Friedrich Michael

Alegorie şi simbol în balada „Monastirea Argeşului”

Motto: „Templul interior este plin de taine               şi în el  nu îi este îngăduit niciunui străin neiniţiat să se roage.”

                                                                                     Paracelsus    

        

         Istorisirea prozodică a construirii Mănăstirii Argeşului constituie alegoria zidirii Bisericii celeste, redată pe calea eminamente poetică a etosului aşa- zis „popular” românesc.

Vasta răspândire geografică a diferitelor variante ale poemului, precum şi schema sa,  ne duc cu gândul că ne aflăm în faţa unei creaţii antice. La limită, balada este cunoscută în spaţiul locuit în vechime de triburile indo-europene ale tracilor, spaţiu cultural cu mult extins României actuale. Acest fapt nu contrazice nicidecum o ulterioară îmbogăţire a poemului cu un simbolism în esenţa sa creştin, aparţinând fără doar şi poate Evului Mediu târziu.

         Trebuie bine precizat de la bun început că întreaga „naraţiune” poate fi citită pe două nivele: în plan terestru, unde ne este prezentată construcţia bisericii de către un grup de constructori şi jertfa soţiei conducătorului acestora, absolut necesară realizării ei; în plan celest, prin realizarea Ecclesiei sacre, a bisericii sufletelor, ni se relevă naşterea Logosului prin co-laborarea, adică prin munca împreună, a Eternului masculin cu cel feminin. 

         Alegoriei – exterioare – a edificării bisericii, ca manifestare în planul ontologic al naşterii Fiului divin, îi corespunde un simbolism ce trimite la inteligibilitatea principiilor situate în interioritatea planului henologic.

         Precum în cer, aşa şi pe pământ. Acesta este imperativul căruia însăşi Natura, în înţelesul grec de Physis ce se dezvoltă din propria-i sămânţă, i se supune. Ceea ce se întâmplă sus, în ceruri, îşi află proiecţia jos, pe pământ. Tot astfel, orice faptă petrecută în planul ec- sistenţei îşi găseşte corespondentul în in- sistenţa planului henologic (de la grecescul to hen – Unul). În Tabula Smaragdina, atribuită lui Hermes Trismegistos, se spune: „ Ce este dedesubt e la fel cu ce este deasupra, iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru”. Iar Paracelsus ne avertizează în scrierile sale alchimice: „Nimic nu se întâmplă în lume fără o cauză oarecare”. Leibniz, în Monadologia (32), ne spune practic acelaşi lucru, atunci când enunţă principiul raţiunii suficiente: „ niciun fapt nu poate fi adevărat sau real, nicio propoziţie veridică, fără să existe un temei, o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel (...)”.

         Opera (biserica, templul) – ni se spune în baladă – urmează a fi edificată la porunca lui „Negru-vodă”, de către constructorii anume însărcinaţi cu lucrul zidirii:

         „Pe Argeş în gios,

         Pe un mal frumos,

         Negru-vodă trece,

         Cu tovarăşi zece:

         Nouă meşteri mari,

         Calfe şi zidari

         Şi Manoli – zece,

         Care-i şi întrece.

         Merg cu toţi pe cale

         Să aleagă-n vale

         Loc de monastire

         Şi de pomenire.”

                                 (Monastirea Argeşului, culeasă de Vasile Alecsandri)

         Comanda înfăptuirii bisericii răsună imperativ:

         „- < Iată zidul meu!

         Aici aleg eu

         Loc de monastire

         Şi de pomenire.

         Deci voi, meşteri mari,

         Calfe şi zidari,

         Curând vă siliţi

         Lucrul de-l porniţi

         Ca să-mi rădicaţi,

         Aici să-mi duraţi

         Monastire naltă

         Cum n-a mai fost altă, ...>

                                                 (Monastirea Argeşului)

         Personajul istoric cunoscut cu supra-numele de Negru-vodă este de descendenţă posibil cumană, cu tenul feţei smead, deci întunecat, negru, aşa cum erau, se pare, conducătorii statelor româneşti în perioada formării acestora.

         Voievodul cel negru, moştenitor al unei tradiţii imperiale – cumanii formaseră un puternic stat în stepele nord-pontice – este un înţelept în gestionarea ţării. Din porunca sa urmează a se ridica zidul mănăstirii.

         Adevăratul său nume însă nu n-i se revelează. El este pentru noi doar voievodul (conducătorul, suveranul) cel întunecat.

         Lui îi corespunde în plan ceresc Unul absolut, adică rupt de legături, Ascunsul, Domnul (Stăpânul) căruia nu i se poate atribui niciun nume din pricina simplităţii sale. El este abisul infinit mai negru ca negrul, negativitatea primordială din care provin eschatiile primordiale, prin limitarea internă a Unului, eschatii numite de vechii greci nous – Intelectul şi ousia – Fiinţa.

         În simbolistica masonică, moştenită de aceştia din cea iudaică, eschatiile primordiale se numesc Jakin (Iakin) şi Boaz. Ele reprezintă, de asemenea, principiul activ (masculin) şi pe cel pasiv (feminin).

         Cele două principii sunt simbolizate prin cele două coloane, postate la intrarea în templul lui Solomon, a căror denumire începea cu litera iod, amintind de simbolismul falic, respectiv cu litera beth, a doua literă a alfabetului ebraic, reprezentând principiul feminin.

         În religia egipteană regăsim aceleaşi două principii, sub denumirile de Osiris şi Isis.

         În balada Monastirea Argeşului, Manole şi Ana reprezintă proiecţiile pe pământ, adică în cosmos, în lume, a celor două principii cereşti, Masculinul şi Femininul.

         Manole aduce cu sine „nouă meşteri mari, /calfe şi zidari”. Se observă repartizarea lucrătorilor în cele trei grade ale masoneriei operative, devenită ulterior simbolică, şi anume: maeştrii, calfele şi ucenicii – zidarii.

         Împreună cu Manole, numărul lor este zece, număr perfect al dezvăluirii Unului în fire (grecescul einai – infinitivul lung, substantivizat, al verbului „a fi”). Zece este suma primelor patru numere. Altfel spus, este tetrada stihiilor (gr. to stoicheion)  sau elementelor (lat. elementum) puse în sistem, în relaţie de transmutaţie unele în altele, în cadrul firii, nu înţelese separat.

         Zece este numărul firii, compusă din cele patru elemente aflate într- o eternă mişcare de transmutaţie circulară.

         Lui Manole i se adaugă în plan terestru Ana, soţia iubită, actor indispensabil creaţiei templului.

         În plan ceresc, Eternul masculin, Intelectul, Unul-unic-unitor se „însoţeşte” cu Eternul feminin, cu ceea ce grecii numeau hyle iar romanii materia, denumire provenită de la mater (mamă).

         „Dar orice lucra,

         Noaptea se surpa!

         A doua zi iar,

         A treia zi iar,

         A patra zi iar

         Lucra în zadar!”

                                   (Monastirea Argeşului)

         Zadarnice sunt eforturile de edificare, de creere prin unificare ale Intelectului şi ale celorlalţi zei (energii divine ori monade autotelice), în lipsa materiei care să se dea, să se dăruiască Unitorului, pentru ca din ea, din trupul ei să fie realizată Marea Operă:

         „O şoaptă de sus

         Aievea mi-a spus

         Că orice-am lucra

         Noaptea s-a surpa,

         Pân-om hotărî

         În zid de-a zidi

         Cea-ntâi soţioară,

         Cea-ntâi sorioară

         Care s-a ivi

         Mâni, în zori de zi,...

         ................................

         Noi să ne-apucăm

         Cu toţi să giurăm

         Şi să ne legăm

         Taina s-o păstrăm;

         Ş-orice soţioară,

         Orice sorioară

         Mâni, în zori de zi,

         Întâi s-a ivi,

         Pe ea s-o jertfim,

În zid s-o zidim!”

                        (Monastirea Argeşului)

         Biserica sau templul este proiecţia în planul ontologic al Logosului. În fapt, templul Logosului este chiar lumea. Biserica este reprezentarea „în miniatură” a lumii. Ei îi corespunde însă (Precum pe pământ, aşa şi în cer!) Ecclesia sufletelor, Monada monadelor, Logosul sau Cerul (la greci Ouranos) poporat de stelele logo- stele, adică de sufletele individuale. Iisus- Logosul identifică templul lui Solomon cu propriul trup (Ioan, 2, 21), potrivit simbolisticii creştine.

         Avem prin urmare doisprezece zei: cele două principii – masculinul şi femininul - , Logosul şi nouă zei, corespunzători celor trei mari zei (Intelectul, Logosul, Fiinţa), priviţi fiecare prin cele trei atribute sacre (substanţă – pentru Mater- ousia, viaţă – pentru Logos şi unificare în Intelect pentru Tată). În neoplatonismul târziu, în mod special la Proclos şi la Damascius, „harta cerului” este trasată cu mână sigură, în sensul găsirii corespondenţelor dintre zeii religiei eline şi conceptele filosofice ce  dezvăluiau pentru prima oară misterul eleusin, cuprinse în această adevărată summa filosofică ce este Parmenidele lui Platon.   

         Doisprezece este şi pentru greci numărul marilor zei olimpieni.

         În cadrul echivalenţei amintite anterior, dintre zeii religiei şi conceptele cu care operează filosofia, Zeus este Intelectul intelectiv, Fiinţa sau Unul-care-este reprezintă chipul divinităţii, adică frumuseţea, numită de vechii greci Afrodita, iar Ouranos desemnează Logosul.

         Pe bolta cerească regăsim duoăsprezece zodii astrale, corespunzătoare constelaţiilor zodiacului.

         Într- o altă variantă a baladei avem douăzeci şi patru de personaje: douăzeci şi doi de constructori, Ana şi Biserica Logosului.

         „Şi el mai avea

         Doispre ce zidari

         Şi nouă pietrari,

         Nouă meşteri mari,

         Cu Manole zece,

         Care mi-i întrece.”

                                            (Meşterul Manole, culeasă de Tudor Pamfilie)

         Douăzeci şi doi este numărul arcanelor majore din Tarot, înţelepciune medievală păstrată până în zilele noastre sub forma unui joc de cărţi.

         Douăzeci şi patru, număr cu adânci reminiscenţe caldeo- babiloniene, rezultat în cazul nostru la adăugarea la cei douăzeci şi doi de zei-lucrători a Bisericii şi Anei,  este dublul lui doisprezece, adică un doisprezece aflat în mişcare.

         Revenind la varianta „clasică” a baladei găsim, la porunca, la imperativul de nezdruncinat al Celui-mai-presus-de-toţi-zeii, al arheului absolut, negru, adică de necunoscut şi de nenumit din pricina simplităţii sale, Intelectul- Eternul masculin şi pe ceilalţi nouă zei care îşi încep lucrul. Absolutul are nevoie de Logos şi, prin acesta, de complementul său ec-sistent, de lume, pentru a se cunoaşte pe sine, prin unificarea sa cu sine, din necesitatea armonizării şi unificării sale interne.

         Fără Logos, sufletele individuale nu au unde să se nască prin intrarea în consonanţă armonică a limitelor (ta perainonta) – complemente ale ideilor, ale cuantelor de calitate din planul ontologic – şi prin participarea lor unele la altele.

         Distingem în Monastirea Argeşului o viziune profund creştină. Centrul „cade” pe creaţia Logosului, pe zidirea sa, nu pe Intelectul intelectiv, vârf al activităţii cereşti şi poartă de intrare către absolut, precum la vechii greci presocratici, la Platon şi la continuatorii săi. Pentru aceştia din urmă Zeus era prima verigă a „lanţului de aur” – catena aurea ce cobora în viziunea lor până la cea mai umilă dintre făpturi.

         Marea „revoluţie” sau „inovaţie” a creştinismului a corespuns înţelegerii faptului că Logosul reprezintă izvorul creaţiei. El, fiul divin, arheu ca şi Absolutul, este alfa şi omega a lumii. Bisericii cereşti, compusă din suflete, îi corespunde lumea, ca diferenţă ontologică a firii şi fiindelor individuale, al cărei simbol în microcosmos este biserica zidită de oameni.

         În lipsa Femeii, eforturile constructorilor sunt zadarnice. Nimic nu se poate construi fără Ea, pentru că nimic nu se naşte din nimic, după cum a spus însuşi Parmenide eleatul.

         Avem de a face cu o tramă telurică, profund umană, căreia îi corespunde una sacră, celestă: la porunca lui Negru-vodă (Absolutul divin), din necesitate ia naştere, se zideşte biserica (corespunzătoare Marii Opere, Logosului), prin contribuţia diferenţiată a meşterului Manole ( principiul activ, masculin) şi Anei (principiul pasiv, feminin), devenită Mamă – Mater - Materia, care îşi dă propriul trup pentru ca din el să se săvârşească lucrarea.

         În limbajul sacru al egiptenilor, din unirea lui Osiris cu Isis ia naştere Horus, fiul celest.

         Românii spun acelaşi lucru ca şi egiptenii ori celelalte mari civilizaţii ale pământului, doar că o fac prin intermediul artei, al poeziei. Balada Monastirea Argeşului este corespondentul românesc al mitului naşterii lui Horus.

         Pentru a se putea construi biserica (templul), respectiv pentru a se naşte fiul pneumatic, Ana vine din necesitate către Manole şi nu poate să nu o facă. Menirea ei este să aducă hrană, să hrănească pe constructor, pe Principiul activ. Este necesar ca Ea să vină către El.

         „Cine că venea?

         Soţioara lui,

         Floarea câmpului!

         Ea s-apropia

         Şi îi aducea

         Prânz de mâncătură,

         Vin de băutură.”

                                               (Monastirea Argeşului)

         Nimeni şi nimic, nici chiar Dumnezeu-unul nu poate împiedica venirea Anei către Manole.

         „Domnul se-ndura,

         Ruga-i asculta

         Şi sufla un vânt,

         Un vânt pre pământ,

         Paltini că-ndoia,

         Brazi că despoia,

         Munţii răsturna,

         Iară pe Ana

         Nici c-o înturna!

         Ea mereu venea,

         Pe drum şovăia

         Şi s-apropia

         Şi, amar de ea,

         Iată c-agiungea!”

                                           (Monastirea Argeşului)

         Prepoziţiile către, în şi din sunt definitorii pentru activitatea Marii Mame. Din trupul lui Isis, din materia sa, ia naştere Horus.

         Opera principiului masculin activ (Osiris, Intelectul) este realizată din materie, din trupul Mamei care vine către Tată. Fără contribuţia ei, atât Intelectul, cât şi ceilalţi zei, rămân neputincioşi, sterili. Biserica este realizarea lor aici, precum şi în ceruri. Templul este realizat prin jertfa femeii, din chiar trupul său:

         „Iar Manea ofta

         Şi se apuca

         Zidul de zidit,

         Visul de-mplinit.

         Zidul se suia

         Şi o cuprindea...”

                                    (Monastirea Argeşului)

         În Logos şi prin Logos, Dumnezeu-unul se unifică pe sine însuşi. Ascunsul, originea şi finalul cerurilor şi al pământului are nevoie de Biserica Sa, pentru că numai prin Logos ajunge să se unifice, prinzând între ele pietrele cubice ale sufletelor, cu mortarul ceresc numit armonie.

         Balada Monastirii Argeşului se încheie cu alegoria transformării maestrului într-o fântână:

         „O fântână lină,

         Cu apă puţină,

         Cu apă sărată,

         Cu lacrimi udată!”

                                         (Monastirea Argeşului)

         Fântâna este simbolul apelor primordiale. Pe de o parte, ea este izvor, naştere, origine, alfa. Dar tot în ea îşi încheie Manole existenţa. Fântâna devine sfârşit, capăt de drum, final apoteotic. Prin Biserica construită, prin Logos, Manole ajunge la final, la apa care este omega.

         Apa este un simbol purificator. Principiul activ, Bărbatul, Intelectul redevine Unul-fără-al-doilea sau Ziua-a-şaptea a misticilor.

         Apele fântânii sunt line, neperturbate de nimic. Căci Ziua-a-şaptea, cea a odihnei divine, e rânduită după reîntoarcerea în arheu şi unificarea până la pierderea identităţii de sine cu Dumnezeu-unul.

         Apa este puţină, adică rară, greu de găsit. Nu este la îndemâna oricui să se reîntoarcă de acolo de unde a plecat, de această dată împlinit prin viaţă şi operă.

         Apa fântânii mai este şi sărată. De lacrimi udată – ne spune poetul – adică obţinută doar în urma muncii Bărbatului – principiu activ – şi a jertfei Femeii – principiu pasiv. Dar ea, apa fântânii sărate, implică şi liniştea. În alchimie, sarea este simbolul armoniei obţinute prin con-lucrarea activităţii sulfului (elementul activ) cu pasivitatea mercurului (elementul pasiv, corespunzător femininului). Din combinarea celor două ia naştere (se obţine) sarea, armonia finală, punctul de echilibru.

         Meşterul Manole construieşte biserica pământeană întru gloria lui Dumnezeu-unul. Ia astfel fiinţă un templu în care Dumnezeu urmează să locuiască. Scopul – cauza finală – a construcţiei este transformarea interioară a lucrătorului. Aceasta este finalitatea tradiţională a iniţierii. La sfârşit, Dumnezeu va locui în om şi omul va locui în El, în taina apelor primordiale de mai dinainte de judecata (despărţirea) divină a Cerului (Principiul activ) de Pământ (Principiul pasiv).

         Ascunzându-şi creaţia iniţiatică sub masca unei balade „populare”, prin alegorie şi simbol, maestrul necunoscut şi-a zidit Marea Operă, oricând comparabilă cu alte mari catedrale, temple sau piramide ale spiritului, întru regăsirea inefabilului, a Cuvântului pierdut.