Vladimir SOROKIN

 

ZIUA OPRICINICULUI

(fragment)

(Traducere din limba rusă şi note de Mihail şi Alexandru VAKULOVSKI, fragment din romanul apărut la Editura Curtea Veche, Bucureşti, care poate fi comandat şi de pe internet, de aici)

 


Pentru Grigori Lukianovici Skuratov-Belski, numit Maliuta

 


Acelaşi vis: merg pe un câmp fără margini, rusesc, care trece dincolo de linia orizontului, văd în faţă un cal alb, merg spre el, simt că acest cal e deosebit, cel mai fain cal dintre toţi caii, foarte frumos, lider, iute de picior; mă grăbesc, dar nu pot să-l ajung, grăbesc pasul, strig, îl chem, înţeleg dintr-odată că acel cal e toată viaţa mea, soarta mea, norocul meu, că am nevoie de el ca de aer, alerg, alerg, alerg după el, dar el se îndepărtează la fel de absent, fără să ia în seamă ceva sau pe cineva, pleacă pentru totdeauna, pleacă de la mine, pleacă pentru totdeauna, pleacă fără nicio speranţă pentru mine pentru totdeauna, pleacă, pleacă, pleacă...

 

     Mă trezeşte telefonul mobil.

     O lovitură de bici — un ţipăt.

     Încă o lovitură — un geamăt.

     A treia lovitură — un scrâşnet.

            Poiarok a scris asta în Ordinul Secret, când îl torturau pe voievodul din Orientul Îndepărtat. Melodia asta poate să trezească şi un cadavru.

— Komiaga la telefon, zic şi îmi lipesc mobilul rece de urechea caldă, încă adormită.

— Să trăiţi, Andrei Danilovici. Korostilev vă deranjează, învie vocea bătrânului diac[1] de la Ordinul Ambasadei, şi imediat apare în aer, lângă mobil, moaca lui mustăcioasă şi îngrijorată.

— Ce s-a întâmplat?

— Îndrăznesc să vă amintesc că diseară avem întâlnire cu ambasadorul albanez. Se cer datele duzinii.

— Ştiu, bălmăjesc nemulţumit, deşi, sincer, uitasem.

— Scuze pentru deranj. Aşa mi-e serviciul.

     Las mobilul pe noptieră. Cu ce ocazie diacul ambasadei îmi aminteşte mie programul? Ah, da... acum cei de la ambasadă au grijă de obiceiurile spălării pe mâini. Uitasem... Fără să deschid ochii, scot picioarele din aşternut, îmi scutur capul: greu după ziua de ieri. Pipăi clopoţelul, îl scutur. Se aude cum, în partea cealaltă, Fedika sare de pe prici, umblă năuc, trânteşte vesela. Stau, lăsându-mi în jos capul care nu are de gând să se trezească: ieri, din nou a trebuit să mă fac mangă, deşi mi-am jurat că voi bea şi voi trage pe nas doar cu ai noştri, pentru asta am făcut 99 de rugăciuni în Uspensk, m-am rugat la Sfântul Bonifaciu. La paştele calului! Ce să fac, dacă nu pot să-l refuz pe ocolnicul Chiril Ivanovici. E deştept. Şi capabil de sfaturi înţelepte. Iar eu, spre deosebire de Poiarok şi Sivolai, apreciez la oameni intenţiile inteligente. Pot să ascult în continuu discursurile înţelepte ale lui Chiril Ivanovici, dar el, fără cocoaşă[2],  nu e prea vorbăreţ...

     Intră Fedika:

— Să trăiţi, Andrei Danilovici.

     Deschid ochii.

     Fedika are un talger în mâini. Moaca lui, ca în fiecare dimineaţă, e boţită şi tâmpă. Pe talger stau chestii obişnuite pentru o dimineaţă mahmură: o halbă de cvas[3] alb, un pahar de vodcă, jumătate de pahar cu moare de varză. Beau moarea. E gazoasă şi mă gâdilă în nas. Respirând adânc, torn vodca pe gât. Îmi dau lacrimile, care umezesc faţa lui Fedika. Îmi amintesc aproape totul — cine sunt, unde sunt şi de ce. Trag de timp, respirând încet, atent, cu grijă. Sting vodca cu cvas. Trece un minut din Marea Nemişcare. Râgâi tare, cu un zgomot din interior. Îmi şterg lacrimile. Acum deja îmi amintesc absolut totul.

     Fedika strânge vesela pe un talger şi, lăsându-se în genunchi, îmi întinde mâna. Mă sprijin de el, mă ridic. Dimineaţa, Fedika miroase şi mai urât decât seara. Acesta este adevărul trupului său, şi n-ai unde să fugi de el. În acest caz nu te mai ajută Nuielele. Întinzându-mă şi căscând, mă duc la iconostas, aprind lumânărica, mă aşez în genunchi. Citesc rugăciunile de dimineaţă, fac mătănii. Fedika stă în spatele meu, închinându-se şi făcându-şi cruce şi el.

     După ce mi-am făcut rugăciunea de dimineaţă, mă ridic, sprijinindu-mă de Fedika. Mă duc la baie. Mă spăl pe faţă cu apa de izvor, dinainte pregătită, cu bucăţi de gheaţă în ea. Mă uit în oglindă. Faţa e cam buhăită, nările-s pline de vinişoare albastre, părul e ciufulit. Pe tâmple — primele fire cărunte. Cam devreme, pentru vârsta mea. Dar aşa e serviciul nostru — n-ai ce să faci. Muncă grea, de stat...

După ce mi-am făcut nevoile, intru în jacuzzi, îi pornesc programul, îmi las capul pe-o pernă caldă şi comodă. Mă uit la picturile de pe tavan: fete care culeg vişine într-o livadă. Asta mă linişteşte. Mă uit la picioarele fetelor, la coşurile cu vişine coapte. Apa umple vana, face bulbuci şi spumă, îmi învăluie corpul. Vodca din interior şi spuma din exterior mă fac să-mi revin încetul cu încetul. După cincisprezece minute apa se linişteşte. Mai stau un pic. Apăs pe buton. Intră Fedika cu prosopul şi halatul. Mă ajută să ies din jacuzzi, mă înfăşoară într-un cearşaf, pune halatul pe mine. Intru în bucătărie. Aici Taniuşa serveşte deja micul dejun. Pe perete — burduful cu ştiri. Dau o comandă verbală:

— Ştirile!

Burduful tresare, se umple de steagul albastru-alb-roşu al Patriei cu vulturul de aur cu două capete, care sună ca şi clopotul lui Ivan cel Mare. Sorbind câte un gât din ceaiul de zmeură, mă uit la ştiri: în partea caucaziană de nord a Zidului de Sud, din nou fură ordinarii şi băştinaşii, Ţeava din Orientul Îndepărtat va rămâne închisă până lângă japonezi, se măreşte numărul de chinezi din Krasnoiarsk şi Novosibirsk, continuă judecata valutiştilor de pe lângă trezoreria din Uralsk, tătarii construiesc un castel original în cinstea Jubileului Conducătorului, căpoşii de la Academia Medicală termină munca asupra genelor îmbătrânirii, guslarii[4] din Muromsk vor susţine două concerte în Sala Albă de Piatră, graful[5] Trifon Nagrationovici Goliţin a bătut-o pe tânăra sa soţie, în luna ianuarie nu vor fi biciuiri pe Sennaia din Sfântul Petrograd, în iunie rubla va creşte cu încă jumătate de copeică.

Taniuşka aduce papanaşi, ridiche coaptă în miere, jeleu de fructe. În comparaţie cu Fedika, Taniuşka e frumoasă şi frumos mirositoare. Rochiile ei foşnesc plăcut.

Ceaiul tare şi jeleul de fructe mă readuc în totalitate la viaţă. Mă podideşte transpiraţia salvatoare. Taniuşka îmi întinde prosopul cusut chiar de ea. Mă şterg pe faţă, mă ridic de la masă, îmi fac cruce, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru hrană.

     E timpul să-mi încep treaba.

Bărbierul deja a sosit şi aşteaptă în camera de haine. Mă duc într-acolo. Tăcutul, bondocul Samson mă aşază în faţa oglinzii cu o plecăciune, îmi masează faţa, îmi şterge gâtul cu ulei de levănţică. Mâinile lui, ca şi ale celorlalţi frizeri, nu-s prea plăcute. Dar eu nu sunt de acord cu cinicul Mandelştam din principiu — puterea nu e deloc respingătoare ca mâinile bărbierului. Puterea e minunată şi atrăgătoare, ca sânul unei fete care încă n-a născut. Iar mâinile bărbierului... ce să facem — nu se acceptă să ne bărbierească femeile noastre. Samson aşază pe obrazul meu spumă din “Chinghişan”, unge cu atenţie deosebită, fără să se atingă de barba mea subţire şi frumoasă, ia briciul, îl aşază îndemânatic pe curea, îl apropie de faţă, apăsând pe buza de jos, şi începe să înlăture lin şi uniform puful de pe faţa mea. Mă privesc. Obrajii nu mai sunt foarte proaspeţi. În aceşti doi ani am slăbit cu jumătate de pud[6]. Pungile de sub ochi au devenit ceva normal. Tuturor ne lipseşte cronic somnul. Noaptea trecută n-a fost o excepţie.

            Înlocuind briciul cu aparatul de bărbierit, Samson îndreaptă cu uşurinţă insuliţa bărbii mele.

            Îmi fac din ochi ursuz:

“Bună dimineaţa, Komiaga!”

            Mâinile prea puţin plăcute îmi lipesc de faţă un şerveţel fierbinte, îmbibat cu mentă. Samson îmi şterge încet faţa, îmi rumeneşte obrajii, îmi potriveşte părul, îl dă cu lac, îl presară insistent cu pudră aurie, aşază în urechea dreaptă un cercel de aur care atârnă — clopoţel fără limbă. Astfel de cercei poartă doar ai noştri. Şi niciun cretin civil, în misiune, ţintaş, parlamentar sau altcineva nici măcar la balul mascat de la revelion nu va îndrăzni să poarte un astfel de clopoţel.

   Samson mă stropeşte pe cap cu “Măr sălbatic”, face o plecăciune în linişte şi se retrage el şi-a făcut treaba sa de frizer. Aici intervine Fedika. Moaca lui e boţită în continuare, dar a reuşit să-şi schimbe cămaşa, să-şi spele mâinile şi să se spele pe dinţi. E gata pentru procesul de îmbrăcare. Îmi lipesc palma de mânerul uşii dulapului cu veşminte. Mânerul scânceşte, îşi aprinde luminiţa roşie, uşa de lemn de nuc se dă la o parte. În fiecare dimineaţă îmi văd cele optsprezece seturi de haine. Vederea lor mă încurajează. Astăzi e o zi obişnuită. Reiese că trebuie să-mi iau haine de lucru.

- De afaceri, îi zic lui Fedika.

El scoate hainele din dulap, începe să mă îmbrace: maieu alb, cusut în cruce, cămaşă roşie cu guler inegal, geaca de brocart din piele de jder, cusută cu fire de aur şi de argint, pantaloni de catifea, bocanci roşii de saftian, cusuţi cu aramă. Deasupra gecii de brocart Fedika mă îmbracă cu un caftan lung, umplut cu vată neagră şi neprelucrată.

Uitându-mă la mine în oglindă, închid dulapul.

Ies în hol, mă uit la ceas: 8.03. Timpul suportă. În hol sunt deja aşteptat de femeia de serviciu cu icoana lui Gheorghe Biruitorul şi de Fedika, cu căciula şi brâul. Îmi pun pe cap căciula neagră de catifea cu stema cu vulturul, mă înfăşor în brâul larg de piele. La brâu e un pumnal cu lamă de aramă, în dreapta – un pistol Rebroff în toc de lemn. Femeia îmi face cruce:

— Andruşenka, să te aibă în paza lor Preasfânta Maria, Sfântul Nicolai şi toţi stareţii de la Optinsk!

Barba ei ascuţită tremură, ochişorii albaştri înlăcrimaţi privesc cu sfioşenie. Îmi fac cruce, sărut icoana Sfântului Gheorghe. Femeia de serviciu îmi pune în buzunar cărţulia de rugăciuni Trăieşte rugându-te la Cel din Ceruri, făcută de călugăriţele mănăstirii Neofecioarele, cusută cu aur pe fundiţa neagră. Fără rugăciunea asta nu mă duc la treabă.

— Victorie în faţa duşmanilor..., bălmăjeşte Fedika, făcându-şi cruce.

Din casa cea mare se iţeşte Anastasia: în sarafan roşu cu alb, cu cosiţă lungă pe umărul drept, ochi de smarald. Se vede după obrajii îmbujoraţi că e emoţionată. Şi-a lăsat privirea în podea, a făcut iute o plecăciune şi, zdruncinându-şi pieptul înalt, a dispărut după uşa de nuc. Am simţit imediat un plescăit al inimii la plecăciunea fetei: cu două nopţi în urmă, a fost învăluită de negură întunecoasă, a înviat cu scâncete dulci la ureche, s-a lipit cu trup cald de fată mare, cu şoapte fierbinţi, a fugit înfierbântată, cu sângele în obraji.

Dar mai întâi — la treabă.

Iar treburile de astăzi sunt de neamânat. Şi mai e şi acest ambasador albanez...

Ies afară în tindă. Aici, deja s-a aliniat toată turma: îngrijitorii de animale, bucătăreasa, bucătarul, portarul, îngrijitorul de câini, paznicul, femeia cu cheile:

— Să fiţi sănătos, Andrei Danilovici!

Fac o plecăciune până la brâu. Îi salut din mers. Podeaua groasă, de scânduri, scârţâie. Deschid poarta ferecată. Ies în ogradă. E o zi însorită şi rece, geroasă. Noaptea a căzut zăpadă peste tot — pe brazi, pe garduri, pe căsuţa paznicului. E bine când e zăpadă! Acoperă murdăria pământului. Şi sufletul devine mai curat de la ea.

Mijindu-mi ochii din princina soarelui, privesc curtea: hambarul, şura, coşarul, grajdul — toate sunt bine îngrijite, totul e în regulă. Armăsarul pletos trage de lanţuri, câinii de după casă dau de ştire, cocoşul cântă în coteţ. Curtea e bine măturată, foarte curată, straturile de zăpadă sunt bine făcute, ca şi colacii de Paşti. La poartă e calul meu nărăvaş, “merinul”[7] alb ca şi cămaşa mea, bondoc, curat. Luceşte la soare. Iar lângă el - birjarul Timoha mă aşteaptă cu un câine lângă el, face o închinăciune:

— Andrei Danilovici, ordonaţi!

Îmi arată capul de câine pentru ziua de azi: un cap de câine lup pletos, ochi ficşi, limba scoasă afară, dinţi galbeni, puternici. Se apropie.

— Cară-te!

Timoha leagă cu îndemânare capul de botul “nărăvaşului”, mătura — în spate. Ating palma de lacătul “merinului”, capota incoloră se deschide în sus. Mă aşez pe scaunul de piele neagră, pe jumătate lăsat pe spate. Pun centura de siguranţă. Pornesc motorul. Porţile din faţă se deschid încet. Ies, merg pe drumul îngust şi drept, pe marginea căruia stau brazi bătrâni şi ninşi. Ce frumuseţe! Ce loc plăcut. Îmi văd moşia în oglindă, îndepărtându-se tot mai tare. O casă bună, cu suflet. Locuiesc doar de şapte luni în casa asta, dar am sentimentul că parcă aici m-aş fi născut şi aş fi crescut. Înainte gospodăria i-a aparţinut lui Gorohov Stepan Ignatevici, tovarăş din Ordinul Kaznaceisk. Când el a căzut în dizgraţie şi s-a dat de gol în timpul Marii Curăţenii de Kaznaceisk, noi l-am şi legat la mâini. În acea vară fierbinte, multe capete de kaznaci au picat. Pe Bobrov şi pe cinci colegi de-ai săi i-au plimbat prin Moscova într-o cuşcă de fier, apoi i-au decapitat pe Lobnii[8]. Jumătate dintre kaznaci au fost deportaţi din Moscova în Ural. Era mult de muncă... Pe Gorohov, cum era şi normal, mai întâi l-au târât cu moaca prin balegă, apoi i-au umplut gura cu găinaţ, i-au cusut-o, i-au băgat o lumânare în cur şi l-au spânzurat de poarta moşiei. Familia a primit ordin să nu se atingă de el. Iar gospodăria a fost scrisă pe numele meu. E corect Ţarul nostru. Şi slavă Domnului.

 



[1] Diac - grămătic, logofăt, pisar, scrib, scriitor, uricar.

[2] Cocoasă – drog.

[3] Cvas – băutură populară rusească nealcoolică.

[4] Guslar – cântăreţ popular, care cântă la gusle (vioară sârbească cu o coardă).

 

[5] Graf - Titlu ereditar nobiliar superior celui de viconte şi inferior celui de marchiz; conte.

 

[6] Pud, puduri, s.n. - Unitate (rusească) de măsură pentru greutăţi, egală cu 16,38 kg. – Din rus. pud.

 

[7] „Merin” – Mercedes, în limbaj codat.

[8] "Lob"- "frunte" (în rusă).