Moni STĂNILĂ

Transnistria - Honolulu copilăriei mele

 

Şi până la urmă ce reprezintă Transnistria? Cred că tuturor formula aceasta li se pare ori un fel de niciun fel, ori un fel de două feluri. Mulţi ani eu nu am priceput ce e cu Transnistria sau, ca să-l parafrazez pe Alexandru Vakulovski: Transnistria - colhozul cui? 

Îmi amintesc că în copilărie foloseam nume de oraşe sau ţări pentru a ne apostrofa colegii. Trei dintre ele erau favorite în locul meu de baştină: Palestina, Honolulu şi Australia. Formulări de genul „când îţi trag una, zbori până în Palestina/Honolulu/Australia” erau foarte utilizate până în gimnaziu şi aveau rolul de a înspăimânta.

Abia la orele de geografie apărea şi certitudinea că aceste locuri chiar există. Până atunci ele rămâneau ţinuturi fabuloase, ce nu puteau fi localizate sau imaginate. Erau un fel de capătul lumii, iar eu îmi amintesc şi acum cât de surprinsă am fost când am citit pentru prima dată despre Honolulu. Eu nu credeam în existenţa lui.

Cam aşa am receptat multă vreme Transnistria. Un teritoriu trans-nistrian, inventat anume să creeze probleme, populat anume să nu se înţeleagă ce e cu populaţia, gândit anume la dimensiunile ideale ca să nu creeze un şoc în harta Europei (ci doar un colaps în politica unui stat).

Istoria ţărilor mici are, din păcate, foarte mult de suferit. Ce te faci cu cei „mari” care împart şi despart după bunul plac; care dezlipesc şi alipesc în urma unor acorduri din care alipiţii şi dezlipiţii lipsesc? Ce să se fi făcut România în timpul războaielor, cu toate marile puteri de-a stânga şi de-a dreapta? A fost un act de laşitate întoarcerea armelor la 23 august sau un act cerebral menit să diminueze daunele unei ţări care era pândită şi la est, şi la vest, şi pentru teritoriile din est, şi pentru cele din vest?

Nu dau soluţii, eu doar pun întrebări. Întrebări pe care mi le adresez şi mie. Despre istoria ţării mele. Nu mi-a fost niciodată ruşine de originea mea. Nu mi-a fost ruşine cu istoria ţării mele. (Mi-a fost ruşine doar de comunism.) Dar că am fost o ţară mică şi fără şanse de autonomie sinceră şi totală de-a lungul veacurilor nu mi-a fost ruşine. Nu mă ruşinez de neputinţă, ci de obrăznicie. De obrăznicia cu care cineva trage cu creionul o linie pe hartă şi face, prin asta, istorie. O istorie care îi va secătui pe cei ce o trăiesc pe pielea lor.

Actele de unire dintre Principatele Române s-au realizat cu acordul părţilor implicate, dar oare cine a spus „da”, acolo unde, în diferite situaţii, o numită putere a tras o linie pe o voită hartă. Oare suntem acum mai „eliberaţi” (de marile puteri)? Se poate spune „da” oricând? E adevărat că doar „Transnistria a împiedicat Moldova să fie asimilată de România” - cum spune Konstantin Zatulin, directorul Institutului Ţărilor CSI. Şi dacă da, ce trebuie să înţelegem noi prin asimilată (fiindcă eu aş fi spus reunită)? Şi oare Transnistria nu rămâne, pe drept cuvânt, un Honolulu al copilăriei mele, un loc inventat menit să ne sperie cu existenţa lui?