La întrebarea „Cine crezi că face rău muzicii în zilele noastre?” Dianne Reeves spune: „Cred că de multe ori cei care fac rău muzicii sunt cei care vorbesc în jurul muzicii. Tot felul de critici care spun ce e bun şi ce e rău, fără să fie direct implicaţi. Ei nu fac muzică, ei vorbesc despre muzică. Uneori ei au tendinţa de a vorbi fără să ştie exact despre ce vorbesc. Uneori criticii sunt cei care pot afecta negativ viaţa muzicală”.
E o judecată valabilă şi pentru literatură? Cînd, în ce situaţii criticii literari pot manipula şi  influenţa negativ literatura sau viaţa literară?

Chris Tanasescu

Cartea pactului poetic şi a crezului de critic

 

Aşa cum cititorul ţi-e coleg,

seamănul frate de-odinioară, acum

mai mult partener dând mâna la clădirea poemului

ca-ntr-o afacere în care ambii aveţi

de câştigat – deşi eu personal

aş prefera să-mi fie traducătoare

decât doar co-făcător de bani şi reţele

(dar la asta voi reveni mai jos) –

aşa şi criticul te-aştepţi să vină în ajutor

ca un dublu (dual?) înger de pază al tău

şi-al cititorului, unde de fapt n-ar tre

bui să fiţi numai trei, că poate n-ai

doar un singur cititor, şi poate

tu nu eşti numai tu, căci ori e-aproape

un eu absent, ca-n Trakl, ori sunt chiar şi

mai multe, ca-n Browning, ori nu există de fapt

niciodată, ca-n Bernstein, pentru care

„eul” nu-i decât un depozit de

clişee cultural-politice, nerămânându-ţi

astfel decât să demaşti manipularea

prin răscroirea limbajelor – or, până

s-ajungi la mai multele limbi pe care vrând

nevrând le vorbeşti ca poet, ai mai multe

voci, Eliot zicea că trei – cea către

sine sau către nimeni, cea către celălalt

(el zice „public”) şi cea prin personaje

care vorbesc în versuri – sau ca-n Whitman,

[(scurt solo a doua voce:) dar dacă-s voci

atunci avem, înseamnă şi nişte as

cultători, la Herbert direct Dumnezeu,

la Whitman omul viu în viitor,

la Berry-man, Ash-bery, artistul din

trecut care paradoxal te-ajută să

aduci critica socială-n dis

cursul liric – şi-abia la cel ce-n gând

zice reclame tv cu gust de jazz

găseşte haz contemporanul plin de via

gra] tiz, vorbind mereu cu-aceeaşi voce, ’n

aceeaşi limbă dar fiind însuţi puhoaie

de oameni, tot aşa şi criticul

te-ai bucura să-ţi fie companion

multiplu, cu care-mpreună rupi pâinile

şi peştii din care poate nu veţi mânca

doar voi şi care poate vor ajunge mulţimilor,

şi deci din modul în care digeră şi

uneori chiar produce literatură, sau o

literatură întreagă, dacă nu, mai pe limba

zilelor noastre, literaturi, să găseşti

în critic şi să te-ajuţi de puterile lui

pentru-a transmite ce crezi că poţi să spui,

pentru-a afla alteori (alt-erori) ce anume ai

de spus şi poate, dacă-i… charismă, să-i zicem,

s-aflaţi împreună ce paşi sunt de făcut

mai departe, ca ieşire din lâncezeala, ba chiar

blocajul în care versu-a ajuns, de o vreme.

 

Ce vezi vrei ştii simţi spui / pe rând, cu suflu-n trup spus, plin şi ritmic, / de-odată, e ceea ce afli atunci când nu-i / nimic ascuns, deoparte, ci algoritmic / te umpli-mpletind în cellalt, viu, ca-n grui – / pământu-n plantă – şi-oraşu-n grai, pnevmatic / şi-n măsuri, construind de crescând (din) ce-i dimpreună / şi solo s(c)ăpând prin cântări, de lumi, într-una.

 

[Roundelay pe două picioare:]

Căci dacă versul homeric se intona-n crâşme sau:

la prilejuri festive, iar oda pindarică adesea

vorbind despre public în locuri tot publice se

recita, când prin pieţe icnind de durerea adâncă

şi direct Cythereei plângându-se divina Sappho

la kithare cu strune ca iarba ea stihul său melic

şi-l stingea în vid spaţiul de saţiu de inimi înmărmurite,

trăgându-ne dup-aia în iatac

cu voci ironice-am silabisit

horaţian, o oră, două, un veac,

minţind din Vergil pe câmpuri că dinainte

să vină, în inimi îl presimţeam pe cel

care-i capătul veacului dintru-nceput,

şi ne-am dedat apoi iar la misterii

şi carnavale, când chiar ne-am măscărit

vorbind vreo patru limbi într-una rună

cu gloabe-n gând colţoase prin tot Globe-ul,

spălând rufele lumii-ndelung şi numai

în văzul lumii, atunci zice-se des

coperind sub tipuri şi sub personae

persoana, care dintr-adevăr la ră

sărit demult luase-n greacă ipo

staza hypostas, parcă ne-a prins

aşa, pe rând, şi singuri, câte-o tristeţe. 

 

[blocarea endorfinelor după-ncetarea / drogului poetic declanşează / epidemii de melancolie-ntr-o / cultură-n care nimeni nu mai ştie / versuri pe de rost, sau ştie dar / nu  are cui să i le spună, iar cei / care le-aud nu le mai recunosc / deloc – în priza prozei e-un neam omenesc…]

 

Sigur c-ar fi simplist s-atribuim

această mutaţie numită romantism

doar revoluţiei industriale,

premisele cum spuneam pot fi decelate

până la paradigma greco-romană

de trecere-a vocii poetice de la public la

privat, interesant că numele însuşi

de romantic [ca şi „român”…] vine în mod ultim

de la roman, romanţurile fiind

scrise-n evul mediu la-nceput doar

în dialectele romanice,

dar ceea ce ne interesează pe noi

acum e mai mult ce-a urmat dup-aia,

ce a decurs din acea capabilitate

negativă, care-a proliferat

la metastaza eului cel dacă s-ar

putea fără trup, sau mai bine zis

în contra trupului – unde sunt…

 

[Păi nu ştiu unde, dar mi-e teamă că / păpuşa aia de cârpe e tot sub pat / şi deci când o să vină noaptea să vezi / ce-o să urlu – asta, acum, dacă m-aud / din paharul în care-am picat ca o muscă / fără casă, fără scară, fără cursă de noapte. Moartea / nu mă mai caută, îşi trage parfumul prin per / fuziile care i se cuvin, din cuvintele / mele. Nu-s mal, cârâie alţii-necaţi / prin cârciumi. Evaziunea e singura mea fidelitate.]

 

Cum e simplist să cauţi rădăcina

expresionismului în bătălii

ce s-au pierdut când lumea câş

tiga: tigaia românească sa-n

gonflat – acel celan a şters-o imediat

şi n-a cântat. După războiul următor.

Gellu Naum era pe front. Ruşii

mureau, voiau s-omoare. Românii omo

rau, voiau să moară – tot aşa

simplu ar fi să spui povestea po

eziei într-un vers: „Suntem comunişti!”

Matematic vorbind, nu există o singură

gură, sau dimensiune – există spaţii

minkowski. Iată, lumea nu se stinge.

 

De fapt aşa se reprezintă lumea, o ficţiune ea însăşi, printr-un sistem quadro-dimensional – căci nu întâmplător descântecele au măsură-n general tetrametrică, de preferat trohaică (deoarece cădem) – ceea ce, simetric spune despre spaţiile care devin asimilabile topologic prin varietăţi, zone euclidiene locale, că ele se reprezintă printr-o dimensiune cu o unitate mai mică. Ultimele evaluări ale teoriei relativităţii – generalizate – arată că tocmai acolo unde se confirmă această teorie se anulează aşteptările autorului ei: materia întunecată e cea care produce curbura spaţiului şi a luminii, şi tot ea (prinţ al lumii acesteia) e cea care va duce la moartea universului nu prin explozie sau conflagraţie, ci prin răcire, expansiune deşartă şi îngheţ. Not with a bang, but with a whimper. Căci mireasa-i lumea, şi ce-i lumea – o voarbă / sub o vearbă-mpletită din trei chipuri, / dar ai ei terfari par că s-ar fi pomenit / în toi de panahidă, printre stihuri / de slujbă de pristăvire. Ci-n cridă, / pe-o tablă de izuri aşterne şi stihotvorţul / semne de crida cruntă a lisverişului lumesc – / pe şorţul lui de aer şi apă stă ars / cotorul consorţii, pe care se-nvârte acelaşi crivac / ce-i zămorâre şi leac: piatra care se-nvoaltă…

 

Sau, cum zicea Charles Simic – the world doesn’t end…

ori, cum scria domnul Simuţ, s-a dus

şi veacul poeziei, al auto

craţiei, de-acum vedem cine ne apără

avangardismul şi postmodernismul:

Paul Cernat, bineînţeles, cel care

a scris cele mai bune recenzii ale

cărţilor de istoria rockului, azi

pe bună dreptate-aş zice eu, sictirind

pe cei care ticsesc topurile, şi care, vorba

lui robert bly, trag natural la proză,

trece pe lângă casa radio şi zice

băi ce s-a umflat şi-i plină de rahat

la mân-a doua, zici că-i [opul lui] alex şte

 

fănescu; dar manolescu, cronicar

şi el, bagă grămadă recenziile le

şinate, din urmă, spune ce-a spus că

linescu şi-apoi, după patruzeci

taie, chipurile, ’n carne vie,

numai că n-are oase, n-are coloană –

pe naum cică prea l-a-nţeles, pe goma-l cen-

zurează, semn că şi-a luat bastonul

alb din week-end printre mutanţi

(cei drept, ştefănescu măcar admitea ideea

la somaţia ritmată a lui radu

Vancu, că pe Naum poate-ar trebui să-l mai

citească.) Dar adevărul ca-ntotdeauna

e discret – e la Vasile Spiri

 

don, la Dan Gulea, la Al Cinci-stele

can. Şi printre noi, nalt, de stâncă,

ne-marketând, se-aude Marin Mincu,

scăpat din spitalul în care evada dinspre realul

nelingvist,  şi viu, încet, săpând cu

propriul scris propria groapă – cheală

de lume e lumea eului poetic:

mulţime de raporturi sieşi obiect…

                                                                                                                  

(Şi-aici suntem de-acord că-i palpitant / să cauţi eul poetic autentic / tocmai atunci când acolo de-unde a venit / conceptul e considerat un tic / verbal doar, între timp, virus actant / care-ţi atacă libertatea-n mod unic, / dar „universal”, şi-aşadar totuşi pe-înţeles: / ci vrem plural, prin litere trase la xerox.)

 

Căci iată, semnificând, autenticul,

scripturat, ni-l spune. Şi vorba unui coleg

de salon, vălzuf – dacă miros

a căcat înseamnă ceva: semnifică

faptul că n-am crăpat. Dar nu-s veveriţă

de fum printre crengi de silabe. Se poate însă

spune asta despre poezie,

tot bănuită-n ultimii ani c-a murit.

Dovada că nu-i aşa rezidă-n felul

cum miroase. Liviu Ioan Stoiciu,

croindu-şi bătăios drum prin lumea bat

jocoritoare şi blazată a vieţii

româneşti literare, lunar, platonic, supradoza

de vers ne-o dă: copii ce-şi versifică proza…

 

Deşi ceea ce la noi pare-o glumă / în vest se cheamă poezie expansivă / (expansive poetry), tendinţă cu / tradiţii ce pornesc din anii ’80 / vizând în principal „readucerea în / poezie a înţelesului real” / (James Matthew Wilson), în sensul de recâştigare a / puterilor prin care poezia putea / cândva să absoarbă, să exprime şi să se / pronunţe despre toate aspectele vieţii / unei societăţi şi nu era doar un / detaşat efort experimental, / închis în sine. Ci epopee modernă, / roman în versuri – artă integrând o cultură. // E-o poezie-n care, ne-aminteşte / Borges, (David Mason, Ludlow, două / mii şase:) „poetul va fi din nou un fău / ritor, adică va spune-o poveste şi o-va / cânta-n acelaşi timp […] făr-să considere / acestea ca fiind două lucruri / distincte, – aşa cum nu le considerăm / nici noi distincte când e vorba de / Homer sau de Vergiliu”. Istoria noastră / aşteaptă, şi ea, doldora de evenimente / să fie conturată de construcţii poetice care / să descrie figura fractalică, şi să umple / imensităţi de varietăţi neatinse / dar gata de-apucat, cu-o lume de anse.

 

[Scărar, după cina din urmă sau Oda beţivului la revoluţii

 

Am ieşit din Café Echo – nu

se luminase încă, şi străzile erau

ude; odă chelneriţei, spun,

şi ştiam, fără să simt, că  are

şi ea-ntre timp rău de dimineaţă.

La universitate măturau sângele

dar maşinile cu tulumbe rămăseseră după colţ – un glonţ

lovise-un cap şi-un tanc şi-acum prin margini

curgeau benzină şi creieri; aşa ca un dans

m-a luat din stomac, zăngănind, până-n dinţi…

 

Am nouăşpe ani, în mă-sa, şi povestesc / ca-ntr-un film de woody allen – nu ştiam / unde să mă bag – ce-adăpost / exista? Abia-ntr-o scară de bloc de pe batiştei / m-am chircit tremurând, că slabă nădejdea / să scap, mă gândeam, asta-i viaţa, / soldaţii scotoceau după noi şi-ai naibii-n vezică / ’ţi trăgeau dacă dădeau de tine, să mori / sigur, şi-ncet. Dumnezeule, care va să zică, / e loc în ziua asta, e-o groapă moale.

.

Nu ştiam dacă să fug, să stau,

                                                  mă trăgeam în mine să nu mă ni

        merească nemernicii, m-ascundeam în spatele ochilor

                        mei închişi, clipeam de nu mă vedeam

                               iar ochii mi-erau mari cât inter-cont

                                                            inentalul: şi cel mai lent proiectil îi putea

                            împlânta în gura teatrului naţio

                                                                 nal; în canal, sau pe scară-n hău, în metrou,

                            peste trupuri de morţi, în tremor, semi-vii

                                                   zvârliţi pe-o plută comună, ca-ntr-un gând.]

 

Chiar anse de amforă, ai zice, dacă e să ne gândim la Ion Rotaru care în sfârşit (printre-atâtea magnifice istorii literare chioare) l-a urmărit pe Niceta botezând aurilegulii stră-români din Apuseni, sau pe Ioan Cassian şi Dionisie Exiguul – după ce tratatul lui Mihail Diaconescu a inclus asemenea nume şi operele lor pe tabla noastră de materii culturale [ce zice Manolescu?, ăştia-s autori care nu se pun că nu scriau în română, eh, bravo, atunci să nu-l mai dea drept exemplu de reper pe Bloom, al cărui canon e chiar „mediteranean”, începând de la greco-romani până la Ashbery, plus că în istoria literaturii engleze se începe, tot canonic, cu poezia anglo-saxonă, scrisă într-o limbă cu care engleza mai are în comun doar 20% din vocabular! Ca să nu mai zicem că primul vers al epopeii Beowolf  spune „Noi, danezii cu suliţe, din vremuri de demult…”, semn că „autorii” respectivi se identificau mai degrabă ca vikingi victorioşi în toată lumea decât ca ceea ce erau de fapt, anglo-saxoni viteji doar pe plan local, cât încăpeau şi ei la ei acasă pe lângă danezi şi alţi invadatori nordici] – şi a început istoria literaturii române cu Ovidiu (cum şi-ar fi dorit-o Călinescu însuşi) şi cu eponima lui prietenie cu regele-poet Cotys VIII, Adde quod ingenuas didicisse fideliter artes / emollit mores nec sinit esse feros / nec regum quisquam magis est instructus ab illis / mitibus aut studiis tempora plura dedit, de care-ntr-adevăr îţi vine să zici că parcă numai trac nu era aşadar. Orfeu, în fine. Dar modestul coleg al getului, Ovid, nu era numai praeceptor amoris, ci şi judecător al artei şi al anatomiei ei – de-aici poate tradiţia bună ni s-ar fi putut păstra, dacă am fi avut reală continuitate literară – unde, încă  mult mai  târziu, mult după scrierile latine bisericeşti ale primelor secole, dacă e să ne deziluzionăm odată cu Eugen Negrici, până spre secolul 19 nici măcar de o istorie a literaturii nu putem vorbi (căci, cum ar zice aici la obiect Derek Walcott, „provincialismul iubeşte pseudo-epopeea”), ci de crâmpeie şi porniri neorganice, de „biete bâiguiri poeticeşti”, fenomene de disgenezie, deşi după cum arată Antonio Patraş, unele dintre aceste afirmaţii exprimă, răsturnat, tocmai mentalitatea mitizantă pe care o incriminează. Lucrurile însă, s-au dus, ca şi calendarul Exiguului, spre vest.

 

La noi criticul, cum spune Călinescu,

trebuie să fie scriitor, în vest

poetul e el neapărat critic: încă

de la Chaucer, ce comenta în propriul vers

cum să scrii, cum se citeşte, ba chiar cum

pronunţi, sau sărind patru sute de ani,

din Essay on Criticism unde afli prin

poem ce-i arta versului, ce-i bun

sau prost, până la Arnold, Eliot, Pound,

Auden, Ransom, Tate, Jarrell, Merwin,

Howard şi azi Baker, poeţi vii

şi critici treji, se vede cum o con

tribuţie majoră la şlefuirea

istoriei literare, la evaluarea

prezentului şi la trasarea de posibile

direcţii valabile spre viitor

a adus-o critica scrisă de poeţi.

 

[o fi Virgil Diaconu-ndurerat / de postmoderni, da-i şi poet expirat…]

 

La noi există, să zicem, în Cantemir

o artă poetică nu numai în principiul de-al

cătuire a „Scării…” şi-n retorismul auto-

referenţial din Istorie…, ci şi-n

cuvântul „Cătră cetitoriu” din

Divan…, unde la aceste trei dară mese,

iată, şi doaă ţi s-au dat păghară,

cu autorul astfel paharnic ce-ţi toarnă

o băutură-n care arta se conjugă

cu redempţiunea – puternic mesaj şi-atât

de actual, în cheia dintre bal

canism-baroc, via Muthu, Moldo

vanu, şi mistic la Resceanu. Însă

cine urmăreşte-acum o convergenţă?

 

Iată, scurţii anii trec şi pe

cărările carile nu mă voiu întoarce,

umblu, zice domnul hălăduind

cu Lumea pe la chefuri, bătând în da

rabane şi recitând-improvizând

în farsi. Aşa s-a dus şi cartea lui

până să zică Iorga da, acesta-nseamnă

modul românesc de-a fi-n civi

lizaţia uni-versală. Şi totuşi,

înafară de Babeţi, ce scriitor

se interesează de aşa ceva?

Să ştii că numai cu-o felegă de pânză–n

veliţi ca cum ar fi cămeşa cea de

mătasă învăscuţi, şi-ntr-un săcriu

aşezaţi ca în haina cea de purpură mo

horâtă, îmbrăcaţi, şi-n gropniţă a

runcaţi, ca-n saraiurile şi palaturile

cele mari şi desfătate aşezaţi,

s-au dusu-să! Iară altă nemică, nici

în sân, nici în spate n-au rădicat cu sine...

S-ar adeveri deci vorba lui Da

Niel Cristea Enache – poeţii nu fac şcoală.

 

Deşi dacă deschidem Enciclo

pedia de Poezie şi Poe

tică Johns Hopkins 2000, la ru

brica rumână ce vedem, că tocmai

asta este trăsătura noastră,

în urma oricărui poet de marcă

apar în litere profuzie

de urmaşi prolifici, nenumăraţi, prin varii

cotloane, colţuri, crâşme, foi, de nu

poate bietul cetitor parcurge

atât amar de potop de versuri dar’mite

să-l mai şi evalueze – se coa

gulează aici o imagine hazlie:

vreun critic alegând din grămadă, după vreo vrie...

 

[Unde, sigur, nu poate fi vorba despre / Cosmin Ciotloş, onest, cu criticii aspru]

 

Dar ce-i drept, asta nu se cheamă şcoală,

ci gloată de genii grămadă, la câte-un ciclu

al literaturii niciodată

gravide, logodnică de-a pururi, înglo

dată-n datorii viitoare, glăsuind

ne-nglobată, pe sub pământ, a pustiu,

tot râcâind după stipendii din

trecut, trecută, lăsată singură, fără

gură. Şi chiar şi-aşa practicând felaţia.

Însă-n splendoarea asta, dintru-nceput

Maiorescu, pe nemţeşte ne

explică autonomia teri

torial-a esteticului, şi-n urmă-i ca-n transă

’n a armelor clangoare, luceferanţi avànsă

 

vorba lui Heliade, critici şi

poeţi, făcând o mare ordine-n

urdori. Da’ apropos, sus-pomenitul

Mincu a trecut de la Heliade

la Barbu, cu forţă textualistă. Isteri

zaţilor care nu ştiu ce-i cu Stephan Roll

în top, le-aş zice Mincu rocks! ...’n’ rolls,

la faza asta. Şi totuşi, vorbim anto

logând, logaţi la gândul din urmă, câş,

şi-a sâc!, că totuşi s-a-nceput sub rău

augur, cu „Poet şi critic” a lui Coşbuc,

în care Polixen, notându-l pe tira

nul Dionis – cândva ironizat

de Platon – rău, la vers, ajunge-n temniţi.   

 

(Apud Plutarh, Polixen de fapt era

cumnatul acelui tiran poet şi, mai

ales filozof, ceea ce ne duce

la o psihanaliză a rela

ţiei poet şi critic, căci frumoasa

Theste voia să fie mai degrabă

cunoscută ca soţia criticului

decât sora poetului… Polixen

ştie, judecă, dar, aici e ironia

lui Coşbuc, poetul ageamiu

îl pedepseşte. Păi nu-i poetul iz

gonit din urbe? Nu-i criticul obtuz?

Ba in-vers, poetul firoscos şi rege

pe criticul din fire scos îl bagă la rece.)

 

Aici se termină telenovela

c-un critic care preferă să se lege

singur, decât să spună baliverne

despre poetul tâmp. Şi între timp

tot aşa e! [huiduieli] Dar dacă Polixen

era prea învechit, cam ca Budai

Deleanu, pururi tânăr, invocând

mişcări retorice şi prozodie

ca la nemuritorii „poetici eli

neşti şi latineşti”? Iar Dionis

de fapt se dondănea în versul liber

măcăind după ureche: Make it

new! Make it new! Da, ăsta bun deli

ciu-ar fi, de jjjmodernism avant la lettre…

 

Care de fapt nu se există, are / dreptate-aci Negrici, ba aş zice / nici cel mai „avansat” interbelic / în direcţie, Ion Barbu, nu e de / loc modernist în sensul strict în care-i / definit curentul, ci abstract muzi / cal şi geometric, cu, natural, / fond hermetist şi pitagoreic, dar aşa / sunt modernişti şi Shakespeare şi Sterne, de pildă, / care-s doar moderni, clasici, baroci, / etc. dar nu modernişti, desigur. / Cât despre neo-…, Nichita Stănescu se / reclamă de la Eliot, însă practic / uzează de „tehnica” unui co-re / lativ obiectiv cumva pe dos, / extras din orizont interior, / subiectiv, ceea ce-n fond face / din el un neo-romantic îngânând un dia / lect poetic post-sincronic (cu / elemente şi motive mod / erniste, de-avangardă şi de supra-rea / lism raţiocinant.) Altfel, totu-i corect.

 

Însă cel care e modernist când nu

e cazul e chiar criticul, de-un par

examplu Negrici însuşi, care-anunţă

cum noutatea operei de artă

e-nghiţită încet-ncet de criticii

asimilanţi şi de lecturi multiple,

când eminenţa şi valabilitatea

în atâtea alte contexte culturale

nu-s noutatea ci răspunsul la

tendinţă, aşteptări, tradiţii, ethos,

convergenţa curentelor comu

nitare, exprimarea integratoare a

ceva ce toţi, sau mulţi, aşteaptă să

audă, ştiind asta sau nu, în fapt ştiind.

 

[Publicitate:

Aceasta e cartea care vă va face bogaţi – / e scoasă de Banca Alka Humos, şi dacă / veţi lua-o, la numai două zeci / de lei, veţi putea scrie în ea mai departe / şi toţi clienţii noştri apoi imediat / vor cumpăra produsul îmbogăţit, / în care scriind, vor fi la rându-le cumpăraţi de dum / neavoastră – astfel toţi plătind, un tun / vom trage, îmbogăţiţi peste pagină, citind, / vom fi scriitori de prim rang, de toată lumea / citiţi. Nici n-o s-avem ce face cu banii, / de mâncat vom mânca cartea pe rând, de băut / vom stoarce din ea zeama somă de semne, / pesemne, umflându-se-n râne, semn va fi.

Şi că i-o tragem la rune! Duşi în jug

de-atâta belşug, şi câştigând din guşile

proprii, prinşi în hora orei de artă

şi muşcând gura spart-a târgului

în pârg noi doi goi grei poli plini şi p-ormă

reînarmaţi cu solidaritate

vom recupla în fond de investiţii –

toţi bani-i vom băga la loc în carte!]

 

[lucrând într-o trupă, lucrând cu alţi artişti / învaţă poetul să muncească împreună cu sine: / la masa comerţului cel mai intim e versul / lămurit ca public, căci eliberarea acum nu mai e / doar cea a lui Ginsberg – să faci în public tot / ce făceai doar în privat(ă), ci curajul şi mod / estia pentru reclădirea re / ciprocă a privatului şi-a publicului / care prin con-fuziune devin „per / sonal” şi „de comuniune”. Sună / atunci poezia: precisă şi corectă / ca matematica, dezirabilă şi co / pleşitoare ca orice altă experienţă ex / statică (narcotică, erotică, mistică…), palpitantă / şi captivantă ca filmul de-acţiune / şi ca ştirea de ultimă oră, şi-o la fel de / elementară nevoie şi plăcere / ca mâncatul, ca apa, ca sexul, şi ca banii.]

 

Susan M. Schultz vorbeşte nu numai de criticul

care-i activ în vocea poetului, ci chiar

de redactor – un soi de cenzor intern cum îi

spunea Natalie Goldberg, cel ce-ţi inhibă

„avântul creator” şi pe care cel

mai bine e să-l laşi să spună tot

ce vrea, în scris, ca-n catharsis. Schultz găseşte

aici una dintre sursele impasului ce poate

şi chiar devine sursă de poezie,

un exemplu deja clasic fiind

Ronald Johnson care-n Radi Os e mai mult

„redactor” decât „creator”, scriitor

al blocajului, radiind Paradisul pierdut, trădând

tradiţia. Luna nouă e-un fel de lună

 

nu e, vorba lui David Baker. Blocajul

venit de la „redactor” îţi oferă

conţinutul poetic tocmai prin propriile motive –

ce anume îţi dă peste mână, peste gură?

Căci nu-i neapărat ca forma să fie con

ţinutul, ci conţinutul poate-avea

o formă a lui, lucru care, de multe ori,

rămâne scuza noastră, a ro

mânilor, pentru crasa incompetenţă

tehnică şi formală – de unde, după vorba

lui Pound (tehnica-i test de sinceritate)

ieşim noi şi mai mincinoşi decât suntem

ori, aş zice, de neiertat nepăsători

la legătura dintre suflet şi trup.

 

Căci iarăşi cum spune Baker, nu metrul

face poemul ci poemul face

metrul – Parascheva, sfânta, zicea

nu vă uitaţi la trup, că este muritor,

aveţi grijă de suflet, că-i nemuritor,

şi deci dacă viziunea-i sufletul

(sau blocarea ei, prin redactare), iar trupul,

forma poeziei, atunci ai grijă

de prima că-i viaţa perenă, iar a doua,

va veni dela sine, ceea ce-nseamnă

să nu te uiţi, tipicar, lacom, doar la

trup, dar nici  să îl distrugi, să te sinucizi,

să-l schilodeşti sau să-i negi raţiunea de-a fi

(armonică) prin viziune, suflu cuvântat.

 

Sau mai destins: – zicea bătrânul Frost,

să scrii nemetric e ca şi cum ai vrea

să joci tenis de câmp fără fileu.

Şi mai încoace, Gioia, sagace co

menta – după un centenar în care

forma dominantă a fost versul

liber, e oarecum hazliu să mai

pretinzi că ăsta-i modul radical,

non-conformist şi revoluţionar

de-a scrie… or la noi revoluţiile le fac

naivii curaţi care astfel sponsorizează

mizeria restauraţiei.

Ne scremem ca năpârcile să-l „dăm

jos” pe Eminescu, singurul neaproximativ…

 

eu aş fi curios cum ar arăta

la noi o revoluţie-n sens eti

mologic (era să zic etilic, că  ne

unge la suflet) – încheiere de ciclu, final

de mişcare circulară, con

sumare asumată şi completă

a unei fenomen-vârstă-ex

perienţe… Pericolul nu-i ce se pare

ci ce ne separă unii de alţii şi de cei

care ne spun ceva din urmă sau

dinainte – ce-apare drept o dura lex

este în fapt un mod de a ajunge

liber prin confluenţă, căci influenţa

ţine de fluenţă – eşti deschis

 

la tine însuţi şi prin asta către

celălalt – dacă te concentrezi,

atuncea concertezi. Numai că bacantele

care te înconjoară acum sunt maşinile

claxonând şi blocându-te în trafic, căci lumea

„tracică” şi orfică era o lume omo

Genă, în care traducerea făcea

oficiul principal: traducătorul

merge-n iad şi se întoarce fără

nimic de-acolo, pune nivele-n

contact, contaminează, aduce o

maximă fluenţă. Lumea de-acum

e tranzitivă, cea a unei singure

limbi, a chelarului universal –

 

om de afaceri sau mason, călător

igienic – iată, poţi lua totul, eşti ramă

nemuritoare constantă pentru orice:

dar nu  există contact. Maşinile

blocate-n jur pot fi oricare, însă

nu-s toate. Iar ca poet nu poţi să vorbeşti

decât prin cununia celor două

lumi – omogen, adică incantatoriu

şi contaminant; tranzitiv, adică prin con

ştiinţa blocării şi prin forţa limbajului

redus. Ele se întâlnesc în puncte

ca muzica electrică de la Led Zep

şi margento – lirică şi deschis-personală în sine,

indiferentă şi industrială-n expresie.

 

[Expansivitatea şi exten / siunea sunt un fapt, de vreme ce / orice poet este poet în lume. / Intensitatea şi en-stazul sunt / o consecinţă locală a acestui lucru / sau soluţia posibilă / şi  efectivă a consecinţelor / care decurg din el: lume-ngemănată.]

 

Cumva simetric faţă de preot, poetul

dă glas energiilor pe care le primeşte

de la comunitate şi aşteaptă ca aceasta

să îl asculte – e ceea ce se cheamă ex

presie, descărcare prin cuvânt a pre

siunii pe care oamenii o resimt împre

ună. Poetul se centrează cel mai bine

asupră-şi când reuşeşte actul expresiei,

iar dovada reuşitei în sine se cheamă con

vergenţă – faptul de a conduce presiunea,

prin limbă, spre punctul de limită (cel al com

uniunii), nu-n sens de mărginire

ci de acumulare a infinitului

de tendinţe personale şi comunitare.

 

Actul expresiei şi reuşita con

vergenţei nu se conjugă prin frăţietate

ideală, nedistinctă, whitmaniană,

ci prin dramatis personae asimilate

personal, avid, flămând, muşcând din limbă

cu limba însăşi, a căror, înseşi, con

curenţă nu e impusă apriori sau pre

destinată, ci reprezintă trans

mutaţia, soluţia şi absoluţia oricărui

act poetic.