Flavius ARDELEAN

Iepurele

 

Aplecată peste marginea mesei, cu ochii mijiţi, femeia taie celui mic ultima bucată de pâine. Deja nu se mai poate înfige degetul în miez. Pe neobservate, vacile întoarse de la păscut trag după ele noaptea în sat. Cel mic se leagănă lângă femeie pe un scaun, care scârţâie zgomotos.

-         Termină, îl trezeşti! se aude glasul obosit al mamei.

Se apleacă şi mai mult. Nu mai vede unde taie. Doar taie. Îşi găseşte alinare în mecanica gestului. Aşa că taie. E ultima bucată de pâine şi fără să se uite la băiat îi întinde ciotul.

-         Ia cu puţin lapte.

-         Ştii ceva, mamă? I-o dau lui când se trezeşte.

-         Nu! E pentru tine! O mănânci şi nu mai comentezi.

-         Dar, mama... are nevoie de mâncare. De când nu a mai mâncat şi el...

-         Am spus nu!

Nici ea nu a mai mâncat de două zile. Va mânca abia când se va îndura preotul să vină, aşa cum a promis. La cei şapte ani ai săi, cel mic nu bănuieşte nimic din foamea mamei. La fel, nu bănuieşte nici de ce îl aşteaptă pe burtosul de popă şi de ce, după ce pleacă răvăşit şi îmbujorat din casa lor, masa este pe jumătate plină de mâncare. Până să cadă necazul a doua oară pe capul lor, fratele lui cel mare ieşea mereu înjurând din casă înainte să vină popa. Plângea şi, fiind deja în puterea tinereţii, se enerva teribil că se găsea plângând şi îşi vărsa nervii pe frate-său, căşunându-se cu pumnii şi picioarele pe el. Îl cotonogea bine şi parcă cu cât stătea popa mai mult în casă cu atât loviturile deveneau din ce în ce mai usturătoare. Cel mai tare durea când în casă se stingea lumina. Apoi, după nu ştiu cât timp, lumina se aprindea şi cei doi îl priveau pe popă ieşind fără plasă pe uliţă.

-         Futu-ţi gura mă-tii...

-         Unde o fi?

-         Cine?

-         Popa.

-         Taci din gură. Du-te şi vezi dacă s-a trezit.

Cu colţul de pâine în mână, băiatul o zbugheşte printre scaune strigând: Vin imediat! Ajuns la uşă, îşi aminteşte că a uitat ceva. Face un gest de luare aminte cu degetul în aer şi se întoarce zâmbind către mamă. Ea nu-i vede zâmbetul. Stă cu ochii închişi şi cu capul plecat pe spate, rezemată de soba rece.

-          Lapte nu-mi dai?

Şi ia în mâna cealaltă cana cu lapte, care acum pare atât de mare, cât capul lui. De data  asta nu mai fuge, ci păşeşte uşor printre scaune şi aţinteşte cu privirea lichidul alb din cană, ca nu cumva… Ajuns în faţa uşii o împinge încet cu colţul de pâine.

-          George… Bă, George, bă…. şopteşte către frate-său. Dormi?

-          Nu, mă, vino-ncoace, se aude din întunericul camerei.

-          Mama mi-a dat un colţ cu lapte, dar mie nu-mi trebuie, mă. Ţi le-am adus ţie.

George are 24 de ani şi e băiatul cel mare al casei. Bărbatul casei, de fapt, de când taică-său a căzut în munţi, înghiţit de pădure cu puşca în mână, luptând pentru unii pe care nu-i iubea, împotriva unora pe care nu-i cunoştea. Se ridicase tot satul. Apoi, când   s-a lăsat liniştea, când au început să gândească, au recunoscut dintre cei care au supravieţuit că nimeni nu ştia de ce au luat foc. Tot ce-a mai rămas din el e chipul din poza de lângă pat. Ca un triunghi viu, poza tatălui, Icoana Maicii Domnului şi fruntea băiatului răpus de febră zac luminate de candela ce nu încetează să tremure. Febra a început acum câteva săptămâni să îl chinuie şi acum îl pironeşte de tot la pat. Nu mai lucrează nimeni în casa lor…

-          Termină cu prostiile şi mănâncă! Mai e pâine? întreabă George.

-          Nu ştiu, că nu m-am uitat. Hai, te rog eu, fă-o pentru mine. Mănâncă!

Cu greu poţi desluşi ceva în cameră. Noaptea s-a lăsat de-a binelea şi liniştea a început să stăpânească colţul acela de sat în care îşi desfăşoară cei trei bolile şi foametea. Nimeni nu-i reproşează nimic, însă el, rămas singurul în forţă, e ţintuit acum de o boală, pe care nu şi-o pot permite. Nici un doctor nu lucrează fără plată. L-au pus să stea în sala de aşteptare atunci, ceva mai demult, când au fost la oraş să vadă ce are. Venise noaptea şi nu s-a uitat nimeni la el. Din când în când, îl rugau să se ridice şi să meargă cu încă un metru mai încolo, pe bancă, în timp ce, făcând loc bolnavilor, care nu conteneau să apară, febra îi schimonosea faţa din ce în ce mai tare. Toţi trei ştiau din ce motiv nu e văzut de niciun medic, însă niciunul nu o rostea cu voce tare. Tăceau privind în jos, ascultând poveştile despre virusul îmbibat în pereţii spitalului, microbul care năştea în ultimele zile puroiul în orice rană deschisă din spital şi care transforma orice operaţie reuşită într-un cimitir al infecţiei. Ştiau că nu are scăpare decât acolo, cu cât ar fi mers mai departe, cu atât mai adânc ar fi trebuit să bage mâna în buzunare. Şi nu aveau de unde. Câte vizite să mai primească şi mama?... Spre dimineaţă s-au ridicat şi au părăsit sala de aşteptare, păşind moale printre câinii care se adăposteau de frig în spital.

-          Mă, câţi ani ai tu, mă?

-          Şapte. Ce, ai uitat?

-          Ce-ţi merge mintea aia la şapte ani. O împărţim. E bine?

-          Nu! Tu! Toată!

-          Eu mănânc trei sferturi, tu un sfert. Ultima ofertă!

Băiatul se gândeşte un moment…

-          Bine!

Şi lui îi este tare foame, dar parcă nu ar recunoaşte. Îi întinde sfertul de pâine. Molfăie amândoi pâinea greu de mestecat, tăcuţi, sorbind unul după celălalt din cana de lapte. Mâncând, parcă niciunul dintre ei nu se mai gândeşte la necazuri. Celui mic îi venise în minte o amintire. Era pe când mai trăia tatăl lui. Vede destul de des imaginea lor, mama şi tatăl, în curte la apusul soarelui, stând de vorbă. Nimeni nu putea şti ce îşi ziceau, dar se ţineau de mână şi mâncau dintr-un măr. El nu mai ştie pe nimeni din sat, care să se ţină de mână. Şi parcă nici de vorbit nu le mai arde oamenilor. Asta îi venise celui mic în minte. Cel mare pare că nu mai are minte. Priveşte în gol şi numai febra parcă sfârâie în cameră. Miroase a oţet.

-          George, de ce a dat mama iepurii? întreabă cel mic.

George tace…

-          Nu ştia că îl iubeam pe Vasilică?

-          Ba ştia. Dar câteodată trebuie… Unele fiinţe pleacă. Dispar. Caută ceva şi dispar… uneori găsesc ceea ce caută, alteori nu. Dar apoi dispar.

Candela pâlpâie în timp ce băiatul cel mic ia un gât de lapte.

-          Aşa ca tata?

-          Da… aşa ca tata, răspunde cel mare.

-          Şi unde dispar?

-          Nu ştiu, vine răspunsul din patul întunecat. Nu ştiu... dacă am şti, am mai zăbovi niţel.

-          S-a gătat laptele. Mă duc să mai aduc. Şi o ia la fugă pe uşă afară.

În bucătărie mama stă tot cu capul pe spate, tot cu ochii închişi. Băiatul îşi umple cana şi o ia la fugă către camera fratelui. Mama rămâne în bucătărie, privind către cer, vorbind în gând parcă cu cineva. Câteodată pare sfârşită, un cadavru viu. Câte vizite mai poate îndura? De câte ori să mai păcătuiască pentru viaţa lor? Şi cum se face că munca ei, păcatul ei, ruşinea şi lacrimile-n pernă nu au făcut niciun bine. Ştie că e în zadar. Dar mai e ăsta mic...

Băieţelul se reîntoarce cu cana plină.

-          Mamă, unde e George?

-          Nu e în cameră? întreabă femeia tot cu ochii închişi.

-          Nu… o fi afară.

Şi o ia la fugă în curte. Îl găseşte lângă puţ scormonind cu braţul într-o gaură în pământ.

-          Ce faci, măi nebunule? întrebă cel mic.

-          Îţi caut un iepure… Şi nu poţi şti unde încep lacrimile şi unde se termină transpiraţia. Pe Vasilică…

-          Lângă puţ?

-          Poate e în puţ...

Zguduit de bucurie, Ionuţ năpusteşte în bucătărie.

- Mamă! Mamă! George îl aduce înapoi pe Vasilică! Şi îndată îi sare în braţe mamei. Ai auzit?

-          Am auzit, puiule… răspunde femeia cu ochii închişi.

Slăbind strânsoarea, băiatul se reîntoarce în curte.

În bucătărie se lasă liniştea. Doar respiraţia mamei mai însoţeşte căderea nopţii. Lumânarea îşi dă ultima suflare, lăsând încăperea în întuneric. O clipă, apoi a doua şi băiatul, reîntors din curte, se strecoară prin beznă printre scaune şi o strânge pe mama de mână.

-          Mamă, George nu mai e… Cred că s-a dus după Vasilică. Să-l caute… Ştii, câteodată oamenii pleacă să caute ceva şi dispar…

-          Aşa ca tata… se aude în întuneric.

-          Da, mamă, aşa ca tata…

 

[februarie  2007/februarie 2009]