Liliana COROBCA
 

Imperiul fetelor bătrâne

(fragment de roman)

 

Aurica adusese, în sfârşit, de-acasă o curcă mare pe care a pus-o în frigider. Era mândră c-a adus şi ea ceva. Hotărâm să fierbem curca. Era rândul Virginiei să facă de mâncare. Când s-o scoată din congelator, după serioase opinteli, curca îngheţată refuză să iasă. Virginia trage, apucă, transpiră, curca nu se mişcă. Atunci ea, rugător:

− Aurico, nu vrei să mă ajuţi, că-i curca ta?!

Eu nu eram sigură că-mi place carnea de curcă, nu eram sigură în general dacă am mâncat vreodată, preferam carnea de găină, cred că şi Virginia la fel, căci am simţit ceva dispreţ în tonul ei. O fi simţit şi Aurica, judecând după tonul răstit cu care-i răspunse:

− Nu-i de-ajuns că am adus-o de acasă, dar şi din congelator tot eu s-o scot!

Virginia izbucneşte:

− Mie nu-mi place carnea ta de curcă, puteai să n-o aduci, nu te-a rugat nimeni! Chiar n-am s-o gătesc, n-am să mă ating de ea!

Aurica:

− Să stea acolo, n-am să mişc un deget!

Şi au început să se certe, că una nu ştie să gătească şi alta nu aduce nimic de acasă. Mie mi s-a făcut milă de săraca pasăre şi, cât ele se ceartă, hai să încerc s-o scot eu. De fapt, dincolo de milă, îmi era foame. Pipăi ceva care semăna cu o aripă, trag din răsputeri, făcându-mi impetuos vânt şi cad în fund, ba mă mai şi răstorn zgomotos. Fetele izbucnesc desigur în râs, dar nu-mi vin în ajutor. Ba Virginia găseşte argumente:

 − Se strică frigiderul din cauza curcii tale, Rafira mai n-a zburat pe fereastră cu congelator cu tot!

Eu, făcând mutre nevinovate, măsuram distanţa dintre mine şi geam, nu, chiar să zbor pe fereastră, nu. Mi-aş fi dorit să se împace şi să facă de mâncare. Ele au principii şi nu vor să gătească! În cele din urmă, scot curca. Mă uit semnificativ în jur, poate se oferă cineva s-o fiarbă, că doar nu-i rândul meu la făcut mâncare... Niciun gest, nimic. O pun la fiert. Aştept ca măcar una să cureţe cartofi sau morcovi. Citesc amândouă, acum le-a apucat învăţătura, că nu pun mâna pe carte decât cu o zi înainte de examen şi iată şi azi. N-am încotro, fac eu singură tot. După vreo două ore aduc cratiţa cu zeamă aburindă şi le chem la masă. Nu vor. Bine, mănânc eu şi singură. Aurica iese. Virginia, grăbită:

− Toarnă-mi şi mie, te rog, ce carne e pe-acolo, pulpa, da. (Pulpa era bucata ei de carne preferată, a mea – aripa.) Carnea nu-i chiar fiartă, zise ea.

A mâncat în grabă. Mai târziu, aparu Aurica, lihnită de foame, cred c-a umblat prin multe camere, dar n-a poftit-o nimeni la masă. Virginia ieşi diplomatic. Îi pun Auricăi în farfurie:

− N-ai fiert bine carnea, dacă o mai lăsai un pic, se topea în gură.

Auzi ce pretenţii!

− Ba ţi-am fiert curca ta preistorică, cu carne aţoasă ca de hipopotam! Aurica a rămas fără replică.

I-am relatat această discuţie Virginiei, care a dus zvonul simplificat prin cămin; cum am făcut zeamă din hipopotam, era gluma ei preferată. Numai că după o lună, mă întrebă o studentă-boboc din anul I (noi eram fete mari, anul II):

− Voi chiar aţi făcut ciorbă din carne de hipopotam?

Chiar atât de proastă eşti, m-am gândit eu, dar am răspuns evaziv:

− Ei, nu chiar din hipopotam.

Bobocul spuse, zâmbind:

− M-am gândit şi eu, de unde hipopotami în căminul nostru...

 

Locuia pe acelaşi palier cu noi o fată absolut insuportabilă şi înfumurată, pe care Virginia o considera, nu-mi aduc aminte de ce, duşmanul ei personal. Cineva dusese la bucătărie nişte făină de porumb învechită (în general, nu era locul ei acolo, dar unele fete aruncau gunoiul în bucătărie, de unde îl lua femeia care făcea curăţenie), avea chiar şi nişte boţuri ciudate şi cine ştie ce viermi sau insecte mişunau prin ea. Fata cea înfumurată mai era şi foarte grasă pe deasupra şi bea tot feluri de licori şi ceişoare pentru slăbit, destul de dubioase. În seara Sfântului Andrei şi-a pus, ca de obicei, ceaiul la foc şi a plecat în cameră, ceaiul era foarte întunecat, maroniu închis, plin cu crenguţe şi frunze, parcă de sunătoare. În bucătărie nu era nimeni, eu stăteam de pândă la uşă, iar Virginia turna de zor cu pumnul făină stricată în ceaiul duşmanului. Vreo trei pumni au fost de ajuns ca din crăticioara cu buruieni şi apă să izbucnească o lavă densă ca dintr-un vulcan, grohăind suspect. Se impunea viitoarea mămăligă. Noi ne-am retras, alte fete au intrat, care să spele vasele, care să încălzească ceva. A venit şi fata cu ceaiul, nebănuind nimic şi, din cauza gălăgiei, n-a auzit nici sunetele ciudate ce ieşeau din ceaiul ei. Eu m-am întors cu o cană murdară şi stăteam la rând la chiuvetă, Virginia a ieşit şi ea cu o cratiţă să încălzească nişte apă, intrând în vorbă cu fetele cunoscute. Şi aşteptam. Fata ieşi imediat, ca un fulger, cu tot cu cratiţa pe care o aruncă sub masă, în bucătărie. Nici nu şi-a dat seama că era mălai, striga că i-au făcut vrăji şi ceaiul refuza să curgă în cană. N-a făcut declaraţii publice, spre dezamăgirea noastră. Cineva, mai puţin superstiţios, a luat cratiţa de sub masă. N-am mai văzut-o după asta preparându-şi ceaiuri dietetice.

 

Bucătăria era comună, puneai ceva la fiert şi te duceai în cameră; dar se întâmpla să te întorci şi mâncarea, ia-o de unde nu-i. Cu tot cu ceaun sau cratiţă. Îmi făcusem o amică la bucătărie într-un mod original. Venise fata obosită şi flămândă de la cursuri, iar lumea făcea bucate alese şi cu miros apetisant. Eu m-am dus să-mi mestec cartofii; ea mânca cu mâinile cartofi din tigaia mea. Adusesem o furculiţă ca să mestec, iar domnişoara flămândă voia să cred că gustă din mâncarea ei. Nu s-a aşteptat să dea peste ea chiar stăpâna şi proprietara mâncării. Lua, cu naturaleţe, în continuare câte un romb de cartofel, sufla de două ori şi-l băga grăbit în gură. Am fost atât de mirată, că m-am oprit şi o priveam, ea mânca, n-avea treabă, atunci m-am gândit că şi mie mi-e foame şi, dacă mă mulţumesc doar să privesc, risc să rămân fără cartofi. Nu prea ştiam ce atitudine să iau. Părea prea înfometată ca să mă supăr şi prea neruşinată ca s-o iau doar în glumă şi, pe urmă, mânca prea mult. Nu te frigi? Cred că nu-s gata, mai trebuie să mai stea puţin. O feresc uşurel şi încep să mestec cu furculiţa. Gust şi eu o felie. Într-adevăr, sunt gata. Trebuie să mă duc după mănuşa de apucat. Ai, te rog, grijă, să mai rămână ceva în tigaie. Mă întorc repede, o asigur, sperând ca la întoarcere, urmă de-a ei să nu mai găsesc. M-a evitat câteva zile, apoi a venit la noi în cameră cu mere, aduse de acasă, ne-a cerut conspecte, cărţi şi ne-am împrietenit. Era o fată cuminte şi una dintre cele mai bune studente.

O singură dată în prima mea studenţie am mâncat şi eu, de la alţii, în bucătărie, cu degetele. Fetelor, aveţi ceva de mâncare, ne întreabă o vecină spre sfârşitul săptămânii. N-avem. Da’nu ştiu cine de la etajul doi (noi eram la trei) face macaroane, mă tem singură, nu merge nimeni cu mine? Cum să nu, ne-am pornit patru flămânde. Cratiţa era uriaşă şi plină cu macaroane fierte, numai brânză nu aveau (ni s-au părut bune şi fără brânză). Două la uşă, două luam macaroanele, le întindeam deasupra capului, suflând, erau totuşi de pe foc, şi le băgam în gură. Nimeni nu venea în bucătărie, am mâncat mult, până a rămas cam jumătate din conţinutul iniţial. Am avut noroc cu atâtea macaroane, patru oameni s-au săturat şi cratiţa rămăsese aproape plină. Cum luam cu degetele macaroane de pe foc? Astăzi nu mănânc deloc macaroane, nu-mi plac. Poate de atunci?

 

Pe vremea primei mele studenţii, în anul I, am stat patru fete în cameră, două (eu cu Lora) mergeam cuminţele la cursuri, celelalte două erau mai zvăpăiate, una avea deja un prieten, viitorul soţ, alta ochise un vecin frumuşel. Şi tot îşi făcea drum în camera lui, gătindu-se, ondulându-şi pletele şi descheindu-şi strategic doi nasturi de la capot (toaleta obişnuită în cămin), poate-poate ideea ei de sân îl va stârni. Că are nevoie de un lighean mai adânc, noi nu ne-am cumpărat încă; nici mătură cu coadă lungă nu ai? Şi o tigaie mare am văzut, este a voastră sau aţi împrumutat-o? Mi-ar trebui doar pentru o jumătate de oră; avem fier de călcat nou-nouţ, dacă aveţi nevoie. I se părea Marianei că are vecinul nostru o iubită. Îl urmărea cât putea şi, într-o zi, tocmai când Serj, spilcuit, ieşea din cămin, Mariana a umplut o pungă de plastic cu apă, în care tăiase mărunţel nişte mărar şi, când băiatul a ajuns afară, i-a turnat-o drept în cap. Avea, săracul, vreo zece paşi de mers de-a lungul peretelui. Trebuia să dai dovadă de mare abilitate că să-l nimereşti; după câteva repetiţii, Mariana devenise expertă. În general, această metodă se practica pe larg în semn de răzbunare sau pentru a împiedica pe cineva să ajungă la destinaţie. S-a întâmplat odată ca unul din puţinii băieţi care aveau costum să nu vrea să-l împrumute unor amici şi l-au pândit aceia cu câteva pungi şi ligheane, udându-l, ca să-l înveţe minte, egoistul! Duşmanii perfizi turnau zoi, dar se întâmpla rar, era mai complicat. Udatul se practica, de obicei, în primele luni ale anului universitar, când studenţii abia sosiţi încă nu evitau cei zece metri periculoşi. Rareori se întâmpla ca, uitându-te în sus, să vezi cine-i autorul faptei. Un băiat l-a zărit odată pe bunul său coleg de cameră, s-a întors şi l-a bătut măr. Se spune că i s-au alăturat şi nişte victime feminine, udate cu diverse ocazii şi care aveau acum motiv să-şi verse amarul. A fost un adevărat spectacol, povesteau fetele. Camera era îngustă şi au putut intra doar câteva care-l trăgeau conştiincios de păr, celelalte, revoltate, ţipau la uşă, una i-a rupt cămaşa, mi-ai stricat rochia, spurcăciune!, nu puteai să-mi torni şi mie apă ca la toată lumea, mi-ai turnat zoi cu mărar şi ulei! Adevărat, apa se usucă, însă cruzimea duşmanilor mergea până la stricarea hainei, făcând-o irecuperabilă. Ţara trecea printr-o criză economică fără precedent, oamenii nu-şi primeau salariile cu lunile, unii se descurcau greu. Fetele sărace şi invidioase care abia aveau bani de pâine nu suportau hainele frumoase, la modă ale vecinelor de cameră, prietenelor etc., deci trebuiau nimicite. Băiatul surprins şi bătut a început a urla, săriţi, mă omoară! N-am făcut nimic, am scuturat o pungă în care primisem plăcinte de acasă, iată punga, strop de apă nu are. Ajutor! Fetele au ieşit victorioase: dacă nu tu, alt măgar a fost, dar unul trebuie să mănânce bătaie ca să înveţe minte şi ceilalţi! Ce fete sălbatice!

Mariana aştepta să se întoarcă Sergiu ca să-l compătimească. Doamne fereşte să ne umfle râsul! Ca să ajungă în camera lui, bietul băiat trebuia să treacă pe lângă noi, am deschis uşa şi ne-am exprimat cât se poate de credibil regretul, Mariana întrecând orice limită:

− Care animală ţi-a făcut una ca asta? Ce dihanie spurcată? şi-l mângâia duios pe mână şi pe umăr, privindu-l adânc în ochi.

Sergiu asculta spăşit condoleanţele, clipind des din genele lui umbroase de fetiţă.

− Dac-o prind, îi zboară zulufii! Nu se poate duce băiatul la întâlnire, nu se poate vedea c-o fată, trebuie o javră să-i strice socotelile! Ah, ştiu ce înseamnă, am păţit şi eu.

− Nu mă duceam la întâlnire, ci la baschet, sunt membru în echipa de baschet a universităţii. Nu trebuia să mă îmbrac în cămasă, puteam să-mi pun tricoul. De obicei, îl iau în geantă, pentru că transpir şi, ca să nu mă întorc ud, să nu răcesc... Iarba asta se ia?

− Se ia mai greu. Adu-mi cămaşa să ţi-o spăl eu, se oferi Mariana.

− Cine oare mi-a făcut-o?

− Cineva de la primul etaj sau de la al doilea, de sus ar fi fost greu să te ochească (noi, de la etajul IV, eram în afara bănuielilor).

Serj acceptă argumentele, dăm şi noi cu convingere din cap. Mariana ajunsese să-i ştie toate activităţile, toate drumurile pe care le avea de făcut, l-a mai udat o dată când nu era sigură unde se pornise. Dar după ce a invitat-o la film, apoi la dans, pupând-o la întoarcere, în fine, după ce au ajuns prieteni, nimeni, nici un duşman, nu i-a mai turnat lui Serj apă-n cap. Peste un an s-au căsătorit.

 

Bine aţi venit în Imperiul Fetelor Bătrâne!

Aici domnesc alte legi, alte valori. Noi gândim altfel, trăim altfel, lumea noastră e închisă, nu poţi pătrunde decât cu greu, ierarhia e strict stabilită. Nu intraţi, nu stricaţi. Ca vestalele care păstrează cine ştie ce comori, avem ceva de dus mai departe, de transmis celor care vin după noi. Bântuim ca stafiile, ciudate, neliniştite, tot mai greu de înţeles şi de iubit.

 

Fată stătută, ca o brânză stătută, nici proaspătă, nici stricată, cu un început de miros acrişor. Îmbrăcându-se decent, exprimându-se decent, visând decent. Cu priviri uşor demodate, cu gesturi evident demodate, cu principii violent demodate. Aşteptând cu demnitate sfârşitul vieţii şi începutul iubirii. Frumos mai scriu de la un timp, ca un poet, ca o poiată. Curcă plouată.

 

 

„Smehopanorama”

În traducere din ruseşte: panorama râsului.

Unica emisiune pe care o urmăresc cu plăcere. De Crăciun, cei mai buni umorişti ruşi îşi prezintă ultimele producţii. După zeci de texte de râs, un domn uscăţiv, serios a povestit despre actorul zburător:

 

Un actor trebuia să joace o scenă. Să urce pe turlele unei biserici şi să cadă. Atât.

Ajunge toată echipa la biserică, se pregăteşte de filmare, în timp ce actorul se caţără sus. I se lipesc aripi, după cum cere scenariul.

Actorul priveşte cu teamă în jos, îşi ia avânt, dă din aripi... şi zboară.

Pluteşte fericit deasupra tuturor.

Toţi sunt grozav de uluiţi.

Actorul revine pe turlele bisericii. Regizorul îi sugerează că trebuie să cadă, conform scenariului, nu să zboare.

Actorul mai încearcă o dată, îşi face iar vânt şi iar zboară.

Se îndepărtează de biserică, îl văd oamenii din sat. O femeie sărmană îl roagă să se uite dacă nu cumva îi zăreşte vaca rătăcită. Nu s-a întors acasă, poate o vezi de sus. Da, o văd, lângă iaz...

Se întoarce la echipa de filmare, obosit de zbor.

Toţi sunt grozav de supăraţi. Regizorul: „Mă, tu trebuie să cazi, îţi faci vânt şi cazi!” Toată lumea îl ceartă, îi dă sfaturi, ba cineva îi dezlipeşte un pic o aripă, poate-poate va cădea de astă dată.

Totuna zboară…

Se face seara, lumea a obosit, vor reveni mâine.

Actorul stă trist într-un colţ şi cugetă:

„Ce păcat, poţi zbura, dar trebuie să cazi!”

 

Sunt cea mai urâtă femeie de pe faţa pământului, sunt cea mai proastă, cea mai jalnică, o vacă. Aş concura cu succes pentru „Miss Vaca Univers”. Sau Miss Broasca, sau Capra World etc....

Şi ce nume oribil am: Sic Rafira!

Veniţi odată, domnule inspector!

Deci trebuie să mă mândresc că măcar un moşneguţ amărât îşi mai aduce aminte de mine şi mă vizitează.

Şi nu-i nimic dacă mă pipăie un pic o dată pe săptămână. Chiar dacă mi-e cam greaţă, pot răbda o dată pe săptămână. E un moşnegel delicat, curăţel, ca să nu-i pută gura, când mă înghesuie de tot, aproape că intru în dulap, când se apropie punctul culminant şi gata-gata îşi pune amprenta buzoasă pe gura mea (o pungă amară), el scoate ceva de undeva şi suge. Şi nu-i mai pute gura.

Îi place când nu prea vreau, mă alint chipurile, iar el mă cucereşte.

O dată pe săptămână.

Cât a făcut pentru mine! Cât m-a ajutat!

Chiar şi cererea pentru cămin mi-a dictat-o!

Ca un tată! Aşa mi-a spus la început, mi-e ca un tată. Apoi s-a îndrăgostit atât de fierbinte. Şi ce-a găsit la mine?

A spus că mă mărită. Anul acesta chiar mă mărită.

Mi-a spus, ce-i drept, şi anul trecut.

Mi-a spus: am grijă de tine ca de fata mea, nu te uita la toţi măgarii (nu l-a avut în vedere pe Cristian, sper), că eu am să-ţi găsesc unul bun.

 

Joi.

Poate dacă scriu, nu-mi va fi atât de rău. Îmi amintesc cum intra, tiptil, cum se aşeza pe patul meu, cum se apropia tot mai mult de mine. Ca din întâmplare, mă atingea pe picior, eram în pantaloni, cu ciorapi şi, când mă aşezam, se vede o bucăţică, o fâşie mică de picior gol, neacoperit. Ei, pe aia o vâna domnul. Urma un fel de atingere, de parcă voia să vadă dacă am păr pe picioare sau nu. Era mulţumit că reuşise să mă atingă, în sfârşit, după ce a vorbit o oră şi m-a ameţit cu cei doi regi, cu contribuţiile lor şi cu frumuseţea acelor timpuri.

Am obosit. Mi-e totuna. Să plece odată!

Îi place să mă feresc de el, probabil că în bibliografia lui despre virgine anume astfel trebuie să se întâmple. El trebuie să cucerească. Atent, insistent, pertinent. Iar eu să nu vreau. Trebuie să mă ajute să descoper universul masculin. În loc să mă ajute, zile în şir nu mă pot spăla de dezgust, ştiu că nu sunt toţi bărbaţii la fel de greţoşi. Sper. Burta mea e un arici cu ţepi de un metru. Şi când domnul inspector mă atinge, ţepii se lungesc şi mai mult, mă înţeapă, străpung totul. După câteva zile, încep să uit şi vine iar ziua de joi, când iar trebuie să suport lecţiile de domesticire. Doar mă gândesc şi deja mă năvălesc atâtea tone de nefericire, de clei apăsător, că-mi vine să plâng.

„Fetiţa mea, fetiţa mea”. Nu suport să-mi spună fetiţă.

La gândul că acest moşneag duios ar putea descoperi cât mi-e de greaţă de el, mă simt foarte vinovată.

Trebuie cumva să-l opresc. Nu vreau să-mi ofere nimic. Nu-mi trebuie nimic.

Sărăcuţul!

Nu vreau să-l jignesc, e bun cu mine, mă ajută, mă sună, ştie când e ziua mea şi-mi urează un întreg referat cu de toate, îmi aduce bani înainte de salariu. Mă întreabă preocupat dacă am mai slăbit.

Cât timp i-a trebuit până a îndrăzni să-mi sărute buzele!

Îi place să creadă că mă învaţă cum să sărut.

Nu ştiu să sărut.

Nu vreau să ştiu să sărut.

Nu vreau să vreau să ştiu să sărut.

Nu vreau nimic.

Fiica lui ştie să sărute, probabil. E o adolescentă modernă, neascultătoare. Cred că domnul nu are autoritate în faţa ei. Cu mine se simte mai bine. Pe ea nu poate s-o înveţe să sărute, ca pe mine. Dar mi-a repetat că-i sunt ca o fiică, aş fi fost foarte încântată să-i fiu ca o fiică!

Nu vreau să-mi vorbească mereu când despre Carol I, când despre Carol II. M-am săturat de Securitatea lui de care toţi trebuie obligatoriu să ne temem. Eu nu sunt nici criminal, nici terorist, n-am cu nimeni nimic. Nu vreau să mă tem.

 

15 aprilie 2005

 

Bărbaţii bătrâni şi puturoşi molipsind, spurcând fetele

până-n orificii,

până-n pânzele lor albe, învechite, oneste, curate.

Crăcănaţi, impotenţi, încreţiţi, cu caverne duhnitoare-gura, cu ochii-peşteri fără fund, înfometaţi, disperaţi, adulmecându-i moartea la fiece colţ, păroşi cu lâna încâlcită ca la berbeci, cărora doar coarnele uscate, cioturoase le-au mai rămas, cu pielea atârnând, oasele scârţâind, cu sprâncene lungi şi sure, din care poţi împleti cosiţe, ca şi din nas şi din urechi, pe care uită să le mai tundă, ies bărbaţii din găoacele lor în căutarea tinereţii şi a virginelor nevinovate. Bărbaţii care ştiu pe de rost toată poezia clasică, frumoasă, cu rimă şi fără, toată pictura şi stilurile arhitectonice, cu reprezentanţi, muzica, tot cu reprezentanţi şi câteva curente, clătinându-se, dar fără baston, că-s tineri, n-au împlinit încă 80 de ani, mai nu zboară, se ţin bine pe picioare, au adunat toată cultura cu care să ameţească fetele credule, mirate, uşor de impresionat.

Ies bărbaţii la plimbare şi par altceva decât sunt şi sunt altceva decât par.

Adulmecă, pândesc.

Se prefac esteţi, unii chiar sunt.

Deţinători ai înţelepciunii.

Personaje reuşite.

Numai ei înţeleg femeile şi numai ei le satisfac.

Hai vino, târăşte-te până la uşa mea, cu punga ta de „Fornetti” cu mac, dulci de-ţi crapă ochii.

De câte ori să-ţi repet, moşulică, nu bag în mine tot râsul tău de 10 mii (1 leu RON), nu-mi plac mie fornettele tale!

Ah, ah, dacă ai venit cu punguţa cu fornetii, crezi că ai dreptul să mă atingi.

Se revarsă dezgustul din mine.

Nu-ţi mai pronunţ numele.

Nu vreau să exişti în viaţa mea!

 

Blând, timid, cult, rafinat, serios, aşa mi-ai părut. Vorbeai frumos de soţie şi de fiică. Un om corect în care pot să am încredere. Mă sunai o dată pe săptămână, te simţeai responsabil de soarta mea în această Românie; te bucurai destul de convingător de succesele mele, mă ajutai când aveam nevoie, deşi nu te rugam niciodată Am fost impresionată, nici nu-mi venea să cred că există asemenea oameni pe faţa pământului. Mai erai şi inspector, oricând gata să-mi găseşti o şcoală mai bună în care să lucrez şi chiar, cu relaţiile tale nenumărate, să-mi găseşti un conducător ştiinţific pentru doctorat. De doctorat mi-ai vorbit foarte insistent, zile în şir, ce bine ar fi să ajung şi eu doctor, nu-mi va strica deloc. În general, perspectiva nu m-a încântat, am cunoscut şi doctoranzi şi doctori, am stat cu doctorande în cameră, toate ciudate, ştiam de la ele tot felul de amănunte prea puţin ademenitoare. Doctoratul în sine mi se pare inutil. În şcoală se echivalează cu gradul I, faci o lucrare şi obţii acest grad. Am acceptat ideile tale ca să-ţi fac plăcere.

 

Neîncrederea mea s-a trezit în clipa în care mi-ai spus: poţi să-mi dai orice, n-am prejudecăţi. Am venit la inspectorat, erai singur în birou, v-am adus documentele (mă trimisese directoarea). Ţi le-am dat, nu ştiam ce să mai zic, voiam să plec. M-am ridicat:

„Ce să vă mai dau?” şi m-am uitat dacă n-a rămas vreo hârtie în geantă.

„Poţi să-mi dai orice, n-am prejudecăţi.”

Am crezut că n-am auzit bine, te-am privit, şi tu pe mine, lung, insistent.

Acesta a fost începutul. Un tată n-ar fi spus asta.

Din acea clipă, ai renunţat la rolul patern, jucat atât de ireproşabil. Din acea clipă, am înţeles cam ce vrei de la mine. Că nu mă priveşti ca pe fiica ta, ci ca pe o tânără femeie. Că-mi dai de înţeles că eşti inspector, ca toţi inspectorii, iar eu − femeia nimănui. Şi dacă vreau ceva, va trebui să plătesc.

Am încercat să nu vreau nimic. Dar n-a mers.

Mitul generosului român care ajută o biată basarabeancă, din motive umanitare, fără a cere nimic în schimb, s-a risipit.

 

Am greşit, am greşit, am căzut. În jurul meu mlaştină murdară, putoare, miasme, în burta mea, şerpi încolăciţi, viespi veninoase, urăsc bărbaţii bătrâni, urăsc bărbaţii bătrâni, graşi şi bătrâni, ciolănoşi şi bătrâni, pleşcaţi şi bătrâni, crăcănaţi, puturoşi, băloşi, cleioşi, păroşi, unsuroşi, mustăcioşi, urăsc bărbaţii bătrâni. Urăsc bărbaţii bătrâni!

 

Bărbaţii bătrâni de 61 de ani, de 62, 63, 64, 65, 66, 67, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75 există şi alte moduri de a-ţi petrece timpul, să împleteşti, de pildă, te alegi cu un pulover, un fular sau o pereche de ciorapi, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 84, 85, iar după ce scrii nu te alegi cu nimic, dar nu ştiu să împletesc, şi lâna costă bani, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95. Gata. Cum să urăsc un om de 95 de ani, nu, mi-e milă. Mă gândesc dacă cunosc pe cineva la vârsta asta, nu cunosc. Urăsc bărbaţii bătrâni de 60 de ani, de 59 de ani, de 58, 57, 56, 55, 54, 53, 52, 50, 49, 48, 47, 46, 45, 44, 43,42, 41, 40. Bate la uşă. Cine oare? Continui după. Cât poţi, dragă, să urăşti? E prea plicitisitor. Mi-e prea lene. Nu merită nimeni ura mea.

 

 

„Se pare însă că Alexandru n-a primit numai o instrucţie morală şi politică, dar c-a gustat şi învăţăturile tainice şi mai adânci, pe care ascultătorii lui Aristotel le numeau, în chip deosebit, acroamatice şi epoptice şi nu le făceau cunoscute oamenilor de rând.

            Cum a trecut în Asia şi a aflat că Aristotel dăduse în vileag unele lucruri despre aceste învăţături, Alexandru i-a scris o scrisoare în care-i vorbeşte deschis despre filosofie. Scrisoarea era aşa:

            «Alexandru îi trimite lui Aristotel sănătate. N-ai făcut bine când ai dat în vileag învăţăturile acroamatice, căci cum mă voi deosebi eu de ceilalţi oameni, dacă învăţăturile pe care le-am primit eu sunt cunoscute de toţi oamenii de rând? Eu aş voi să mă deosebesc de ceilalţi mai mult prin încercările de a face tot ce este mai înalt şi măreţ, decât prin putere. Fii sănătos.»

            Aristotel, însă, cătând să domolească această ambiţie a lui Alexandru, încearcă să se apere de învinuirea că dăduse în vileag acele învăţături, zicând c-au fost şi n-au fost date în vileag. Într-adevăr, metafizica neputând fi nici învăţată, nici predată la şcoală, a fost scrisă de la-nceput, ca un fel de îndrumar pentru cei cu o cultură înaltă.” (Plutarh, Vieţi paralele, vol. IX, traducere din limba greacă, note de N.I. Barbu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pp. 27-28).

 

[„acroamatice, adică predate verbal; epoptice, adică destinate numai celor care au ajuns la cel mai înalt grad de iniţiere. Denumirile sunt luate din terminologia misterelor. Aceste învăţături predate de Aristotel erau învăluite în aceeaşi taină ca şi misterele.”]

 

„Tutela slăbeşte pe măsură ce o analizezi. Înţelegi autoritatea şi, prin asta, o paralizezi. Aşa încape autoritatea pe alte mâini. Nu-i de mirare că Dumnezeu a dorit mereu să întreacă sufletul care înţelege. (Puterea este obsedată de modalităţile prin care cineva ajunge să o cunoască.)”  (Leon Wieseltier, Kaddisch, Iaşi, Polirom, 2001, p. 114).

 

„Nu-i uşor să te goleşti, dar trebuie să încerci. Golirea e o formă de rafinare. Există lucruri dulci la care trebuie să ajungi prin înfometare.” (idem, 234).

„Realitatea nu se lasă uşor ordonată. Din această cauză, semnul cert al gândirii este răbdarea.” (idem, p. 406).

 

Aşa o fi. Unde voi ajunge, la ce lucruri dulci? Goală (golită) sunt, flămândă (înfometată) sunt, chiar şi prea răbdătoare. Încerc să nu mă gândesc la nimic şi să nu scriu despre ceea ce mă doare. Aş scormoni şi m-ar durea mai tare. Încă nu sunt pregătită.

 

Discret, melancolic, inteligent apar/reapar cărţile în viaţa mea. De-ar apărea/reapărea şi bărbaţii...

 

Ştiu că am sufletul curat, conştiinţa curată şi nu mai ştiu ce curat... Cred că astfel sunt toate fetele bătrâne. Am riduri la ochi şi celuloză (corect, celulită) pe fund, dar pe suflet nu s-a depus nimic, nu s-a încreţit nimic... Pe acesta îl vrei tu, câine, care muşti din mine şi eşti răbdător, disperant de răbdător. Şi muşti, şi creşte la loc, şi iar muşti, dar până la urmă va rămâne tot mai puţin, tot mai puţin, nu-s chiar Prometeu. Ceva îţi place, probabil, în această luptă, vrei să-ţi ţin piept, câţi ai „recrutat” până acum şi uite eu mă împotrivesc. Mă împotrivesc! Ţi se pare curios, şi vii, şi vii, şi insişti, şi insişti...

 

O! părinte milostiv al meu, când tată, când dihanie.

O! copita ta ciocănind ritmic, răbdător pe speteaza scaunului meu şovăielnic.

O! blăniţa ta transpirată, excitată de corpul meu curat, neatins, îndărătnic.

Ce simţi în nări? Ce miroase în aer?

 

Coada zbârlită care joacă graţios.

 

Un dans care, privit de sus, din afară, dintr-o parte, ca spectator, poate avea valoare estetică, poate fascina. Dar ca participant în această înfruntare, e monstruos, oribil. Nu joc jocul tău. Refuz. Mă împotrivesc. Lupt.

 

Nu există nimic mai neplăcut decât să primeşti bani, fără să ceri, de la un om pe care nu-l iubeşti şi care nu vrea să-i primească înapoi. Trebuia să mă obişnuiesc şi, la un moment dat, să plătesc culcându-mă cu tine. Eu am încercat de fiecare dată să ţi-i restitui, un an întreg am tot încercat! Şi tu, galant, mărinimos, refuzai să primeşti. Şi pe urmă, când nu-ţi mai restituiam sumele respective, dar nici nu m-am culcat cu tine, ai încetat şi tu brusc să-mi mai dai bani. Ai înţeles câte ceva, eşti tare deştept! Ce, crezi că o să mă simt umilă şi vinovată la nesfârşit? Erai insuportabil. Dar câte nu face omul de dragul banilor!

Astfel: pentru sărut se percepe o anumită taxă, pentru atingere uşoară (pipăit discret dezgustător) o taxă mai mică, pentru pipăială substanţială pe fund (s-a întâmplat de câteva ori) ori pe sâni (s-a întâmplat de două ori), triplă taxă. Ne notăm de câte ori a trebuit să suportăm aceste chinuri, cât te costă şi câţi bani mi-ai dat. Sărutul pe obraz e mai ieftin, oricine te poate pupa (dar nimic nu-i gratis având în vedere deosebita mea greaţă şi evidentul discomfort psihic pe care mi-l produceai atingându-mă), sărutul pe buze, mai scump desigur. 500 de mii/ 50 lei RON, de pildă.

Aşa e mai uşor să trăieşti.

Îmi datorezi, spurcăciune urâtă, păroasă, istorică, 16 milioane/ 1600 RON. Adică două salarii şi jumătate! De-ai şti, n-ai defila prin faţa mea, nu m-ai atinge! De-ai fi ştiut, n-ai fi defilat prin faţa mea şi nu m-ai fi atins!

 

Laudă corpului

Laudă corpului

Laudă corpului

Şi când capul meu a acceptat, da, nu mai există bărbaţi, da, încerc să fiu mulţumită că măcar unul îmi acordă atenţie, având în vedere vârsta mea înaintată, urâţică fiind, bătrâioară şi cam proastă. Iată, am onoarea de a avea în preajmă un om bun, atent, deosebit şi desigur tandru amant care a făcut atâtea pentru mine... Când capul meu a acceptat toate aceste inepţii, corpul meu jalnic dar, vai!, minunat de onest, corpul meu primitiv şi fără studii superioare, nici medii, sălbatic şi neîmblânzit, două picioare oarecare, nici prea graţioase, nici prea lungi, fără deosebite particularităţi, o oarecare burtă, un buric oarecare, o mână şi a doua, o talie subţire şi sinceră, toţi, în cor, în unanimitate, de comun acord, au răspuns pentru mine, au ţipat pentru mine, au pronunţat răspicat în locul meu: nu! Ceea ce capul meu pervertibil, pervertit, a acceptat, corpul a refuzat.

Nu, domnule Inspector!

Nu! Şi să mă pupi drept în cur! [Vai, Rafira! Parcă aşa se exprimă o domnişoară decentă şi educată ca dumneata! Stimaţi citittori, domnişoara Rafira Sic, personajul nostru principal a vrut să se exprime altfel:]

Nu! Şi să mă pupi drept în funduleţ!

Simbolic numai, şi tot e prea bun fundul meu pentru botul tău bălos şi păros!

 

Şi tirada adresată inspectorului se ridică în aer, se îndepărtează, se estompează, se topeşte, se volatilizează. Ca o bulă mare şi galbenă care pluteşte, otrăvitor, periculos. Cât mai departe de mine.

 

Caut un om, am nevoie de un om, îmi vine să strig: e cineva aici?! Dar nu pot ieşi din tăcerea mea astfel. Sunt bine crescută, nu zbier ziua în amiaza mare cine ştie ce…

 

Spini, spini, lungi, ascuţiţi. În talpă, în palmă, în cap, în ochi, în inimă. De parcă m-am tăvălit prin spini, de parcă m-aţi împroşcat cu spini. De ceva timp mă chinuiesc să-i scot. Atent, încetişor, să nu rămână semne. I-am scos pe toţi, aproape.

 

SUNT CÂNTĂREŢUL CASTRAT CARE ŞI-A PIERDUT VOCEA!