Mihai VIERU

 

Capricii pentru Dora

 

 

***

 

degetele tale roz cum scobesc întunericul de după inima mea,

 pedepsind draci de toate culorile, incendiindu-i după cum merită,

 eu salvat cu uleiuri de arome palide eu,

îmblînzind trupul meu ca pe o scoică pe biroul pe care

 şi pudriera ta se odihneşte dinaintea oglinzii

 

 

 

IERI PARK

 

Cearcănul meu de sub umbră

Cîntecul mi-e greu

Ieri dacă există

Atunci a stat din plîns o litră

Îmi arunc gîtul la gîtul dinţilor tăi

La gîtul buzelor tale ca să le puternic strîngă

De trahee

 

 

 

***

 

la -8 grade celsius capriciile tale rezistă furtunilor de zăpadă,

microbii sînt distruşi,

noi respirăm iarna atît de aşteptată

zăpada ne cască paşii polari în scîrţîit

vulpile arctice au ochii tăi şi genele sunt sclipitoare

pinguinii sentimentelor plonjează în suflete în căutare de hrană

pe coastele respirării noastre li s-au făcut treceri de pietoni speciale

ca nişte săruturi blînde ale vîntului prin părul nostru verde de primăvară

 

 

 

***

 

este numai 1:33

îmi cer iertare sau

iertăciune

sunt un mic negru sclav pe plantaţia inimii tale

boierul ne-a legat de ventricul ca de glie

tu sărutai văzduhul cu miros de cafea

mai plîngea şi isaura în cîte un colţ de conac

tu sărutai sărat tălpile podelelor

încinse de magmă erau

cum cel mai puternic vulcan în viaţă

 

 

 

 

Apatia îşi izola bulanele cu fleicile noastre dorsale ca un conştiincios poliţist de proximitate

un stîrc pretinzînd nămolul cu un pas van peste pliurile străduţelor dosnice

semiasfalt umectat:

61/’91, spunea ea, noi:

hai dom’ şăf, lasă-ne şi pă noi că nu dădeam cu paru’

disturbarea liniştii publice ne zicea Apatia conştiincioasă

vedeţi-vă de licenţe, trepte...

sticluţa! Urla Duţu al nostru, Mutu cu uimirea lui o intoxica de verde vizual absint

după un futai arab scorţos ca nisipul în cizme după vaşnică furtună coţăind oaze.

Seba ne auto dădea pe toţi în gît ca mici utecişti neîmpliniţi reuşind o perplexitate majoră

la monumentul din parc

Apatia îşi dădea în cărţi cu cărnurile noastre înroşite şi caii ei călăriţi de pedestraşi responsabili

Lasă, mă că ăştia d’asta-s doi, unu ştie să citească altu’ să scrie!

Sticluţa! Urla duţu al nostru, Apatia neutraliza: taci, bă! Şi ordona seretoninei: scrie, mă!

După o straşnică resemnare cotonogeam zorile cu tîrşîieli de bocanci

Cu ochii cîrpiţi de prima umbră a dimineţii şi pieriţi în amendă spuneam: ce mă iubea pizda aia... de nu m-ar fi tîrît prin tribunale!