Fraţii Presnyakov

 

Ucide arbitrul!

 

(Fragment. Traducere din limba rusă de Alexandru Vakulovski. Romanul va apărea în curînd la editura ART, Bucureşti, şi va fi lansat la Tîrgul de Carte de la Bucureşti, pe 18 iunie, la ora 15)

 

 

          - Asta-i şampanie?

          - Ce?

          - Gaze, vinul are gaze. Am încercat să strig mai tare decât televizorul, dar iritatul Pepsi a făcut volumul şi mai tare.

          - Nu! E vin verde.

          - Am înţeles.

          - Din nordul Portugaliei.

          - Ştiu.

          - El se gazifică în mod natural. Nu e şampanie, sunt gaze naturale.

          - Câte grade?

          - 12! Te-ai prins? Din cauză că gazele sunt naturale. Ce bem noi aici? Bere otrăvitoare, vodcă artificială, coloranţi, conservanţi, iar ei fac totul natural, din cauza asta 12 grade e foarte mult!

            Nataşa era întotdeauna preocupată de ţara de unde îi veneau următorii logodnici. Mai bine zis, logodnicii nu erau ai ei. Ea îi invita pentru doamnele noastre. Doamnele oraşului nostru visau să se mărite cu străini. Şi Nataşa visa, când era la şcoală. Ea a mai învăţat şi engleza şi s-a conectat la internet. Chiar atunci ea a înţeles că din vise se poate câştiga bine. Adică bine ca să nu te gândeşti la multe lucruri, în general la lucruri. Când Nataşa s-a conectat la internet, asta a fost… noi terminam atunci colegiul atomic şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să intrăm pe situri pornografice. Dar ea a putut să-şi potolească atât propriul interes animalic, cât şi pe al nostru şi să treacă pe situri care caută jumătăţile bărbaţilor. La o sută de maniaci care şi-ar mânca partenera în pat, ea nimerea 5-6 spioni destul de respectabili care şi-ar dori o soţie rusoaică şi în acelaşi timp să se plimbe prin oraşul închis şi să câştige din colectarea informaţiilor secrete. Dar şi Nataşa nu era de aruncat - ea şi-a găsit un acoperiş. Adică un grup de persoane care i-au întocmit firma. Nataşa a organizat agenţia matrimonială internaţională "Amour-tranzit", iar acoperişul acestei agenţii a devenit FSB.[1] Toţi primeau ce-şi doreau. Rusoaice, date secrete, date despre colectarea datelor secrete. Toţi erau mulţumiţi. Nataşa compunea scrisori în limba engleză, lipea doamnele locale "întunecate", care în general habar n-aveau de internet, cu străinii. Străinii veneau în oraşul nostru şi uneori luau cu ei pe cineva în altă viaţă. Mai mult nu auzea nimeni despre aceste femei, dar toţi îşi doreau să dispară la fel, din cauza asta Nataşa nu ducea lipsă de clienţi. Uneori străinii o rugau pe Nataşa prin poşta electronică să-i dăruiască posibilei neveste un buchet de trandafiri. În contul agenţiei se transferau bani, iar Nataşa trebuia să cumpere flori în numele logodnicului străin şi să le înmâneze, să fotografieze logodnica cu buchetul şi să trimită fotografia pe adresa electronică a logodnicului. Odată am prins-o pe Nataşa într-o astfel de ocupaţie - ea aranja un buchet desenat în mâinile logodnicei.

            - Asta-i photoshop!

            - Ce?

            - Eu am fotografiat-o, am rugat-o să arate ca şi cum ar ţine ceva. Iar grămada asta de flori am luat-o dintr-o arhivă digitală. Acum îi aşezăm florile desenate în mâini. Aşa, optsprezece, nouăsprezece… El a comandat să-i cumpărăm 19 trandafiri, trebuie să nu greşim, străinii sunt meticuloşi, verifică tot, ultima oară n-am putut desena în jpeguri şi am trimis în pedefeuri şi a început să urle, a zis: special mi-aţi trimis în fişierul acesta ca să nu-l pot deschide!

          Eu nu am înţeles nimic, în afară de faptul că Nataşa e ajutată foarte mult de computer. Probabil, cândva, ea va câştiga mulţi bani, iar dacă Nataşa va cunoaşte toate programele, s-ar putea ca ea să ne aducă pământul nostru la sfârşitul total. Sau îl va desena şi noi o vom crede.

          - Prostii! Ofside! El, ce, nu vede – e ofside! Pepsi a început să zbiere atât de tare că mie mi s-a părut că a crăpat ceva în urechile mele. Monştrii! De ce toţi ne urăsc naţionala?! De ce nu ne lasă să câştigăm nici un campionat?!

          - Cine să ne lase! Pe noi toţi ne urăsc! Nu doar la fotbal! Eu am aşteptat jumătate de an pentru o viză în Italia! Şi mi-au spus: o femeie singură nu poate intra în ţara noastră! Eu le zic: vreau să văd Coliseumul, să beau vin, produse marine – doar am să plătesc tot! Iar ei mârâiau-mârâiau: avem multe prostituate din ţara voastră, acum trebuie să le verificăm pe toate! De ce să fiu eu prostituată dacă am bani?! Ei ne urăsc pe toţi!

          - Noi i-am salvat de fascişti!

          - Dar ei n-au vrut! Ei l-au vrut pe Hitler, ei nu ne pot ierta că l-am ucis pe Hitler.

          - Ce tot vorbeşti?! Crezi că ei ştiu că noi l-am ucis pe Hitler?! America! America a deschis al Doilea front şi i-a învins pe nemţi! Aşa ştiu ei istoria! Şi le-o bagă pe gât tuturor! Totul e american, totul!

            - Ce treabă au americanii?! În lume nu a mai rămas nimic de-a americanilor! Totul e chinezesc! Ei le cos chiar şi uniformele pentru flota americană! Scutece, ciorapi, costume,  jucării, dar câţi sunt, ştiţi?! Ei în fiecare secundă se înmulţesc şi descoperă viruşi! Dar cât ne urăsc! Noi chiar le-am dat nişte insule! Dar ei oricum ne urăsc! Altădată cine, ce le-ar fi dat?! Acum ei au învăţat să dea mită, la Jocurile Olimpice toate sporturile noastre sunt acum chinezeşti! Au învăţat să călărească paralelele! Dacă s-ar învăţa să zboare şi în cosmos?! Atunci ar veni sfârşitul!

            - Special, special l-au lăsat pe arbitrul acesta chel să arbitreze! El întotdeauna ne-a pedepsit!

            Liniştit rămânea doar Hot-Dog. Probabil că din cauză că de la el puţea şi nu vroia să atragă atenţia.

            - Dar ce speraţi? Ai noştri nu vor fi niciodată campioni. Uitaţi-vă la jucătorul acesta. Ştiţi de ce e în naţională? Pentru că pentru el a plătit mafia. Şi aşa e cu jumătate din jucătorii echipei naţionale. Pe ei îi pregătesc să-i vândă în cluburile occidentale, din cauza asta l-au obligat pe antrenor să-i ia în naţională! Iar antrenorul? El numai echipe de curte poate antrena, dar în schimb tace. Cu un aşa antrenor poţi să-ţi faci treaba… de aceea l-au numit, pentru că tace! Doar că el tace şi la adunările lor, şi la antrenamente tace, cretin fricos! Toţi cumpără deja străini să le antreneze echipele, dar noi nu o să avem aşa ceva, pentru că un străin şi-ar ieşi din minţi când va vedea ce se întâmplă cu fotbaliştii!

            - Iarăşi ai citit ziare?

            - Am citit…

- Să nu crezi în ziare, înţelege că ce scriu ei acolo sunt închipuiri, ca ăştia ca tine să le cumpere…

            - Păi şi fără ziare e clar… uite, totul se vede! Ce-i asta, a?! Nu pot juca!..

            - Ei şi ce?! Ăsta încă nu-i un motiv să-i judecăm! Da, noi întotdeauna pierdem, chiar şi la fotbal, dar daţi-ne o şansă să pierdem cinstit, de ce trebuie să ne batjocoriţi?!

            Noi deveneam tot mai supăraţi cu fiecare minut. Ne foiam, simţeam căderea şi furia. Cu fiecare cuvânt devenea şi mai clar: toată lumea e împotriva noastră. Noi suntem tineri, puternici, dumnezeieşte de frumoşi - dar ne neîndreptăţesc deja de două mii de ani! Pauză. Toţi patru am mers să ne uşurăm. Cabina veceului de la poarta parcării nu se închidea niciodată. Lângă ea era o cuşcă de câine. Câinele - ciobănesc caucazian. El întotdeauna a păzit bine şi în general naţia asta şi rasa nu-s rele deloc, dacă nu-i asmuţi şi aţâţi, desigur. Acum, mai bine zis - atunci, când a fost pauza şi noi am ieşit la veceu, câinele dormea. Pepsi, atunci când a scos bere din cisternă, i-a turnat şi câinelui în cană. Cana era goală, deci câinele dormea. Altfel ar fi păzit… da… Pepsi iubeşte animalele în general, dar pe toate el le numea la fel.

            - Pauk[2].

Pepsi mângâia câinele şi bolmojea ceva într-o limbă neînţeleasă.

            - De ce Pauk, Pepsi, la tine toţi sunt Pauk. Pisicile, canarii, şopârla, mai ţii minte, ai avut o şopârlă şi pe ea o chema Pauk, la fel! - eu l-am întrebat despre asta pe Pepsi doar o dată, deşi mă gândeam destul de des la asta.

            - Pauk… uite ce ochi! Arâg, argî, cauc, ţe!

            - Tu cu el vorbeşti?

            - Da.

            - În ce limbă?

            - A pisicilor. Eu am avut un motan, Pauk, vorbeam cu el.

            - Şi crezi că poţi vorbi pisiceşte cu acest câine?

            - El e la fel, Pauk, înseamnă că înţelege!

            Mai mult nu l-am mai întrebat pe Pepsi, doar o singură dată. Uneori mi se părea că eu, Hot-Dog, Nataşa - cu toţii suntem păianjeni pentru el, noi înţelegem de ce el, cu plămânii bolnavi, continuă să fumeze iarbă, de ce el, când l-au dat afară din colegiu, şi-a falsificat atestatul de absolvire a şcolii, a intrat la facultatea de filosofie a universităţii, dar imediat după ce l-au prins şi-a luat actele şi s-a instalat la parcarea asta ca paznic… noi îl înţelegem pe Pepsi, îl considerăm prietenul nostru, ne petrecem împreună timpul… din cauză că noi suntem păianjeni, la fel ca şi el… noi ştim: ţi-ai împletit o pânză, trebuie să ne ocupăm cu altceva, orice oprire e moarte, nu trebuie să faci pauză, trebuie să reuşeşti să le faci pe toate, şi cu cât sunt mai tulburi şi neînţelese ocupaţiile tale - cu atât mai bine, să nu înţelegi nimic şi să acţionezi, pauza e motiv să te îngândurezi, iar să te îngândurezi în timpurile noastre nu trebuie, că atunci nici mutantul nu te salvează!

            Noi stăteam şi o aşteptam pe Nataşa. Am lăsat-o să intre prima în veceu. Ca să nu stăm aşa aiurea şi s-o aşteptăm, am început să ne uşurăm.

            - Dacă ai noştri nu egalează, eu dau foc la parcarea asta!

Hot-Dog era foarte supărat, de supărare el nu şi-a descheiat bine pantalonii şi acum Boss-ul lui aducea noi nuanţe ale aromelor.

            - Atunci ne vor da afară!

            - Ce sens are să lucrăm aici, ce sens are să trăim, dacă în ţara noastră chiar şi fotbalul e la nivelul acesta!

            - Voi doar mârâiţi! Milioane de concetăţeni de-ai noştri nu ştiu nimic altceva decât să critice, trebuie însă să şi ajuţi!

Nu ştiu de ce am spus asta atunci, ăsta a fost primul nostru clopoţel din capetele noastre înceţoşate.

            A doua repriză se apropia de sfârşit. Pepsi se plimba prin butic şi căuta o lentilă. Iarăşi a pierdut-o. El niciodată nu purta ambele lentile. Sau le avea pe amândouă maximum o zi. A doua zi o lentilă de pe un ochi dispărea undeva. Şi el purta doar una. Şi îşi mijea al doilea ochi. Acum i-a dispărut singura lentilă. Aşa că Pepsi a început să caute. Nataşa s-a apropiat şi mai mult de mine, Boss-ul nou a avut efect! Hot-Dog înjura. Foarte tare şi urât. Nouă ne era incomod, dar nimeni nu-l ruga să se închidă, pentru că nu consideram asta ceva rău – de înjurat, noi înjurăm cu toţii, pentru că nu consideram acele cuvinte înjurături, noi le auzeam de mici de la părinţi şi ele au intrat în viaţa noastră firesc. Dar lui Hot-Dog nu i se potrivea să înjure. Sunt oameni care suduie, dar nu le stă bine. Ca şi costumele sobre şi pantofii ţuguiaţi - cuiva i se potrivesc, iar altcuiva nu. Mai ales că Hot-Dog născocea propriile neologisme şi îmbinări de cuvinte, de la care înjurăturile lui îi deveneau literare şi astea nu mai sunt înjurături, ci o ruşine oarecare.

            - Termină, da?!

Nataşa a spus asta cumva duios, ca o mamă.

            Dar Hot-Dog nu se potolea. Şi atunci s-a întâmplat ceea ce ne-a schimbat toată viaţa. Deşi, poate, ne vom descurca. Dar… Iată ce s-a întâmplat.  Ai noştri au sărit în careul de pedeapsă şi cel mai tâmpit jucător pe care în sezonul acesta mafia din comitetul sportiv trebuia să-l vândă unui club european prestigios, a făcut ceva ieşit din comun. El l-a fentat pe unul, pe al doilea şi atunci l-au doborât! Noi am început să urlăm. Până la sfârşit rămânea vreun minut, dar arbitrul a arătat spre corner. Şi scorul era 2:1 pentru ei. Finala! Un minut până la sfârşit! 2:1, finala! Egalitate - avem o şansă! Noi urlăm, tare, trist şi cu furie!

            - Ce corner, ce corner! Penalti!

Chiar şi Nataşa a înţeles ce e penalti şi că el trebuia să fie chiar acum. Am tăcut o clipă, pentru că am auzit că împreună cu noi urlă şi un animal.

            - E Pauk.

Pepsi s-a uitat pe geamul buticului. E semn rău, o s-o sfeclească ai noştri, au s-o sfeclească.

            - Asta e ultima picătură, am zis. Mai mult nimeni nu ne poate batjocori… Ai noştri execută un corner. Noi trebuie… Ca de obicei, pierd mingea prosteşte. Noi trebuie… Arbitrul fluieră. Să omorâm acest arbitru… Sfârşitul jocului.

            Uimitor, dar nimeni nu m-a contrazis. Beţi, înrăiţi, am început să acţionăm rapid, curat şi logic, ca într-un autentic camion de luptă al spionilor. Mie mi-a plăcut mult asta, pe Hot-Dog nu l-a mai durut burta, Pepsi a început să vadă fără lentile, Nataşa a înflorit şi s-a făcut mai frumoasă - gândul răzbunării ne-a făcut eroi nemuritori.

            În drum spre biroul Nataşei, noi discutam ce e de făcut. Nataşa trebuia să afle pe internet adresa scârbosului chel, care i-a distrus pe nenorociţii noştri. Ea ne asigura că asta e foarte simplu, iar mai departe noi ar fi trebuit să mergem acolo. Lucrul acesta era mai complicat, pentru că aveam nevoie de vize. Noi aveam paşapoarte, ca toţi ruşii. Deşi n-am ieşit niciodată în afara graniţelor, ca majoritatea ruşilor, ne-am făcut paşapoarte - aşa, pentru orice eventualitate. Părinţii ne-au obligat să facem asta. Şi ei aveau paşapoarte, şi nici ei nu sperau să iasă undeva, dar ei ne convingeau că pot veni aşa vremuri când în general vor interzice paşapoartele şi din cauza asta, până când puterea e atât de blândă, trebuie să ne grăbim să le primim. Maşina s-a oprit, Pepsi plătea şoferului, iar eu mă gândeam la faptul că şoferul ne-a auzit toată conversaţia - nu ar fi cazul să-l omor? Mă gândeam des la asta când mergeam prin parc spre casa mea… la uciderea nemotivată fără martori… mai ales când aveam în faţă o femeie, iar în jur nu era nimeni… doar nimeni niciodată nu mă va prinde… şi pe şoferul acesta… ce ne opreşte pe toţi? Oare nu prezenţa în noi a sufletului sau a încă ceva, a unei puteri… A unei puteri care în momentul hotărâtor ne vorbeşte că asta e rău şi nu trebuie făcut… nu ne va încurca oare puterea aceasta şi acolo, în pragul casei arbitrului…

            Şoferul a strâns banii lui Pepsi şi i-a îndesat acestuia înapoi în buzunarul gecii. A deschis torpedoul, a luat un mănunchi de bancnote ce erau aruncate acolo, multe bancnote - toată ziua a lucrat omul, şoferul a trântit toţi banii pe genunchii lui Pepsi.

            - Omorâţi-l, băieţi, omorâţi-l!

            Nataşa căuta pe internet. Noi beam vin portughez pe care l-am găsit în mini-barul biroului "Amour-tranzit". Mai era acolo whisky, gin…

            - Câte fete de-ale noastre ai vândut? Eu înţelegeam că fiecare sticlă e un soţ străin şi un suflet rusesc pierdut.

            - Multe.

Nataşei îi sticleau ochii. Ea se bucura întotdeauna când i se ivea şansa de a demonstra celor din jur că poate găsi şi scoate ceva din nimic. Deşi doar pentru noi internetul e de nicăieri. Iar pentru ea era teritoriul însuşit al răului.

            - Femeile noastre sunt bogăţia noastră, iar noi o dăm pur şi simplu, pe vin, pe gin…

            - Nu-ţi face griji, şi pentru bani de asemenea…

           - Ele sunt mai scumpe ca banii… străinii înţeleg asta, din cauza aceasta vin la noi după soţii… Şi, printre altele, ei ştiu că în Rusia ei se pot pierde, să îngheţe, li se pot sparge capetele lejer, să-i tâlhărească şi nimeni nu-i va apăra şi nu-i va ajuta… aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi, cu toate declaraţiile guvernului… Dar ei riscă… pentru că femeilor lor nu le trebuie bărbaţi… ele se descurcă singure… ele au nevoie de serviciu… bani, carieră… iar ale noastre ţin la casă, să spele rufele la maşină, să spele vasele la maşină, să meargă după copii în maşină… femeile noastre îşi pot vinde sufletul pentru asta… iar tu eşti intermediar… ei nu semnează cu sânge contractele de căsătorie?

           - Este! Am găsit, uitaţi-vă! Uite ce scriu… adevărul e că-i în engleză… După finală el se pregăteşte de plecare, acesta a fost ultimul lui meci!

            - Sigur că ultimul! Câţi bani o să-i trântească pentru că nu a dat penalti!

            - Aşa că după campionat el va merge la odihnă în Turcia…

            - În Turcia?!

            - Cretinul!

            - Tare! În Turcia e mişto! Nataşa a deschis seiful şi noi ne-am gândit că face asta pentru că am băut toate sticlele şi acolo ar fi încă vreun suflet vândut pe "Baileys" sau "Glenfiddich", dar în seif nu erau sticle. În seif erau dolari. Aşa, tăiaţi-o acasă după chiloţi de baie…

            - De ce?

            - Păi o să avem timp să ne şi bronzăm, zburăm în Turcia, nu avem nevoie de vize, luaţi bani, câţi aveţi, la aeroport îi vom schimba în dolari…



[1] FSB (ФСБ - Федера́льная слу́жба безопа́сности Росси́йской Федера́ции) este Serviciul Secret al Federaţiei Ruse (n. tr.).

[2] Pauk (ru.) - păianjen (n. tr.).