsat foştii colegi de interogaţii cu un pas în spate. Eram brusc singur în linia mea, mai aproape semănând cu un punct solitar şi nu cu linia lor, semănând mult mai aproape cu o mulţime de puncte ce se aveau unele pe altele într-o linie aproape fără puncte la capetele ei umane. În sfârşit mă desprinsesem de grupul meu de odinioară şi devenisem aşadar liber în prezent să mă dedic multelor întrebări cărora mi-aş dori ca ei să le găsească răspunsurile potrivite. Din linia mea punctată cu propria-mi agendă, de altfel în formare totuşi cam promptă, nu m-am mai uitat niciodată înapoi, ci mereu înainte, drept în ochii deocamdată goi ai onirocriţilor mei de acum înainte.

Aveam gânduri mari cu ei. În ceea ce mă priveşte, voiam un singur lucru: să mă ajute să reuşesc în bifarea afirmativă a tuturor întrebărilor ce-mi umpluseră mintea până la refuz şi apoi să mă ajute la întocmirea cât mai exactă cu putinţă a unui catastif cu răspunsurile lor înregistrate în el şi în cele mai neimportante detalii, pe care în fine să-l transform într-o listă neagră a cuvintelor divine, exclusiv selectate din ce aveau ei până la urmă să îmi spună.

Iată scopul meu pentru care am riscat atâta, chiar să mă şi individualizez într-o linie lungă cât un singur punct. De când i-am văzut pentru întâia oară şi mi-am dat seama că nu le voi putea ajunge cu privirea fundul melciurilor, plin de întrebări răspunse şi de vise tălmăcite, am dorit să o pot face şi, vrând cu orice preţ s-o fac, m-am dezlipit de foştii mei aliniaţi aliaţi şi am început să mă pun pe fapte. Să mă uit la ei cu mai multă stăruinţă. Să încerc să le reduc flexibilitatea cu priviri mai ample. Să mă apropii de ochii lor şi să mă sui la ei în privire, de unde să le cobor, prin melciuri şi, mai jos de ei, de-a lungul nervului optic, direct în minte, iar acolo să mă uit în stânga şi în dreapta după vise codate şi după răspunsuri criptice, apoi să le caut şi interpretările corecte, să le urc din minte taman pe nervul optic, al cărui lung să-l străbat până la confluenţa lui cu melciurile, şi mai sus de ei, până în maximul privirii, iar, din punctul ei extrem, să le concentrez pe toate în vederea procesărilor posterioare: precise şi numai bune de încondeiat în hârţoagele mele. În fine, să le transcriu, cu acribia împătimitului de informaţii concrete, pe suprafaţa plană a hârtiilor mele, să le ordonez, după răspunsuri şi după vise, în ierarhii onirice corespunzătoare şi, la urmă de tot, să alcătuiesc lista neagră a cuvintelor divine, pe care să o memorez în lungi, şi probabil religioase, viitoare cântări preţioase. Foarte pe scurt, să îmi fac sau să îmi fondez propria mea religie, cu propria ei tablă de legi, cu propria ei spiritualitate liniară sau punctată, cu propria ei geneză şi apocalipsă, cu propria ei individualitate şi cu propriul ei sine diferenţiat. Iar pentru proiectul meu grandios, şi pentru planul meu divin, aveam încă nevoie de ei şi încă trebuia să fac tot ce deja îmi şi propusesem. Ştiam de mai multă vreme, şi nu doar numai de ceva timp, că tot ce voiam să fac depindea integral de ce puteam să scot din ei şi, cu cât reuşeam să aduc la suprafaţă mai multe date, cu atât mai bine pentru mine, pentru proiectul meu grandios, pentru planul meu divin şi pentru religia mea personală liniată de ele toate şi punctată de fiecare în parte.

Acum îmi permit să şi recunosc, cu spatele la unii ei, dar şi cu faţa la alţii ei: am premeditat totul şi nu am făcut nimic la voia întâmplării. De când i-am văzut staţionând în nemişcare, mi-am dat seama că nu ei din stânga şi din dreapta mea, ci ei din faţă-mi sunt cu adevărat ce mi-a lipsit dintotdeauna: panteonul, şi revelaţia, şi corpusul religiei mele viitoare. Le înţelesesem de foarte timpuriu uriaşul potenţial, şi nu aveam de gând să-l irosesc şi astfel să rămân în continuare ateu convins şi păgân chiar şi mai convingător decât atât. Şi, pentru că trebuia să acţionez cât melciurile le mai erau indiferente la ce vise netălmăcite şi la ce întrebări nerăspunse zăceau în ei, dar şi pentru că trebuia să le-o iau înainte celor din fostul meu grup aliniat la punctele ce-l formau, şi astfel practic să fructific enormul potenţial în propriul meu avantaj şi să nu las pe nimeni altcineva să-mi fure religia, am trecut mai repede la fapte, şi m-am desprins din linia lor, şi m-am adunat în punctul meu, iar pe urmă m-am individualizat ca în final să mă diferenţiez de toţi ceilalţi pentru a începe odată pentru totdeauna să-mi construiesc religia de la geneză până la apocalipsă şi-napoi.

Dar acum îmi permit să recunosc şi că, de când mă aflu în plin şantier teofer, lucrurile nu stau prea bine. În avântul meu iniţial, se pare că am neglijat un aspect. Am ignorat de fapt cu totul esenţa viitoarei mele religii: lista neagră a cuvintelor divine din care ea trebuia să se întrupeze pentru a putea şi eu apoi să mă întrupez în noul meu personal hommo religiosus. Cu toate că ştiam prea bine că fără ea nici nu puteam vorbi de vreo religie a mea, se pare că am neglijat-o de tot. Mă lansasem în toate teosurile marginale şi pusesem la punct tot felul de chestii teologice, nu la fel de însemnate, dar slăbisem în totalitate din privire panteonul meu vizual încă neexploatat şi nici nu mă înălţasem pentru a coborî ulterior în melciurile lor la fel de neexplorate, şi nici nu copiasem vreun rând din birocraţia mea religioasă, când punerea ei la punct pe linie dogmatică mi se păru dintr-o dată ceva imposibil de realizat. Aşa că nu ar fi trebuit să mă mir prea mult şi când, în plină construcţie spirituală, întregul edificiu teofer se opri complet din înaintare, pentru că îi lipsea centrul divin la care ar fi trebuit să lucrez cu mult mai mult sârg funcţionăresc, dar totuşi m-am mirat, şi chiar suficient de îndestulător să-mi dau seama că aşa nu voi ajunge nicăieri, nici chiar în iadul încă teoretic al unei religii deocamdată tot abstracte.

Tot acum, pauzându-mi un pic vremelnic munca pentru a-mi aduna ideile şi gândurile în bună ordine, recunosc şi faptul că trebuie să las toate celelalte la o parte şi să mă concentrez asupra singurului lucru ce în prezent contează: lista neagră a cuvintelor divine. Trebuie neapărat să o întocmesc cât mai repede cu putinţă şi să o folosesc pe urmă la partea cea mai grea din facerea unei religii: trecerea în plin concret a momentanelor teoretice geneze şi apocalipse şi sacra lor omologare birocratică.

Încurajat de noua ordine la care ajunsesem în planul meu grandios şi în proiectul meu divin, şi plin de speranţă că nu le voi mai periclita planului şi proiectului meu nicio altă şansă de-a se materializa în viitoarea mea religie, mi-am jurat solemn că nu o să mai lucrez haotic niciodată de acum înainte. Aveam încă de la început stabilită ierarhia strictă a urgenţelor, şi urgenţa numărul unu se afla în cuprinsul încă nescris a ceea ce va constitui însăşi teofania religiei mele, în ce are ea mai bun în nucleul ei sacru: lista neagră a cuvintelor divine. Pe ea trebuia fără îndoială s-o întocmesc din toate visele tălmăcite şi din toate întrebările răspunse ce se găseau în continuare în adâncul ochilor aruncaţi la întâmplare în melciurile onirocriţilor din chiar faţa mea. Atât de uşor de zis, şi de grăit, şi de visat în ultimă instanţă, dar cât de greu de făcut, şi de realizat şi în consecinţă de visat. Deocamdată, recunosc, nu aveam nicio idee cum aş putea să fac ce numai ştiam că trebuie să fac. Lista neagră a cuvintelor divine se tot aştepta s-o scot odată şi odată din măruntaiele onirice ale tuturor melciurilor onirocrite, dar eu mă oprisem temporar în privirea încă inertă dinaintea-mi, blocat complet în ea.

Eram conştient că nu mai aveam prea mult timp la dispoziţie până ce statuile marionete din faţa mea se vor trezi probabil şi ele din amorţirea încă necunoscută, care-i toropise într-un asemenea hal, iar când s-o întâmpla să se chiar scoale, dacă n-am să fac nimic până atunci să-mi pun la adăpost conţinutul ei sacru, voi fi cu totul descoperit pe linia punctată a strădaniilor mele faberice şi n-o să mai am niciodată acces la viitoarea mea religie. Aş fi complet distrus să am parte de un asemenea scenariu teofan tragic şi de aceea şi eram atât de conştient atât de faptul că trebuia să-l împiedic să prindă contur în hârtiile mele dogmatice, cât şi de poziţia ingrată din pur şi simplu impasul meu prezent.

Nu ştiam cum voi reuşi totuşi să mă descurc. Încă îmi lipsea experienţa necesară pentru a naşte dintr-un lung şir de întrebări răspunse şi de vise tălmăcite o religie în adevăratul sens al cuvântului astfel gândit de mine că ar trebui să fie rostit. Recunosc şi cum mă simţeam: complet necredincios până şi în propria mea construcţie religioasă. Alcătuirea mea tot nu trecuse de stadiul teoretic al unei înşiruiri ideal logice de componente ce numai într-un târziu probabil se vor putea aduna laolaltă să formeze corpul divin al propriei mele viitoare religii.

Însă până atunci să compun odată pentru totdeauna lista neagră a cuvintelor divine şi să continui să încerc s-o pun cap la cap din ce priviri complice se mai complac întregi în melciurile onirocriţilor în final în mişcare drept înaintea mea.

 

Patrick Călinescu publică on-line un roman aici: http://egophobia.ro/revista/