La întrebarea „Cine crezi că face rău muzicii în zilele noastre?” Dianne Reeves spune: „Cred că de multe ori cei care fac rău muzicii sunt cei care vorbesc în jurul muzicii. Tot felul de critici care spun ce e bun şi ce e rău, fără să fie direct implicaţi. Ei nu fac muzică, ei vorbesc despre muzică. Uneori ei au tendinţa de a vorbi fără să ştie exact despre ce vorbesc. Uneori criticii sunt cei care pot afecta negativ viaţa muzicală”.
E o judecată valabilă şi pentru literatură? Cînd, în ce situaţii criticii literari pot manipula şi  influenţa negativ literatura sau viaţa literară?

 

 Cristian ROBU-CORCAN

 

            În parte, judecata Diannei Reeves se poate aplica şi literaturii române. Nu cunosc foarte bine ce se întâmplă în alte literaturi. Dar înclin să cred că, oarecum, lucrurile nu stau chiar aşa, că sunt mai aşezate. Iar când am în vedere comentarea fenomenului critic mă refer la „tot felul de critici care spun ce e bun şi ce e rău”, excluzând de la bun început volumele serioase de critică, de istorie literară sau de studiere a unei zone literare sau alta, adică a acelor cărţi consolidate pe muncă, scrise cu capul şi cu inima, şi nu din vârful pixului.

            Or, revenind la „când”-ul şi „ce”-ul situaţiilor de manipulare şi influenţare negativă a literaturii – mai bine spus a vieţii literare, habar n-am ce e bine şi ce-i rău, nu-mi dau seama. E vremea părelniciei, dar nu văd nimic periculos în asta. Chestiunea se precipită când părerea devine categorică. Unii critici, mai noi sau mai vechi, reuşesc performanţa de a fi categorici după un text argumentativ de doar 5, 6 fraze. Citesc constant mai toate revistele literare care apar pe net, altele le cumpăr, şi nu reuşesc deloc să mă lămuresc cu privire la această dizenterie de „tot felul de critici care spun ce e bun şi ce e rău”. De unde apar, cum apar, ce le-a venit să se apuce de treaba asta... Câţiva ani m-am tot dus în cap după indicaţiile lor calitative. Trebuie să recunosc că a fost pasionant, însă pe tot atât de extenuant. La capătul acestei experienţe, am tras trei concluzii: 1. sunt critici, puţini în raport cu numărul total, care chiar fac critică, ştiu ce-i ăla un „text”; 2. sunt critici (foarte mulţi) care fac lăutărie groasă, de Urziceni; 3. sunt critici cu un talent aparte de a născoci zei, dar, când te duci cutremurat într-o librărie ca să cunoşti zeul, deschizi cartea şi dai de un adolescent murdar de tocăniţă pe tricou, cu praştia în chiloţi, hăituind o vrăbiuţă.

            N-o mai lungesc. Literaturii nu i se poate face rău. Mai târziu sau mai devreme, o carte adevărată îşi va găsi şi criticul şi cititorul ideal. În schimb, viaţa literară – dacă o mai fi existând aşa ceva! – este supusă încontinuu manipulărilor şi influenţelor negative de tot felul.