La întrebarea „Cine crezi că face rău muzicii în zilele noastre?” Dianne Reeves spune: „Cred că de multe ori cei care fac rău muzicii sunt cei care vorbesc în jurul muzicii. Tot felul de critici care spun ce e bun şi ce e rău, fără să fie direct implicaţi. Ei nu fac muzică, ei vorbesc despre muzică. Uneori ei au tendinţa de a vorbi fără să ştie exact despre ce vorbesc. Uneori criticii sunt cei care pot afecta negativ viaţa muzicală”.
E o judecată valabilă şi pentru literatură? Cînd, în ce situaţii criticii literari pot manipula şi  influenţa negativ literatura sau viaţa literară?

 

Diana CORCAN

 

 

Muzica, chiar dacă într-o mai mică măsură decât pictura - imaginea asupra privitorului cred că are totuşi un impact mai puternic, care scapă aparatului critic de „control”, dialogul cu vizibilul fiind direct, senzorial -, dispune de posibilitatea de a se impune într-un anumit fel singură, are alte resurse.

            Cu literatura, lucrurile cred că stau puţin altfel. Şi mă refer, în special, la poezie.

            Nu ştiu dacă poezia are nevoie de critică pentru a fi explicată şi disecată oricum. Nu orice poezie este construită în aşa fel încât demersul critic, cu instrumentele lui „clasice”, să o poată decripta. Poezia are nevoie, în orice caz, nu de orice fel de critici, ci de unii capabili de a se substitui cât de cât celui care a scris-o, de a pătrunde în diferite universuri şi de a nu le contesta veridicitatea din moment ce ele deja au fost constituite prin actul poetic; un critic adevărat este cel care a înţeles că lumea lui nu este întreaga lume. Una peste alta, criticul ideal de poezie, în opinia mea, nu trebuie decât să iubească poezia. Un altfel de critic nu cred a fi necesar.