Simona DĂNCILĂ

 

Galop rece

 

Biroul n-o să-l deschidă până… până mâine, chit că mâine începe imediat după douăsprezece noaptea, cu fulgere ortodoxe în conştiinţa de enoriaş resemnat. Să stea încuiat, ca un birou de avocat spurcat, în sertarele căruia te poţi aştepta să găseşti smocuri de păr cu tot cu peticul jupuit de piele trandafirie, degete ori cravate rupte exact sub nod. Şi să-l aştepte, ca o gagică în vitrina frigorifică a televizorului, care trebuie dresată prin înfometare. Ah, avea pieptul atât de umflat încât vesta se răscrăcărase sintetic rânjind din carourile cărămizii şi verzi. Am îndrăznit să scot capul din bucătăria clădita din maldăre de porţelan gros, de cantină şi mi-am zărit unduirea precaută de şopârlă în oglinda cu buric şi ţâţe de pe hol, obligată să reflecte la infinit nudul brânzit în rama aurie de pe perete. Nu mai era. Gemuleţul fosforescent de la baie se întuneca din când în când, ritmic, ceea ce însemna că iarăşi ţine o conferinţă parcimonioasă despre suflet, ca şi cum la peste cincizeci de ani mai poţi să pui la îndoială faptul că eşti o puşculiţă. Totul se măsoară în bani: bani-lumină şi bani-întuneric, bani-iubire şi bani-ură, bani-tot şi bani-nimic. Îmi trag urât nasul şi-mi aranjez ciorapii groşi adăugaţi peste ciorapii subţiri de cucoană cu miez gingaş, al naibii de gingaş. Ce-ar fi să-i cad în genunchi când iese, să-i prind pulpele subţiri, ca la rugby, să-l plachez şi să-i spun că seamănă cu stripperii ăia care fac prăpăd în domnişorime? Şi-aşa nu mă crede în stare de nimic romantic… Adevărul e că m-am săturat de experienţele scârboase la care mă supune, am depăşit stadiul de femelă aservită. Urăsc biroul plin cu răsuflări de câine hăituit. N-aş fi avut nici un motiv să-l urăsc în halul ăsta, căci mereu când mă aflam înăuntru era o beznă deplină, ca o apă stătută cu îndepărtate margini verzui întrerupte de şirul monoton de capete de statuete. Dar, azi-dimineaţă, dopul din gaura cheii căzuse şi lipind ochiul gras, lacom, în ea, am văzut în lumina cenuşie, vâscoasă ca o drojdie iernatică, fotoliul de tortură, din catifea neagră împânzită cu scame şi peri, cu coastele deşelate ieşite mult în relief, cu sulurile slinoase de atlaz roz rostogolite pe jos, între picioarele de bronz terminate în gheare de leu. Va să zică ăsta era tronul lăudat  din care noi doi, şleampăţi şi urâcioşi ca orice boşorogi cu pretenţii, conduceam, chipurile, lumea personajelor întruchipate în arătările de ipsos al căror nume el, Thomas, le ştia la perfecţie… Clanţa de la baie se mişcă, mi-aranjez repede broboadele de cotoroanţă, îmi văd în vârful ochilor nasul buburos ca un castravete vânăt şi-mi dau seama că nu mai rezist. Nu mai am loc să îngrop nimic în cimitirul profanat al memoriei. Am ajuns la capătul umilinţei şi al degradării.

— Margaritaaa!

  Fonfănitul suav îmi urzică timpanele, totuşi răspund ca de obicei:                                               

— Da, majestate. Ce porunceşte înălţimea voastră?       

  Scosese cheile   grosolane de la birou şi le învârtea pe deget, nu ştiu cum de nu-şi dădea seama că gestul ăsta e anacronic.

  — Zic să te odihneşti un pic, Margarita. Începem pe la unu.

  — Nu mănânci ceva, majestate?

  — Tot omletă?

  — Tot. E pusă-n farfurie.

  Rece. Sleită. Ca şi sufletul meu de babă neputincioasă. Îmi trag fustele groase pe lângă perete, mănuşile de lână îmi put a lapte stricat, mă-mpiedic de pragul debaralei care-mi ţine loc de dormitor şi mă ghemuiesc cu precauţie pe scândura lată. Căpătasem în cele trei luni de nebunie o voluptate a somnului prin care, cu viteză nespusă, mă îndepărtăm de locul acela blestemat. Am dormit buştean până când păcănitul sec din uşa de placaj mi-a deschis pleoapele, ca pe nişte clape inumane:

— E unu, Margarita.

- Fir-ar să fie, bolborosesc şi-mi adun cârpele pe lângă mine. Barem dacă n-ar fi fost interdicţia asta stupidă de a face un duş, unul mic, măcar trei secunde. Dar nu, nu se mai poate. S-a terminat. Mă ridic ca o cloşcă putrezită şi orbecăi pe hol călcându-l pe trena de flanelă ciuruită. Descuie cu mare pompă ceea ce nu e altceva decât o tăblie de lemn între două neanturi, intrăm repede şi mă aşez din reflex pe fotoliu, uitând pe moment de răzvrătirea furioasă. Îşi întinde mâinile şi începe să mă desfoieze ca pe-o varză, murmurând vrute şi nevrute. De prin văgăuni imposibile încep să iasă şi jivinele, se apropie tremurătoare, se strecoară şi când ajung la piele încep să lingă fremătător cu limbuţele lor greţoase. În sfârşit găseşte şi Thomas un loc destul de larg şi de neted pe care să-şi plimbe limba lui groasă şi ţapănă. În loc să mă sucesc ca de obicei pe toate părţile, ca un pui în frigare, aprind cu o mişcare norocoasă veioza şi o lumină gângavă răceşte contururile. Thomas mă priveşte cu ochi de caracatiţă, cu gura băloasă, căscată, cu mâinile încă încleştate în fustele jilave. Animăluţele au fugit care-ncotro, s-au ascuns pe sub mobile lăsând dâre de miros greu, metalic. Fără să-i dau răgaz să se dezmeticească îi smulg peruca grizonantă, ochelarii bombaţi cu ramă lată, barba şi mustăţile prinse cu elastic de chiloţi, îi sfâşii cămaşa de noapte de epocă şi-i frec mutra cu mantia care-i atârnă jalnic de gât.

- Gata, Thomas. Uite, ăsta eşti! Un băiat frumos de douăzeci şi patru de ani. N-ai să mă mai lingi niciodată ca un porc impotent! Ăsta eşti! Ăsta eşti!

M-am debarasat la rândul meu de accesoriile de băbătie, am aruncat nasul, broboadele, tot şi am rămas dreaptă lângă el.

— Uite, asta sunt eu. Ce dacă suntem actori? Shakespeare nu e atât de greu cât spui tu! L-ai studiat destul, ajunge!

Am ieşit trântind din răsputeri uşa, mi-am luat din bocceaua de sub pat blugii, tricoul şi şapca neagră, geanta mică de voiaj cu care venisem şi am tulit-o val-vârtej din vila dărăpănată.   

Oh, Doamne, uitasem cum e lumea! Nici nu mai ştiam să merg, mă împiedicam, mă izbeam de vitrine ca o molie impetuoasă, turmentată… Noroc că nu mai era nimeni pe străzi la ora aia. Am luat în braţe vreo două cazane de gunoi — ajunsesem acasă. Acasă — ce straniu sună asta pentru una ca mine care chiar crede c-o s-ajungă o actriţa genială, adulată, respinsă violent ca persoană fizică. Urc şi iar urc (cu toate că mi se pare că urc în jos şi vârfurile adidaşilor îmi tot alunecă în faţă) şi sun la uşă. Îmi deschide bunica — foarte puţină carne şi foarte multă istorie şi miros de chifteluţe şi leuştean. Ah, am ajuns iar în ţara femeilor deştepte, îi pup mâna şi intru glonţ la baie, arunc totul de pe mine şi-mi înmoi trupul încleiat în apă şi săpun fierbinte. Apucasem s-o văd pe mama în sufragerie, corectând teze, dar nu puteam să-i spun săru’mâna în halul ăla. Parcă nu curge destul jeg de pe mine. Mă frec cu geluri, cu buretele. A dracului greaţă de fecioară  pe care şi aerul o pângăreşte. Vechiul meu halat argintiu de culoarea inorogului prinde viaţă, tare mai sunt frumoasă în el!                                                                                                                                                                      

Mă aşez lângă mama cu grijă să nu picure apă  parfumată din şuviţele de păr pe caiete.

    Pe unde mi-ai umblat?

    Am câştigat bani. Am lucrat la un birou.

  Aduc portofelul doldora şi-l pun pe masă. Îl dă la o parte şi ia altă teză la corectat. Cât o să mai corecteze teze, teze, teze…

    Nu te culci, mamă? O să fii obosită la şcoală.

     Şi ce dacă?                                                                                                                                                                               

Femeile deştepte vorbesc o limbă a lor aflată la mii de ani-lumină de limba obişnuită. Ne ţineam toate trei capetele sus-sus, imponderabile într-o sfera eterică şi sfidam astfel bibelourile, meleurile, obiectele de artă şi tot ce îngreunează puritatea eternă a spaţiului şi a timpului.                                                                                           

— Cum stai cu Shakespeare?

    Ăăă… Binişor.

Bunica îmi aduce o farfurie cu cinci chiftele fierbinţi înotând în sos de maioneză cu piper, castraveciori muraţi şi două chifle. Iau farfuria şi mă duc în bucătărie bombănind:                                                                             

— De când sunt musafir?

     Beau un pahar mare de vin, mănânc asistată de ochii imemoriali. E patru dimineaţa. Doar atât? Nu credeam că somnul n-o să mai aibă nici un farmec în dormitorul cochet cu mobilă albă, aerisită, cu tablouri avangardiste, cărţi bune şi o vază rotundă de alabastru plină cu crizanteme. Mă agăţ de secunde cu toată greutatea mea elementară, dar tot se face dimineaţă, parfumurile mamei dau buzna pe hol, prin crăpătura uşii. ”Eu am plecat, mamă. Să ai grijă”. Nu e o urare, e o consolare. Oglinda îmi confirmă iar: sunt frumoasă; şi rămân îngropată în argintul moale până-mi dau lacrimile. O să sune el!                                                              

 Bunica n-a dormit de loc — stă pe balcon. Răsuflu uşurată, căci portofelul nu mai e pe masă. Pentru femeile deştepte cel mai greu lucru e să facă rost de bani. Thomas… De unde-o fi având el atâta avere? Am sentimentul că l-am tras pe sfoară. La cursuri vine foarte rar. Şi totuşi exersează, exersează în draci. Sunt la a patra felie de pâine cu unt când înţeleg: n-o să dea telefon. Nu, n-o să dea. Am datoria morală să mă duc să văd ce s-a-ntâmplat cu el, cu regatul lui ruinat. Mă fardez, îmi las părul electrizat pe spate, îmi pun o bluziţă făcută din cer şi melancolie şi sandale efemere. În fond, Thomas nu e un băiat rău… La lumina zilei, vila lui pare bombardată. Mă codesc, dau târcoale; până la urmă sun şi ţârâitul străbate cordonul ombilical de plastic până-n burta zidăriei părăginite. Mi-e teamă, dar nu-mi pierd minţile. Iată-l, s-a costumat iar in moşuleţ ramolit care mă priveşte urât pe sub pleoapele umflate ca nişte râme lipicioase.

        Dar trăim într-o lume reală, Thomas, altfel n-ai să-l înţelegi niciodată pe Shakespeare, îi zic râzând şi-mi înfig mâna în perucă, dar o groază rece mă rigidizează: e părul lui, e chiar părul lui, Thomas a îmbătrânit brusc şi ireversibil! Reuşesc să mă dezmeticesc şi s-o iau la fugă, însă mă prinde de plete şi mă trage înapoi. De-acum, numai gloria ne poate salva.

 

 

 

 

 

 

 

 

Încă o poezie pentru tine

                                                                                                                                                     De când m-ai privit, orgolios,                                                                                                                                               Am rămas căptuşită cu diamante                                                                                                                                              Ca o noapte întoarsă pe dos —                                                                                                                                                 Minereu ars în care străluceşte                                                                                                                                                    O fosilă de zbor primejdios;                                                                                                                                                           Răpusă într-un colţ al zâmbetului tău refractar.                                                                                                                            Am comprimat disperarea într-un bip                                                                                                                                            Eşuat                                                                                                                                                                                       În nordul misterios şi înnegurat                                                                                                                                                       De bărbat ocupat care iubeşte altă femeie.                                                                                                                                  M-am încăpăţânat să te produc alchimic                                                                                                                                      În micul meu laborator freudian                                                                                                                                       Plin de păcate                                                                                                                                                                           Omologate.                                                                                                                                                                                 Te-am cusut de mine cu genele-ncordate                                                                                                                                   Penelopă de noapte                                                                                                                                                                      Rănită                                                                                                                                                                                     În tot ce are mai frumos:                                                                                                                                                                    Statornicia inutilă, beckettiană.                                                                                                                                                       De ce să împăturim timpul                                                                                                                                                             Cu atâta ipocrizie?                                                                                                                                                                          Presărat cu naftalină în şifonier                                                                                                                                                        Va scânci că nu te am,                                                                                                                                                                      Că te-aştept ca o madonă nebună                                                                                                                                                      La geam, cu artileria grea îmbracată                                                                                                                                                 În piele satinată                                                                                                                                                                                   Anagliptic.

 

 

 

Mai mult decât un anotimp 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             Moară cu mărgăritare, gura ta,                                                                                                                                                     Preface ştiinţa în înfiorare .Paralizat                                                                                                                                             Te-ascult dintr-un pat de ceaţă şi puf de gutui,                                                                                                                               Sub o candelă pâlpâitoare, vegheat                                                                                                                                   De cele două fântâni oculare ale sevei:                                                                                                                                      Seva de martir                                                                                                                                                                            Şi seva de trandafir.                                                                                                                                                                Îmi pusesei lanţul şi-mi dădeai senzaţia că zbor                                                                                                                  Prin toamna de laborator                                                                                                                                                             Cu burlane organic înfipte în décor                                                                                                                                          Pentru lacrimi.                                                                                                                                                                         Te blestemam în versuri, sub ultimul pin                                                                                                                                  Care înţeapă cu vârful lui parfumat                                                                                                                                                Un organ ceresc umflat —                                                                                                                                                           Că doar d’aia am căzut la pat.                                                                                                                                 Tu te dădeai în leagăn: urcuş şi declin,                                                                                                                                 Lustruind aerul cu şoldurile strânse în satin                                                                                                                                     Singură între fantome geloase                                                                                                                                                 Sub candelabre de pere tămâioase.                                                                                                                                             Dădeam din coadă şi scoteam limba la soare                                                                                                                                 Bucuros că m-ai luat la plimbare.       

 

 

 

Simetrie utopică

 

Asta-i un alt fel de toamnă, numai a mea,                                                                                                                                            
În care umblu cu capul în jos pe sub rădăcini,                                                                                                                              Pe sub cărările verzi de sticlă, cu paşii lipiţi                                                                                                                                   De tălpile tale reci, carismatice,                                                                                                                                                  Care se duc la vreo înmormântare.                                                                                                                                                   Habar n-am ce ne ţine în prelungire                                                                                                                                                   Fiecare-n cerul lui pe care-l sfâşie                                                                                                                                                   Cu încăpăţânare şi detaşare                                                                                                                                                               De zeu mimetic, artificial,                                                                                                                                                                 Fiecare cu era lui glaciară spartă                                                                                                                                                          În secunde irascibile ca ochii de pisică                                                                                                                                                   Neagră. Hainele tale fluturând pe culmea                                                                                                                                         Inocenţei, cu scoici în buzunare,                                                                                                                                                  Eşti atât de aproape de mare, te văd invers                                                                                                                                       Alb jos şi foarte întunecat sus, cu capul                                                                                                                                    Bandajat în alge, neras, încercănat peste tot,                                                                                                                                    Lăsând o dâră sclipitoare cu fruntea prin nisipul lichid                                                                                                                Şi-mi vine să ţip: ai uitat                                                                                                                                                                Că eu sunt cea care s-a înecat,                                                                                                                                                            Degeaba-ntorci pozele cu susul în jos —                                                                                                                                         Se scutură din ele tot ce e mai frumos,                                                                                                                                                  Se golesc de zâmbete, de suveniruri, de nisip,                                                                                                                                    Ca nişte clepsidre ale singurătăţii.                                                                                                                                                    Cu mişcări fetale înot în lumina ta                                                                                                                                                       Dar rămân mereu la margine—petală ofilită                                                                                                                                         Într-o farfurie cu oţet — interminabilă scufundare                                                                                                                         Într-un mediu mult mai solid decât mine,                                                                                                                                               Ostil ,                                                                                                                                                                                                  Umbră egoistă fără pistil.                                                                                                                                                                        

 

 

 

Scrisoare din Pat-agonia noastră

                                                                                                                                                             Ne considerăm suflete de rac                                                                                                                                                                        Şi ne-aruncăm în primul bricabrac                                                                                                                                                      Să muşcăm din filonul istoriei                                                                                                                                                           De foame. Pokerişti mioritici                                                                                                                                                               Fixaţi pe obiecte de artă străine, precipitaţi,                                                                                                                                                Pietre de caldarâm pe fundul oceanului                                                                                                                                             Capitalist. Şi totuşi botezaţi                                                                                                                                                                                   În grota asta de cristal murdar                                                                                                                                                    Ca un iglu atemporal, cauterizat.                                                                                                                                                       Camarile ermetice — fulgere globulare                                                                                                                                           În jurul cărora poporul face riduri                                                                                                                                                     Monumentale. Un rest organic de fericire                                                                                                                                        Înfăşurat în drapel, putrezeşte.                                                                                                                                                       Cine-a minţit că nimeni nu ne iubeşte                                                                                                                                                   Să fie decapitat; şi capul lui pus în televizor,                                                                                                                                       În cloroform sfinţit, să zâmbească deznădăjduit                                                                                                                                    În muzeul constipat                                                                                                                                                                      Al imaginaţiei noastre fără răsuflătoare. Europeni                                                                                                                                Cu cravate curate sub bundiţă,                                                                                                                                                           Europence care-l aşteaptă pe Gheorghiţă                                                                                                                                       Zis Ghiţă.                                                                                                                                                                                                       

 

 

 

Cu un pas in fata umbrei                                                                                                                                                               

 

Mâine vine Noul Tată                                                                                                                                                                     Care-a stat nouă luni-seceră                                                                                                                                                                  În memoria noastră,                                                                                                                                                                           La fereastră. Scoate-ţi ţepii din retină                                                                                                                                                       Ca să-l vezi cum o să vină                                                                                                                                                                      Din oglindă, ceremonios ,cu zâmbetul pe dos,                                                                                                                         Pragmatic, arhitectural, cu garoafa ta                                                                                                                                                    La butonieră. Meliferă. Nu te panica,                                                                                                                                               Nu esti o himeră! Drepturile tale                                                                                                                                                      Sunt scrise cu cerneală simpatică de martir                                                                                                                                        Pe hârtie milimetrică, se mai văd la microscop urme                                                                                                                            Himerice de horoscop. O să-ţi dea                                                                                                                                                           Ciocolată şi pensie alimentară,                                                                                                                                                          O să-ţi strivească păduchii                                                                                                                           Cu unghiile lui de 24 de karate                                                                                                                                                                        Şi-o să aibă atâta dreptate                                                                                                                                                                                      Încat religia o să devină o noapte                                                                                                                                                  Cu clopoţei…Şi cu whiskey…